INTERVIU. Pianistul Mariano Castro ne dezvăluie din secretele tangoului şi ale Buenos Airesului de altădată, cu muzicienii şi cultura lui care au cucerit, mai apoi, Europa şi lumea întreagă.
Un articol de Cristina Enescu Aky|26 februarie 2017
Pianist de muzică clasică, convertit la tango tradițional, apoi la neotango și înapoi, concetățean cu Papa, cetățean de onoare al „Orașului Vânturilor Bune”, Buenos Aires, membru al celebrei trupe neotango Narcotango (dublu nominalizată la Latin Grammy Awards (2009 și 2010), nepot al unei pianiste care a lucrat cu legendarul compozitor de tango Julio De Caro, partener de concerte de tango al unui alt muzician transplantat din Argentina în România, Analia Selis. Un om care vorbește tihnit și pasionat despre muzică, istorii culturale vii și despre „El Tango Brujo” (Tangoul Vrăjitor). Un om îndrăgostit de Argentina propriului sânge și de România soției sale. Primul meu profesor în arta preparării de mate. Un prieten cu care am colaborat pe mai multe scene de tango din România, el la pian, eu la dans. Caballeros y Señoritas, cu Mariano Castro despre El Tango Brujo, limbajul inventat al lumfardo, multiculturalitate și iarăși despre „tangoul vrăjitor”.
La întâlnirea noastră de la Ceainăria Cărturești Verona, îl rog pe Mariano să vină cu o bombilla de-a lui, butelcuțele acelea simpatice în care se bea celebrul și tonicul ceai mate, cel aromind a pământ și tutun și a Argentina.
Povestește-mi despre bunica ta, pianistă de tango în epoca de aur a tangoului în Buenos Aires (anii ’30, ’40, ’50). Cum era să cânți tango ca femeie, în acele vremuri când tangoul era mai mult una cosa de machos (o treabă de bărbați)?
Bunica mea era pianistă de muzică clasică, cu Conservator, iar tatăl ei era șef de poliție în BsAs. Într-o zi, celebrul dirijor de orchestră de tango și compozitor Julio DeCaro a venit la el cu o problemă. Nu știm ce anume, dar e clar că a avut nevoie de ajutorul străbunicului meu. DeCaro și nu mai puțin legendarul Francisco Canaro creaseră primul Conservator de Tango, iar străbunicul meu, după ce l-a ajutat cu acea problemă, l-a rugat să îi facă favoarea de a o primi pe fata lui să învețe să cânte tango.
Deci tatăl ei nu s-a opus, dimpotrivă.
Nu, după 1920 tangoul „se plimbase” prin Europa și revenise glorios în Argentina, nu mai era așa o problemă ca femeile să cânte tango. De fapt bunica mea a fost și într-o orquestra de senoritas (orchestre de domnișoare). Mereu îmi povestea despre experiența magică de a lucra cu DeCaro. Era o perioadă cu foarte multe cluburi de tango, în fiecare seară se cânta peste tot, erau multe orchestre… Era o atmosferă extraordinară în BsAs atunci.
A fost și dansatoare?
Mai puțin. În familia noastră nu suntem chiar dansatori, doar mama mea, care și la 76 de ani merge la milonga (seara de tango).
Tu ca muzician și eu ca dansatoare știm că este enorm de spus despre unviersul Tangoului, că este cu totul altceva decât clișeul „trandafir în gură, ole” (care, apropo, e din flamenco, un dans din Spania, deci nicio legătură). Pentru cei care nu au idee despre ce e vorba în muzica, dansul și cultura de tango, cum poți descrie esența muzicii de tango și cum îți explici, ca muzician, fascinația pe care tangoul o exercită la nivel mondial chiar și astăzi?
E clar că muzica de tango este mult mai profundă decât pare la prima vedere. Tangoul a fost folosit în asociere cu senzualitatea, erotismul, dar în realitate mesajul este mai adânc, e unul de nostalgie. Asta nu e sexualitate, ceva kitsch sau burlesc. El s-a născut nu dintr-o modă, ci dintr-o nevoie asociată locului și vremii când a apărut el, în Rio de la Plata din BsAs. Acolo s-a întâmplat fuziunea culturală dintre nativii din Argentina, gauchos, cu emigranții europeni. Istoric vorbind, atunci a fost celebra Conquista del Desierto (anii 1870-1880) prin care s-a încercat alungarea nativilor din acea zonă, pentru a face loc oligarhiei argentiniene. Gauchos au venit atunci în BsAs, odată cu imigranții, toți împărtășind acel sentiment de nostalgie: emigranții după Europa (de regulă veneau mai întâi bărbații și ulterior își aduceau și familiile, deci erau singuri pentru mult timp acolo), iar gauchos erau și ei într-o lume nouă, necunoscută. Tangoul asta este, în primul rând, o nostalgie frumoasă a tuturor acelor oameni amestecați, care nu aveau nicio altă muzică să o exprime. Am întrebat multă lume de acolo ce înseamnă pentru ei nostalgia, pentru că nu e sinonimă cu tristețea. Da, unele piese sunt triste, dar tangoul în sine nu este trist. Nostalgia pentru noi e bucuria din tristețe. Se spune că la tango ajungi cel mai bine după 30 de ani, când ai deja o experiență de viață variată. Pe noi, argentinienii, de deranjează când vedem clișeizarea tangoului, cum spuneai, trandafir în gură și sexualitate, pentru că e atât de mult mai mult! Cred sincer că foarte puține muzici populare din lume (pentru că, în esență, asta e tangoul) au versuri atât de profunde.
Într-adevăr, versurile de tango sunt un univers poetic în sine.
Oh da, poezie pură! Păi muzicienii, textierii de tango erau în primul rând poeți. Muzicienii nu își făceau singuri versurile, ei lucrau cu poetas.
Ce este, cum s-a născut și ce rol a jucat lunfardo? Practic e o limbă inexistentă, inventată, dar foarte vie.
Da, este o limbă inventată, neacademică, un dialect născut din amestecul de imigranți din toată lumea, majoritar din Europa, cu nativi. Încă se folosește foarte mult, eu vorbesc în lunfardo cu prieteni de-ai mei. Dacă știi spaniolă și auzi lunfardo în Argentina, o să îți sune foarte ciudat. Lunfardo a fost foarte mult folosit în poezia tangoului, apoi a fost interzis mult timp din cauza guvernului militar – absurd, dar asta a și ridicat nivelul de poezie de tango în lunfardo.
Lunfardo s-a născut, din câte știu, ca un cod de comunicare secretă.
Sunt multe surse, pe de o parte erau cei care fuseseră în închisoare și aveau un tip de limbaj codificat, apoi erau imigranții care vorbeau un amestec de spaniolă, italiană, gallego, plus cuvinte africane, termeni în engleză, etc. Multiculturalitatea a născut de fapt lunfardo, care apoi a devenit un limbaj codificat de poezie. Există și dicționare de lunfardo.
Poezia versurilor de tango este majoritar scrisă în lumfardo?
În ziua de astăzi cam 10%, sunt cuvinte pe care nici eu nu le cunosc bine, s-au învechit. Ca muzică, limbajul ăsta a răspuns și el unei nevoi. La începutul anilor 1900, majoritatea celor din BsAs erau nou-veniți, la un moment dat erau chiar mai mulți decât nativii, iar toți oamenii ăștia vorbeau cum puteau și cum știau.
Să nu uităm că omul de cultură de tango Mariano Castro este, în primul rând, un muzician, pianist. Mă gândeam la parcursul tău și al noii tale colaboratoare, Analia Selis. Amândoi argentinieni, ea nu a cântat tango înainte de a începe proiectele „Vă place tango” „ArgenTango” și „Tango Simfonic”. Tu, ca membru Narcotango, ai lucrat mulți ani cu tango nuevo, tango electronic. Înainte de această colaborare ai mai avut proiecte cu tangoul clasic?
Da, de fapt eu înainte de Narcotango eram pianist de tango tradicional, format însă ca pianist de muzică clasică. Am făcut multe albume și turnee cu diferiți artiști de tango. Dintotdeauna am cântat însă și jazz, și rock, muzică clasică… Mi-a plăcut mereu să fiu un muzician care abordează stiluri diferite, iar asta e acum un trend mondial, world music, fusion music. Cu Narcotango am cântat neotango, dar cu puternice influențe din tangoul tradițional, am fost primul lor pianist de acest tip.
Legat de tangoul ca dans, cum îți explici că un univers muzical atât de nostalgic are o priză internațională fantastică, în creștere? În secolul XXI se ascultă foarte mult tango din perioada clasică, acea muzică născută dintr-o nevoie a unei lumi specifice. Și dansul de tango, astăzi, are foarte mult din acel dans de acum un secol.
E un fenomen particular, tangoul, dar așa a fost de la început. El a ajuns în Europa, din BsAs, prin 1906 cu Villoldo, compozitorul legendarului tango El choclo, care s-a dus în Franța. E o poveste frumoasă aici, se pare că Villoldo a vorbit cu un căpitan de navă care călătorea în toată lumea, Fragata Sarmiento, i-a dat mai multe partituri de tango, și l-a rugat să lase din ele în mai multe porturi din întreaga lume. În Franța, de exemplu, muzica asta a prins foarte tare. Lumea se întreabă uneori de ce în Europa tangoul nu sună ca în Argentina, deși sunt aceleași partituri. Dar astea, la început, nu erau foarte minuțios scrise, iar ritmul, când se cânta în Europa, era foarte dur. Muzicienii argentinieni de tango nu erau prea academici, inițial; ulterior situația s-a schimbat. Franța a agreat enorm muzica de tango, dar dansul nu prea îl înțelegeau la început. Apoi Argentina a organizat primul turneu internațional de tango, cu Villoldo, cu dansatori, în 1906. Au mers în Franța, cu mare succes, după care tangoul a fost acceptat și în lumea high-class din BsAs. De atunci, tangoul nu s-a mai oprit, în toată lumea.
Succesul mondial al tangoului are legătură cu faptul că e un tip de muzică și de sensibilitate care, da, s-a născut într-un loc particular din BsAs, dar cu o mare influență europeană și și din alte părți ale lumii, deci multe nuanțe universale. Am călătorit foarte mult cu tangoul, și mereu am văzut că oamenii de peste tot se conectează la acest tip de muzică. Tangoul reprezintă strict BsAs, nu întreaga Argentina, care are multe alte tipuri de folclor, chacarera, samba, malambo, ritmuri foarte frumoase și dansabile, 100% creații native argentiniene. Nouă ne plac, dar e clar că tangoul e universal, a fost creat într-un moment istoric și un loc particular, a adunat atâtea influențe culturale. Cred că lumea percepe această universalitate. Sunt mulți muzicieni de tango, actualmente, peste tot în lume, care nu sunt argentinieni.
De ce este supranumit tangoul „el brujo”, tangoul vrăjitor? Mai mult decât o metaforă binecunoscută în poezia de tango, este un mod de a descrie experiența acestui univers pentru cei „mușcați” de fenomen?
De fapt chiar numele Narcotango are legătură cu efectul narcotic al tangoului. „El tango brujo” se întâlnește în multe tangouri… Nu se știe de unde exact vine asta. În cazul meu, tangoul e vrăjitor pentru că mă reprezintă muzical și și sentimental. Majoritatea oamenilor care intră în tango și îi înțeleg cultura și ce înseamnă el rămân „mușcați” de această magie. E o muzică și un dans care se fac cu mult adevăr, cu mult sentiment, nu doar cu tehnică și versuri. Lumea tangoului e nostalgică, uneori tristă, dar și amuzantă (de exemplu ritmurile de milonga, cu influențe afro, rapide, comice, nicio legătură cu tristețea). Tangoul adună cumva toate sentimentele umane (iubire în toate formele ei, gelozie, ură, pasiune, delicatețe, tandrețe, etc) într-o muzică foarte expresivă, în trei minute. Se spune că tangoul e o istorie de viață în trei minute.
Cred că în tango (versurile dar și dansul) s-au conservat niște lucruri de care astăzi ne e dor pentru că au devenit rare: cavalerismul, bărbatul galant și curtenitor, femeia care e obiectul adorării bărbatului, iubirea care transcende timpul și moartea, durerea mărturisită cu profundă onestitate. În lumea tangoului lucrurile astea sunt conservate și totodată vii.
BsAs este un oraș caracterizat încă de un cavalerism particular, e o tradiție la noi. Trăim într-o lume care s-a jucat prea mult cu arta, se arată multe lucruri comerciale, false publicului. Muzica și mesajul acestea sunt adevărate, sunt sentimente vii, asta atrage și se perpetuează. În Argentina, prin anii 1990, noi am simțit că trăim într-o lume deja prea globalizată, toată lumea vrea să fii ca o trupă americană, britanică, și uiți ce cultură ai tu însuți. Eram toți prea contaminați, așa că ne-am întors spre cultura noastră, iar asta te reconectează cu tine însuți. E mult mai ușor astăzi să arăți, ca artist, ceea ce nu ești, decât ce ești cu adevărat.
Ai avut în ultimii ani mai multe proiecte de tango la granița cu muzica clasică: ArgenTango cu muzica lui Astor Piazzolla (un revoluționar al tangoului care a cântat și muzică clasică, inclusiv Bach la bandoneon, și jazz), Tango Simfonic, spectacolul Luna Tango împreună cu Cvartetul Passione. Ce zone de întâlnire au tangoul și muzica clasică, și ce rezultă din acest randevu? E o zonă care fascinează sau mai degrabă de nișă?
Da, e un lucru care se întâmplă și de care e nevoie. Pentru mine, proiectul de tango simfonic a avut un succes surprinzător. A fost o mare bucurie să colaborez cu orchestre simfonice fantastice din România, deci unii dintre cei mai buni muzicieni clasici de aici au cântat tango. În primul rând a fost surprinzător pentru mine ce nivel are în România muzica clasică! În America de Sud nu avem tradiția și calitatea asta. Așa că mai întâi m-au interesat colaborările cu muzicienii clasici. Marele noroc cu Tango Simfonic a fost că am lucrat deja cu peste 10 din cele mai bune orchestre din România și cu mari dirijori de asemenea (Tiberiu Soare, Radu Popa, Cristian Oroșanu și alții). Schimburile astea culturale sunt extraordinare!
În BsAs se fac foarte multe crossover-uri muzicale, au fost multe spectacole de tango simfonic, jazz și rock simfonic. Lumea a primit foarte frumos acest tip de muzică. În aranjamentele pe care le fac e tango cu instrumentație și resurse din muzica clasică.
Deschiderea tangoului din formele foarte tradiționaliste și oarecum rigide de la început, spre alte tipuri de muzică și totodată alte publicuri a fost marea revoluție a lui Astor Piazzolla în anii 1960-1970. Inițial hulit pentru acest sacrilegiu, Piazzolla a fost ulterior adulat ca un deschizător de drumuri.
Piazzolla a fost un caz foarte special. El de fapt a început să studieze muzică clasică la New York după care s-a întors în Argentina, la tango. A fost foarte criticat, așa că a zis „bine, atunci eu nu fac tango, eu fac muzica orașului Buenos Aires”. Tangoul a ajuns în 1940 la o epocă de aur glorioasă, cu un succes internațional incredibil, BsAs era foarte bogat, era și o vorbă „X e bogat ca un argentinian”. Așa că muzicienii și tangueros de atunci au vrut să păstreze tangoul fix ca atunci. Piazzolla nu a fost tradiționalist ca toți ceilalți, ci a vrut mereu să facă ceva nou, ceea ce i-a adus mari probleme și totodată mare succes. În anii 1970, când lumea se schimba iar Piazzolla crea revoluții, tangoul tradițional a cunoscut o perioadă de depresie, nimeni nu voia înnoire, ci doar ca în anii 1940. Doar Piazzolla și-a asumat riscul de a veni cu ceva nou, pentru că se cereau experimente. Deși a murit de 30 de ani, el încă reprezintă modernitatea în tango. Arta trebuie să fie cumva tot timpul în ritm cu timpurile. Uite, eu nu pot să cânt partituri din anii ’40 așa cum se cântau atunci! Tehnic pot, dar nu o să am deloc același flavour, tocmai pentru că nu am trăit vremurile care au născut și hrănit acea muzică. Când îl asculți, astăzi, pe Piazzolla, sună perfect ca Buenos Aires, chiar și acum.
Povestește-mi puțin despre concertele Edith Piaf Simfonic și Tango Simfonic.
Edith Piaf Simfonic s-a născut după ce am cântat de două ori Tango Simfonic la Brașov, cu o camerată de lux, Kamerata Kronstadt, dirijorul Cristian Oroșanu și Alexandra Fits (voce). A ieșit foarte bine, sigur o să mai reluăm concertul, pentru care eu am făcut toate aranjamentele orchestrale. Pentru 2017 și 2018 avem deja multe concerte de tango simfonic prin țară, de asemenea o să reîncepem din aprilie cu ArgenTango, dedicat muzicii lui Piazzolla, cu Omar Massa la bandoneon, Răzvan Suma la violoncel și Rafael Butaru la vioară. Iar la vară o să cânt neotango în Germania și alte părți din Europa împreună cu Carlos Libedinsky, creatorul Narcotango. Lumea cere mult tango nuevo. Iar Tango Simfonic are un pic din toată istoria tangoului aici, câte ceva din stilurile tuturor compozitorilor mari de tango, din toate epocile, plus câteva tangouri românești în stil argentinian. E o călătorie prin istoria tangoului.
Te atrage o colaborare cu muzica lăutărească românească?
Muzica românească tradițională îmi place mult, dar încă mi-e greu cu cea lăutărească, e o muzică grea, e foarte nativă. Cu Analia am făcut, de exemplu, trei tangouri românești („Zaraza”, „Mână, birjar” și „Vrei să ne întâlnim sâmbătă seară”) la care eu am făcut aranjamentul muzical mixat cu stilul argentinian de tango. „Zaraza” de fapt e un tango argentinian care a fost puțin furat de Cristian Vasile. L-am făcut jumătate în spaniolă, ca să îi recuperăm rădăcinile, și lumea reacționează foarte bine. Am ascultat mult și Maria Tănase, acolo aud ceva visceral, ca și în tango.
Ca dansatoare de tango știu că, odată ce am început să dansez, am ascultat efectiv altfel multe piese de tango. Nu te întreb când te apuci de dans, ci din tot ceea ce știi despre muzica de tango, crezi că modul în care tu ca muzician faci tango se va modifica odată ce vei și dansa, și cum?
Probabil că da, dar nu sunt un dansator natural. Eu zic că Dumnezeu mi-a dat tot talentul în mâini, nu și în picioare. Noi, muzicienii, când cântăm de fapt și dansăm totodată. E un flow în muzica asta care e practic un dans. Mulți muzicieni care devin și dansatori de tango probabil că încep să asculte muzica mai mult, și altfel. Există, totuși, diferențe între ceea ce le place mult muzicienilor de tango să asculte și ceea ce preferă dansatorii. Dar reușim, cumva, să ne întâlnim și să creăm magia tangoului, iar și iar.
Informații despre diferitele concerte viitoare ale lui Mariano Castro puteți găsi aici: http://www.marianocastro.ro/concerts-2017
Mulțumim pentru găzduire Ceainăriei Cărturești Verona.
Foto: Laura Dobre
E un fenomen particular, tangoul, dar așa a fost de la început. El a ajuns în Europa, din BsAs, prin 1906 cu Villoldo, compozitorul legendarului tango El choclo, care s-a dus în Franța. E o poveste frumoasă aici, se pare că Villoldo a vorbit cu un căpitan de navă care călătorea în toată lumea, Fragata Sarmiento, i-a dat mai multe partituri de tango, și l-a rugat să lase din ele în mai multe porturi din întreaga lume.
