Marile filme nevăzute – Anchetă Ziarul Metropolis
https://www.ziarulmetropolis.ro/marile-filme-nevazute-ancheta-ziarul-metropolis/

„Persona”, „Nostalgia”, „Pe aripile vântului”, „Cei şapte samurai”, „Metropolis”. Sunt doar câteva din filmele clasice pe care, într-o anchetă realizată de Ziarul Metropolis, oameni din lumea cinematografiei (critici, regizori, actori, producători, programatori de cinematografe sau de festivaluri), dar şi jurnalişti şi scriitori mărturisesc că nu le-au văzut.

Un articol de Ionuţ Mareş|15 Mai 2017

Mereu ne lăudăm cu filmele pe care le-am văzut. Facem topuri personale. Le recomandăm și altora. Le discutăm. Însă care sunt filmele clasice pe care nu le-am văzut? Ar trebui să avem mustrări de conștiință pentru asta?

Am invitat la un exercițiu de sinceritate mai mulți oameni din lumea cinematografiei române – în special critici (cei care văd cele mai multe filme), regizori, actori, dar și producători, programatori de cinematografe sau de festivaluri -, precum și jurnaliști și scriitori.

Rugămintea a fost simplă: „Numeşte trei filme mari/clasice/cult/canonice pe care nu le-ai văzut niciodată – şi ai putea avea ceva regrete pentru asta. Dacă simți nevoia, „justifică-te” într-un paragraf”.

Bineînțeles, scopul anchetei nu este punerea intervievaților într-o postură stânjenitoare (cei mai mulţi spun că se simt prost pentru omisiunile lor, însă alţii sunt relaxaţi). În fond, cine a văzut toate filmele care au marcat într-un fel sau altul istoria cinematografiei? Apoi, chiar am putea face asta? Sau ar conta cu adevărat? Miza este mai curând jocul: așa cum avem plăceri vinovate, la fel avem și lipsuri în cultura cinematografică, eventual tot vinovate.

Le mulțumesc tuturor pentru răspunsuri și pentru sinceritate. Și pentru că nu se face să mă eschivez, las și eu, primul, trei din numeroasele restanțe clasice pe care încă nu le-am bifat și pe care promit solemn să le recuperez cât mai repede (sau nu): „My Fair Lady” (1964, r. George Cukor), „Novecento” (1976, r. Bernardo Bertolucci) și, da, întreaga filmografie de doar șapte titluri a lui Sergio Leone.

* * *

Iulia Blaga (jurnalist şi critic de film freelancer – Film New Europe, Suplimentul de Cultură, Harper’s Bazaar)

Doar trei??!! Gradul meu de incultură e mult mai mare, dar înțeleg că Ionuț vrea să facem un fel de top al omisiunilor vinovate. Cu tot regretul de a lăsa ceva important pe dinafară, voi numi fără să mă gândesc prea mult (altfel, e posibil să renunț cu totul de jenă) următoarele:

– „Comoara din Sierra Madre” (1948, de John Huston). Îmi place westernul așa cum îmi place peștele. Adică îmi place ideea că aș putea mânca pește (e cool să mănânci pește) dar, de câte ori încerc, îmi dau seama că de fapt nu-mi place gustul și rămân, cumva, cu o plăcere in absentia. Excepția care confirmă regula e „The Wild Bunch”, care are gust de carne.

– „Iluzia cea mare” (1937) și „Regula jocului” (1939), ambele de Jean Renoir. Nu știu de ce prefer să le respect în continuare de departe. E ca și cu oamenii, probabil, habar n-am.

Ada Solomon (producătoare; printre filmele produse – „Poziția copilului”, „Aferim!”, „Inimi cicatrizate”)

Am regrete și mustrări de conștiință pentru mult mai mult de 300 de filme pe care nu le-am văzut, pentru poate peste 200 de mari cineaști ale căror opere nu le-am văzut, nici nu știu cu cine să încep. N-am văzut „Metropolis”-ul lui Fritz Lang, n-am văzut „Copilăria lui Ivan” al lui Tarkovski, n-am văzut, cred, nici un Rohmer.

Putem discuta ore întregi despre cât de puțin am văzut din capodoperele cinematografice. În apărarea mea pot spune că am crescut ca un spectator obișnuit, nici măcar cinefil, ci „teatrofil” mai degrabă, că am lacune imense și în dramaturgie, și în literatură. Am mai recuperat în timp, dar tot sunt aproape un afon în ceea ce privește cunoașterea legată de Cinema. Cum zic, putem vorbi ore în șir despre ce nu știu și de ce n-am ajuns să știu.

Paul Negoescu (regizor – „O lună în Thailanda”, „Două lozuri”)

Sunt foarte multe filme importante pe care nu le-am văzut niciodată, sunt filmografii întregi ale unor autori importanți pe care le-am sărit și mă simt foarte prost pentru asta. Motivul cel mai la îndemână e că am ratat momentul. Când mă pregăteam pentru admiterea la facultate, cam singurul loc unde puteam vedea filme era Cinemateca. Vedeam, uneori, și trei-patru filme la rând. Dar se întâmpla (destul de des) să văd că în program urma un film important pe care ar fi trebuit să-l văd (un „Nosferatu” sau un „Câinele andaluz” sau un „Rashomon”) și să nu mă duc să-l văd din diferite motive: ori de oboseală, ori ploua și era frig, ori pur și simplu din lene sau lipsă de chef. Mi-am zis că am toată viața înainte să le văd.

Dar după ce m-am văzut intrat la facultate, am tot amânat să le văd, mereu au apărut alte filme pe care doream să le văd mai tare și uite că au trecut 15 ani și nu le-am văzut nici până acum. Dar articolul ăsta e un bun reminder că trebuie să caut câteva filme pe care să le văd neapărat.

Cătălin Olaru (critic de film, selecţioner al HipTrip Travel Film Festival şi Divan Film Festival)

„Solaris” al lui Tarkovski, „2001: O odisee spațială”, „Satyricon”. Nu că nu le-aș fi văzut, dar cumulat, am dormit în timpul lor mai mult decât dorm eu noaptea, și credeți-mă, dorm remarcabil de mult. „Solaris” și „Satyricon” le-am dormit în Sala Eforie a Cinematecii, pe vremea aceea nerenovată, „Odiseea spațială” a reușit să mă țină foarte puțin timp treaz acasă la criticul de film Mihai Fulger. M-a împiedicat asta să am câte o teorie cel puțin despre fiecare din aceste trei filme în parte? Firește că nu. Cât despre filmele esențiale ratate în proporție de 100%, mult mai ușor ar fi să zic ce am văzut, decât ce n-am văzut. Încerc zi de zi să schimb asta. Și să rămân treaz.

Lavinia Bălulescu (jurnalistă Adevărul şi scriitoare, autoarea cărţilor „Lavinucea” şi „La mine-n cap”)

„Dr. Strangelove“, „Doctor Zhivago“, „Star Wars“. Pe primul sigur nu l-am văzut, pe al doilea s-ar putea să-l fi văzut în copilărie, dar am niște amintiri extraordinar de vagi, ca și cum aș fi dormit în timpul lui. Din „Star Wars“ am văzut „bucățele“, dar niciodată tot. Dar despre „Star Wars“ am citit atâtea că pot să port o conversație civilizată, fără ca cineva să se prindă, la prima vedere, că habar n-am despre ce vorbesc.

Radu Jude (regizor, autorul filmelor „Cea mai fericită fată din lume”, „Toată lumea din familia noastră”, „Aferim!”, „Inimi cicatrizate”)

Sunt o mulţime. Nu am regrete pentru nici unul, nu le-am văzut pentru că n-am vrut. Sunt câteva filme lungi pe care îmi doresc foarte tare să le văd şi sper să o şi fac curând, deocamdată le tot amân din lipsă de timp. Cum ar fi: „Dialogue with a Woman Departed” de Leo Hurwitz, „Napoleon” de Abel Gance (varianta reconstituită recent de Kevin Brownlow) sau „Mes sept lieux” de Boris Lehman.

Irina Trocan (critic de film – Acoperişul de Sticlă, asistent universitar la UNATC)

Aș vrea să revăd foarte mulți clasici (mai mult decât să recuperez filme nevăzute), pentru că mi se pare că nu eram destul de coaptă la prima vizionare. După trei ani de asistat la cursul de Istoria Filmului și mult mai mulți de citit critică cinefilă, cred că am bifat destul de riguros Canonul – fie pentru că eram curioasă, fie pentru că eram nevoită.

Dacă e să aleg trei titluri ratate, ar fi „Shane” (George Stevens, 1953), „Gara din Cairo”/”Bab el hadid” (Youssef Chahine, 1958) și „Boat People”/”Tau ban no hoi” (Ann Hui, 1982). De primul, care e pe orice listă de westernuri care au schimbat genul pentru totdeauna, n-am putut să uit că nu l-am văzut nici când urmăream „Logan” (profesorul Xavier l-a văzut și eu nu l-am văzut!) Al doilea e considerat cel mai bun film egiptean, sau cea mai cunoscută capodoperă a cinemaului egiptean, și toate secvențele pe care le-am văzut din el sunt o minunăție. Cel de-al treilea mi-a scăpat, deși cumva am avut timp să văd cel mai recent film al lui Ann Hui (în ciuda tututor sfaturilor prietenești) și am văzut atâtea filme hongkongeze cu arte marțiale. Și da, știu, mi-ar lua cinci ore și un pic să văd toate aceste filme, dar întotdeauna intervine ceva mai urgent.

Dragoş Marin (critic de film – Film Reporter)

Dintre filmele „grele” la care nu am ajuns încă, o să mă limitez la a menționa “The Good, the Bad and the Ugly”, „Seven Samurai” și „Andrei Rubliov”. Ce au toate în comun e lungimea considerabilă, detaliu care mă ține adesea departe de un film. Cumva, confortul că sunt acolo și mă așteaptă oricând, mă face să nu mă grăbesc să le văd, și să aștept contextul potrivit – o copie restaurată pe un ecran mare, spre exemplu. Altfel, nu sunt scăpări intenționate, cu excepția lui „The Good, the Bad and the Ugly”, exponent al unui tip de cinema care nu m-a atras niciodată.

Filip Standavid (jurnalist – Europa FM)

Bafta mea că am o meserie „de bază” (prezint știri la radio), altminteri risc s-o pățesc precum profesorul american din „Schimb de dame” al lui Lodge și să-mi pierd emisiunea de film. Așadar: sunt repetent la mitologie contemporană – n-am văzut din „Star Wars” decât „Amenințarea fantomei” (din cauza lui McGregor). Mai grav, însă, n-am simțit deloc nevoia să aprofundez chestiunea – „maybe someday, in a galaxy far, far away…” Mai departe: stau cu „War Requiem”-ul lui Jarman în casă de vreo câțiva ani buni și încă nu m-am învrednicit să-l văd. Da, mi-e rușine. În fine, iar pentru asta o să mi-o fur rău, n-am dus niciodată până la capăt „Oglinda” lui Tarkovski (să mă trăsnească dacă știu de ce). Promit să stau în primul rând de la balconul Cinematecii cu cea dintâi ocazie. Și sper că Ionuț Mareș e fericit acum.

Ana Lungu (regizoare – „Autoportretul unei fete cuminți”)

„Metropolis” de Fritz Lang. Mi-e aproape rușine să spun că nu l-am văzut.

„Ivan cel Groaznic”. Deși îl consider pe Eisenstein genial și i-am citit cu admirație și scrierile despre cinema.

„Nostalgia”. În timpul facultății, la UNATC, se studiau excesiv și exclusiv Tarkovski, Bergman și Antonioni. Ca urmare, mult timp nu am vrut să mai aud de ei. Dar în ultima vreme, de când mi se pare că nu mai e deloc la modă, mi-am propus să-l revăd pe Tarkovski „cu mintea de-acum”.

Alina Grigore (actriță, cu roluri în „Aurora”, „Din dragoste cu cele mai bune intenții”, „Ilegitim”)

Am văzut multe din filmele lui Ingmar Bergman, dar nu am apucat să văd „Persona”. Cred că, obsedată fiind de a vedea cât mai multe, m-am gândit că pe ăsta îl văd sigur și le-am luat la rând pe cele mai nepopulare. Îmi place la ele ritmul poetic, impus parcă de un terapeut. Nu-mi dau seama dacă a avut pur și simplu curajul de a-și pune pe tavă interiorul sau contextul istoric i-a permis să se concentreze doar pe filosofia existențialistă.

Refuzul său de a trata o temă socială sau politică nu mi se pare doar o urmare firească a contextului cultural nordic (știu că se caută încă sursele sale de inspirație) și tocmai de aceea cred că nu poate fi încadrat în nici un curent. Nu mi se pare expresionist și nici influențat de La Nouvelle Vague. Mi se pare  bergmanian. El a dat viață unui curent. Dacă privești în ansamblu și mai ales dacă studiezi lucrul cu actorul, vei ajunge să crezi că e unic, cel puțin pentru epocă. Îmi plac femeile lui, nu pentru că sunt puternice, ci pentru că au curaj să fie slabe. Îmi plac bărbații lui, din același motiv. Nu-mi plac scenele la telefon. Nu le-am crezut niciodată, dar vreau să dau vina pe frăgezimea relației dintre regizor și actor în epocă, deoarece obsesia lui Bergman pentru lucru cu actorul e evidentă.

Nu am văzut „Viridiana” de Luis Bunuel și mă chinui de mult s-o fac. Am văzut primul lui film, „Un chien andalou”, scurtmetrajul apărut în urma celor două vise pe care el și Salvador Dali le-au avut. Știu că în facultate am vorbit cu cineva despre suprarealism și am ajuns iar la Bunuel. Mi-a spus de „Viridiana” și de toată povestea cu lupta lui împotriva instituțiilor de natură religioasă. Vreau să-l văd. Cred că e genul de film care rămâne actual datorită temei. Dar probabil că nu apuc să-l văd, pentru că am rămas cu senzația aia de Charlie Chaplin noir.

Nu am văzut „Cei șapte samurai” al lui Akira Kurosawa și mă fac de râs cu asta de câte ori stau de vorbă cu vreun iubitor de filme cu bătăi. Îmi place Kurosawa pentru curajul de a fi versatil. E un regizor foarte puternic și asumat. Mă incită tipul ăsta de asumare și de curaj. Trebuie să fii nebun de curajos să ecranizezi Dostoievski, Gorki și Shakespeare, tu japonez fiind, după care să faci orice western american să pară necunoscător al genului. Și, totuși, nu am văzut „Cei șapte samurai”. Motivul e același: am senzația că filmele VIP ale regizorilor mă vor aștepta și mă voi lovi negreșit de ele și am tendința să le caut pe cele mai timide.

Dan Panaet (jurnalist – revista Caţavencii)

„Dr. Strangelove” – Un film la care m-aș uita oricând, deși probabil că n-o să se întâmple niciodată.
„Star Wars” – S-a întâmplat să văd, în 1999, atunci când a apărut în cinematografe, „Amenințarea Fantomei”, care m-a plictisit. Am auzit, ulterior, că ar fi cel mai slab film din serie, dar tot n-am avut nici o tragere de inimă să mă uit la celelalte părți.
„M.” – E greu să te uiți la un film din 1931 cu attention span-ul pe care ți l-a lăsat tehnologia din 2017.

Cinesseur (cinesseur.blogspot.com)

Îmi trimite Ionuț un reminder, joi, parcă. „Hai cu textul, toată lumea va fi curioasă ce filme nu a văzut Cinesseur :))”, zicea el. I-am răspuns din voleu: Inclusiv eu sunt curios ce filme nu am văzut. Așa că am acceptat acest exercițiu de sinceritate, deși când aud cuvântul ăsta îmi vine în minte automat un cântec/refren celebru pe la mijlocul anilor ’80, îl interpreta Corina Chiriac cu un succes de neimaginat în ziua de azi. Sub imperiul acestui impuls anamnetic răspund astfel:

–           „Gertrud” (ultimul film al lui Dreyer, din 1964, evident nu cel mai mare al său, dar important), din care cauză nu mă pot lăuda cu integrala Dreyer

–           „The Quiet Man” (titlu din filmografia lui John Ford cu John Wayne într-un rol completamente atipic, l-am început de vreo două ori și așa a rămas)

–           „Shoah”, documentarul lui Lanzmann despre Holocaust, un maraton de 8 ore pe care nu l-am putut duce la capăt oricât m-am străduit. Nu din cauza duratei, ci din altele despre care nu e cazul să vorbesc aici. Tot în categoria asta aș pune și „Out 1, noli me tangere” de Jacques  Rivette & Suzanne Schiffman, nu mai puțin de 13 ore de cinema direct pentru care încă nu am antrenamentul (teoretic) necesar.

Ar mai fi și altele, iar dintre acelea îmi face o perversă plăcere să menționez „Uncle Boonmee Who Can Recall His Past Lives” (r. Apichatpong Weerasethakul). Declar fără ezitare: no regrets!

Andrei Tănase (regizor – autor al scurtmetrajelor „Claudiu și crapii”, „Vacanță la țară”, „Prima noapte”)

Foarte rar reuşesc să duc până la capăt animaţiile de lungmetraj şi probabil din cauza asta nici nu prea mă apuc de ele. Cred că am văzut cap-coadă un singur film de Miyazaki. Nici „Wall-E” n-am văzut. În rest, mai sunt lipsuri la perioada de dinainte de ’60. „Ikiru”, „Sunset Boulevard”, The Third Man”.

Boglárka Nagy (programator Cinema Elvira Popescu, București)

„Gone with the Wind” de Victor Fleming, „Spartacus” de Stanley Kubrick, „Ghost in the Shell” de Mamoru Oshii. Am încercat să văd „Gone with the Wind” de mai multe ori, dar după vreo oră – o oră și jumătate nu mai aveam răbdarea necesară. Poate la un moment dat mă voi hotărî să-l văd, ca să scurtez lista filmelor cult nevăzute.

„Spartacus” poate fi considerat un regret, fiindcă aveam o perioadă în care m-am îndrăgostit de filmele lui Kubrick și acest titlu e singurul la care nu am ajuns niciodată. „Ghost in the Shell” a venit în discuție recent, când a ieșit în cinematografe remake-ul american cu Scarlett Johansson, și mi-au zis prieteni că nu are rost să văd filmul, însă ar fi bine dacă aș recupera această restanță. Nu caut justificări pentru aceste lipsuri, probabil am ales alt film sau altă activitate când mi s-a oferit posibilitatea să văd clasicii menționați, dar, din fericire, încă n-au intrat zilele în sac.

Andrei Cohn (regizor – „Acasă la tata”)

În afară de interesul conjunctural pentru un film sau altul, în general mă uit la filme care au legătură cu preocupările mele din acel moment. Așa am ratat mai multe filme importante și, cu cât îmi devine mai limpede perspectiva din care mă uit la lucruri, cu atât mai puțin cred că am să mă mai intersectez cu ele. La întâmplare, doar trei dintre ele: „Să ucizi o pasăre cântătoare”, „La nord, prin nord-vest” sau „Nostalgia”.

Emilian Oprea (actor – „De ce eu?”, „Autoportretul unei fete cuminți”, „Câini”)

„Pe aripile vântului”. „Giant”. „Revolta de pe Bounty”.

Ştefan Dobroiu (critic de film – Cinemagia şi Cineuropa)

Probabil că titlul care „urlă” cel mai tare din ungherul „datoriilor” este „Persona”. Acum mai mulţi ani am văzut primele zece minute şi senzaţia de Cinema cu majusculă a fost foarte pregnantă. Dar, ca de obicei, apar alte şi alte „must”-uri. Recent, „Persona” a împlinit 50 de ani şi l-am văzut pomenit de mai multe ori pe liste cu filmele clasice care au rezistat cel mai bine trecerii timpului. „Citizen Kane” – genul de film pe care ştii că „trebuie” să-l vezi, doar e „cel mai aşa şi pe dincolo”. Din păcate, această aură vine şi cu neplăcuta intuiţie că „Cetăţeanul” mă va dezămagi. Sau că l-am văzut deja, în multe alte forme, în filmele pe care le-a influenţat. „Rashomon”, părintele scenaristicii nonliniare.

Lucian Mircu (autor al blogului Marele Ecran, organizator al Festivalului Ceau, Cinema! – Timişoara)

Am văzut tot ce a făcut Lynch, inclusiv primele scurtmetraje. În copilărie, lăsam și miuța pentru un episod de „Twin Peaks”. Am văzut de trei sau patru ori „Mullholland Drive” și cred că, într-un final, l-am înțeles. Dar nu înțeleg nici până azi de ce n-am văzut „Eraserhead”. Mister total. Din câte am aflat din cartea lui Lynch, probabil așteptam momentul potrivit pentru film. Poate așteptam ancheta asta. Poate universul vrea să-mi spună ceva acum. Sau Bob.

A doua restanță (cu care-mi e un pic rușine) este „Blade Runner”. L-am început de vreo trei ori și nu l-am dus niciodată la capăt. Acum că apare și remake-ul lui Villeneuve (unul din noii mei favoriți), nu mai am nicio scuză să-l amân. Și poate e mai bine așa. Să le compar pe proaspăt.

Al treilea care-mi vine repede în minte (fără senzații de vinovăție, de data asta) e „Le Samourai”, cu Alain Delon. Mai am trei săptămâni să-l văd. Doar n-o să mă duc nepregătit la Cluj.

Emanuel Pârvu (actor – „Amintiri din Epoca de Aur”, „Bacalaureat”; regizor – „Meda”, „Partea nu prea fericită a lucrurilor”)

1.„Testamentul Doctorului Mabuse” – Fritz Lang

Am revăzut „Metropolis” acum doi ani (2015) la Festivalul de Psihanaliză și Film. Am avut senzația că văd alt film față de ce știam când îl văzusem în facultate. Am înțeles cu totul alte lucruri.

2.„The Andy Warhol Story” – Andy Warhol

Nu știu de ce nu pot empatiza cu Warhol. Probabil nu am destulă experiență să pot înțelege mai mult de primul strat din filmele lui  (plus că îmi plac mai mult scurtele făcute de el).

3.„Danton” – Andrzej Wajda

Crescând cu Muschetarii și Robespierre, este unul dintre filmele pe care le-am ratat. Dar niciodată nu e timpul pierdut.

Adina Baya (critic de film – revista Orizont, Timişoara)

Numai trei? 🙂 Nu prea ştiu cum să apuc lista asta, aşa că mă voi limita la cele pe care am început să le văd şi regret că nu am avut răbdarea şi/sau dispoziţia să le urmăresc până la capăt.

„Persona” de Ingmar Bergman. Un film mare-mare, la care am găsit o grămadă de referiri şi pe care aş fi avut ocazia să îl văd în nenumărate rânduri. Rezonează cu temele care mă interesează şi cu un gen de cinema care mi se pare obligatoriu de cunoscut. Dar cu toate astea nu am reuşit să îl văd. Poate după ce scriu asta o să mă simt suficient de vinovată pentru a-l vedea da capo al fine, fără întreruperi.

„Kill Bill vol. 1 + 2” de Quentin Tarantino. Deşi Q.T. e pe lista scurtă cu regizori pe care îi ador şi deşi i-am văzut întreg restul filmelor, în „Kill Bill” pastişa mi s-a părut prea groasă. Legăturile intertextuale pe care le face cu filmele „clasice” de acţiune şi cu cele de categorie B mi s-au părut oarecum interesante la început, apoi au început să mă plictisească teribil. Cred că am rezistat vreo 20-30 de minute la fiecare dintre cele două volume. Iar apoi am mai văzut secvenţe tăiate din restul filmelor, cu diverse ocazii. Mi s-a părut că unele funcţionează bine luate separat, dar per ansamblu nu am reuşit să urmăresc nici unul dintre cele două volume.

„Cei şapte samurai” de Akira Kurosawa. Am încercat de vreo două ori să îl văd, dar nu am reuşit să rezonez cu ritmul filmului, nu m-a prins nicicum. Nici măcar după ce am văzut cel mai recent remake, cu distribuţie celebră.

Bogdan Mureşanu (regizor, autorul scurtmetrajelor „Tuns, ras şi frezat” şi „Spid”)

Am ales trei filme pe care știu că ar fi trebuit să le văd până acum dar din varii pricini nu am reușit să o fac. Cu „Eraserhead” (David Lynch) am avut câteva tentative dar n-am izbândit niciodată până la capăt, deși toate încercările veneau pe fondul entuziasmului pricinuit de vizionarea și revizionarea „Omului elefant”. N-a fost de ajuns, se pare. Mai încerc.

„Persona” (Ingmar Bergman). Nu știu ce anume m-a împiedicat să mă apropii de filmul ăsta. Pun faptul pe seama intrepretărilor pseudo-psihanalitice și ultra-simbolice de care este înconjurat, dar poate fi ceva mai mult de atât.

„Solaris” (Tarkovski). Pe vremea liceului meu, era la mare modă mai cu seamă printre cei care se pregăteau să dea la automatică. Erau aceiași care se uitau cu nesaț la emisiunile lui Alexandru Mironov și citeau Erich von Daneke. Ambele nume aveau o aură suspectă pentru mine, astfel că „Solaris” a intrat pe o listă cenușie de pe care nu l-a mai scos nici remake-ul lui Soderbergh din 2002. Anecdotic, am aflat că „Solaris” a fost răspunsul lui Tarkovski la „Odiseea spațială” al lui Kubrick.  Plănuiesc să organizez un duel.

Foto: Persona – facebook



19
/02
/19

SĂ NU UCIZI, filmul co-regizat de Gabi Virginia Șarga și Cătălin Rotaru și inspirat de scandalul media care a cutremurat sistemul sanitar din România acum câțiva ani, va avea pe 1 martie premiera în cinematografele din 29 de orașe din țară.

17
/02
/19

CRONICĂ DE FILM În „Marele Dictator” (1940), Chaplin îl parodia pe Hitler. Scena jocului macabru cu globul pământesc folosit ca balon a devenit cult. Un portret sarcastic al unui om diabolic care influenţează întreaga lume face şi regizorul Adam McKay în „Vice”, o satiră la adresa fostului vicepreşedinte american Dick Cheney.

12
/02
/19

Franco Zeffirelli alături de Robert Powell pe platourile de filmare la Iisus din Nazareth (1976). Regizorul şi producătorul de film, teatru şi operă Franco Zeffirelli împlinește, astăzi, 96 de ani.

12
/02
/19

Filmat în haoticele cartiere din Liban, CAPERNAUM prezintă povestea inspirațională a unui băiețel care se luptă să supraviețuiască sorții copleșitoare. Filmul, care a luat Marele Premiu al Juriului la Festivalul de Film de la Cannes din mai 2018 (unde s-a bucurat de 15 minute de ovații în picioare), este acum considerat unul dintre concurenții principali în cursa pentru premiul Oscar pentru cel mai bun film într-o limbă străină. Capernaum intră din 8 martie (2019) în cinematografele din România.

10
/02
/19

„Când am început jucam la amatori, îl imitam pe Beligan. Doar când am dat examen la Institut, mi s-a spus «mă, tu îl imiți pe Beligan!». Și atunci mi-am dat seama și am căutat să scap de chestia asta.” , spune Victor Rebengiuc, actorul care a împlinit, astăzi, 86 de ani.

10
/02
/19

CRONICĂ DE FILM Prezentat în premieră mondială în secțiunea Forum a Festivalului de la Berlin, „Monștri.”, debutul în regia de lungmetraj al lui Marius Olteanu, este un film care tratează cu delicatețe un moment de cumpănă din relația unui cuplu din București, interpretat de Judith State și Cristian Popa.

10
/02
/19

"Învigătorul uită că se află într-o cursă, lui îi place doar să alerge." - Joe Pesci, "A funny guy", Joe Pesci, laureat al premiilor Oscar, comediant şi interpret al unor personaje extrem de volatile, într-o varietate de genuri cinematografice, născut, la Newark, New Jersey a împlinit, ieri, 76 de ani.

09
/02
/19

Actorul britanic Albert Finney, nominalizat de cinci ori la premiul Oscar şi cunoscut pentru apariţiile sale în filmele "Tom Jones", "The Dresser", "Murder on the Orient Express" şi "Erin Brockovich", a murit la vârsta de 82 de ani. Finney a combinat filmul, apariţiile TV şi scena, de-a lungul unei cariere remarcabile de şase decenii.

08
/02
/19

INTERVIU „Monștri.”, debutul regizorului Marius Olteanu, este singurul film românesc din selecția din acest an a Festivalului de la Berlin, unde a fost inclus în secțiunea Forum. Un film cu o „poveste de dragoste atipică”, așa cum o numește Marius Olteanu, care vorbește pe larg despre realizarea acestui lungmetraj ambițios.

07
/02
/19

Mâine (joi), începe, la Berlinale Palast, Festivalului de Film de la Berlin.Eevenimentul va fi deschis de actriţa Juliette Binoche, preşedinta juriului internaţional de anul acesta, Monika Grütters, ministrul german al Culturii, Michael Müller, primarul Berlinului si Dieter Kosslick, directorului Berlinalei. Cea de-a 69-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film de la Berlin va avea loc în perioada 7 - 17 februarie.

Page 1 of 22812345...102030...Last »