Se împlinesc, pe 8 decembrie, 25 de ani de când Marin Sorescu nu mai este printre noi…
Un articol de Monica Andronescu|7 decembrie 2021
Cauza decesului care a avut loc la Secţia de terapie intensivă a Spitalului Elias, a fost astfel consemnată: „hemoragie digestivă, masivă, provocată de ruperea varicelor esofagiene“. Avea doar 60 de ani și publicase 23 de volume. Și câți dintre noi n-am fost tentați să strigăm ca el: „«Mamă, mi s-a întâmplat o mare nenorocire. Mai naște-mă o dată! Prima viață nu prea mi-a ieșit.” Acest superb paragraf i-ar putea rezuma întreaga operă: „Eu cred că există o clipă în viața lumii când toți oamenii se gândesc la mama lor. Chiar și morții. Fiica la mamă, mama la mamă, bunica la mamă, până se ajunge la o singură mamă. Una imensă. Ce liniște trebuie să fie atunci pe lume! În momentul acela, daca ar striga cineva «Ajutor!» eu cred că ar fi auzit pe întreg pământul. Dacă aș avea o sticlă goală, aș scrie un bilet și l-aș lansa pe mare. «Mamă», aș scrie, «mi s-a întâmplat o mare nenorocire. Mai naște-mă o dată!» Prima viață nu prea mi-a ieșit. Cui nu i se întâmplă să nu poată trăi după pofta inimii? Dar poate a doua oară. Dacă nici a doua oară, poate a treia oară. Și dacă nici a treia oară, poate a patra oară. Poate a zecea oară. Tu nu te speria, mamă, numai dintr-atâta. Și naște-mă mereu! Ne scapă mereu câte ceva în viață. De aceea trebuie să ne naștem mereu.”
Dar să întoarcem clepsidra… Era anul 1936 și era satul Bulzești, din Oltenia. Aici se năștea, în ultima zi de iarnă, pe 29 februarie, Marin Sorescu. Iar poezia care surprinde simplu acel moment miraculos al venirii pe pământ rămâne una dintre capodoperele literaturii române: „Am zărit lumină pe pământ/ Și m-am născut și eu/ Să văd ce mai faceți/ Sănătoși? Voinici? Cum o mai duceți cu fericirea? Mulțumesc, nu-mi răspundeți./ Nu am timp de răspunsuri,/ Abia dacă am timp să pun întrebări/ Dar îmi place aici./ E cald, e frumos,/ Si atâta lumină încât/ Crește iarba. (…)”
Și, ca un semn că s-a născut în ultima zi de iarnă, a adorat toată viața primăvara: „Iarna nu-i anotimpul meu. Închis în casă, eu nu pot să scriu nimic. Aştept primăvara să mă dezgheţ”, îi mărturisea fratelui său George, la un moment dat. Și tot ca un semn, a și murit într-o zi de iarnă, singur, pe un pat de spital, la doar 60 de ani… Dar până atunci, până în anul 1996, când avea să vină sfârșitul, Marin Sorescu avea de trăit intens o viață. Iar copilăria, cuprinsă în volumele „la lilieci”, n-avea să fie dintre cele mai ușoare, căci la doar 37 de ani, Nicolița Sorescu, mama lui, rămânea văduvă și urma să-și crească singură cei șase copii. Există o singură imagine cu tatăl său, evocată într-una dintre poezii: „De felul lui se zice că era foarte blând, visător, seara se suia pe o plastă de fân și se uita la stele. Scria și poezii. Pe una a publicat-o, încrustând-o cu briceagul pe o plută tânără pe Dobreț, singura lui tipăritură în timpul vieții, care a tot crescut cu copacul și a avut mare influență asupra mea”.
Varza cu carne din cimitirul din Bulzești
„La lilieci” este, de fapt, numele cimitirului din Bulzești, un loc care avea să-i marcheze viața, opera, existența, impregnându-l cu ceea ce s-ar putea chema „spirit românesc”. E locul în care, în ziua de pomenirea morților, se mănâncă cea mai bună varză cu carne și se bea țuică din căni. E locul în care oamenii stau de vorbă cu Dumnezeu și-i spun păsurile, e locul unde cerul se unește cu pământul. Bulzeștiul lui Marin Sorescu, așa cum se conturează el din superbul „La lilieci”… În Bulzești viața și moartea se întâlnesc în fiecare zi, în Bulzești se întâmplă minuni și nebunii își au locul lor. Bulzeștiul e scena vie a lui Marin Sorescu, scena din care se hrănește spiritul lui și creează unele dintre cele mai frumoase imagini din literatura română.
„Poezia este o artă care doare. Doare atât cât doare arta. Toată arta la un loc nu ustură însă aşa de tare ca poezia”, avea să spună mai târziu Marin Sorescu. „De ce? Pentru că ea este oscilograful omenirii. Cuvântul – mai mult decât o statuie, o pânză sau o clădire – se plachează direct pe geamătul, pe suspinul lumii, se îmbibă, e stâlcit, rănit, sfârtecat…. Versul e în chin, o sodomă de ispăşire şi purificare. Şi un mijloc de supravieţuire, o supapă…. Cine nu ştie să folosească laserul vagului, nu e poet. Operaţie pe ochi cu laserul vagului – aceasta e poezia”. O spunea cineva care-i încercase din plin usturimea.
„Singur printre poeți”
La 28 de ani, în 1964, Marin Sorescu debutează cu volumul de parodii „Singur printre poeți”. Au urmat „Tinerețea lui Don Quijote”, „Unde fugim de-acasă?”… și, desigur, „La lilieci”. Dar, între timp,, în 1968, a început „Setea muntelui de sare”, când, în revista „Luceafărul” a fost publicată piesa „Iona”, urmată la scurt timp de „Paracliserul” și „Matca”. Și totul în plin comunism… Când spiritul lui moștenit din satul din Oltenia căuta lumina… și nu se temea să aducă în prim-plan mitul celebru, ba mai mult, sugerând că închisorile sunt succesive și că ieșirea e imposibilă. O să „răzbim noi cumva la lumină”.
Întrebat într-un interviu „Care a fost faptul sau întâmplarea extraordinară pe care ați trăit-o până acum?”, el a răspuns simplu: „Faptul de a te fi născut este o întâmplare extraordinară. Eu nu-mi revin din această întâmplare nici acum”…
