ACTRIȚA DE LA PAGINA 1 A devenit societara Teatrului Naţional la doar 19 ani, iar Alexandru Davila a numit-o „Mareşala Teatrului Românesc”. Marioara Voiculescu fost profesoara actriţelor Olga Tudorache şi Carmen Stănescu. Tot ea a intuit că Liviu Ciulei va face carieră în teatru şi l-a acceptat ca student.
Un articol de Monica Andrei|4 martie 2015
Privindu-i acum potretele, vedem o femeie mică de statură, cu frumoasele ei pălării şi costume de epocă, cu ochi negri mari şi arzători ce iradiază frumuseţe, fascinează prin magnetismul personal, de parcă ar fi crescut în puf. Nu se vede că a muncit toată viaţa.
Marioara Voiculescu s-a născut în 1889 și a decedat pe 3 martie 1976, la București. Fata de 16 ani de origine modestă, care a suferit de pe urma despărţirii părinţilor săi, ajunsă pe băncile Conservatorului (cu dispensă, că avea 14 ani), se va căsători cu fiul unui bancher ploieştean din familia Ionescu Quintus, avocat, poet, şef de partid politic şi extrem de visător.
“M-am căsătorit ca să mă vadă părinţii măritată. Mă adora ca pe-o icoană – scrie în Jurnal – eram zdrobită şi apăsată de atâta iubire. Pleca de acasă, intra la “Capşa”, îmi trimitea o scrisoare de dragoste. Când repetam acasă mă privea ore în şir nemişcat. Şedeam la masă, nu mânca cât trebuia, ca să mă poată privi. Avusese înainte de căsătoria noaastră o mare avere moştenită. I-o mâncaseră prietenii politici. Mă adora. Dar nu era în stare să muncească pentru mine. Un om care-şi visa viaţa, nu o realiza.”
Devine mamă la 17 ani împotriva voinţei ei, făcând „tot ce se poate” ca să avorteze şi născând înainte de termen un fiu care devine lumina ochilor ei pentru toată viaţa. Pentru că soţul o adora prea mult, divorţează. Bărbatul vieţii ei, cel de-al doilea soţ, cu 20 de ani mai în vârstă, bogat şi foarte gelos, a murit timpuriu într-un accident de automobil.
Toată lumea îmi spunea că am un <<vino-încoace>>
N-a fost numai frumoasă, curtată şi iubită, a fost o actriţă cultivată. “Recunosc că-mi plăcea să fiu curtată, să mă simt iubită, dorită. Şi mulţi dintre admiratorii mei erau delicaţi, distinşi, culţi eleganţi. Toată lumea îmi spunea că am un <<vino-încoace>>, căruia greu i se poate rezista“.
Avea o memorie excepţională şi a muncit ca o ambiţioasă. Şi-a înlăturat depresiile luând în mână o carte, pentru că avea patima lecturii.
A deschis drumuri noi în istoria teatrului românesc. După ce a văzut cum joacă Agatha Bârsescu, şi-a dat seama ce este teatrul: “Mi-am dat seama că teatrul este o carieră nebănuit de grea şi că numai anumite fiinţe sunt miruite de Dumnezeu. Am înţeles că ceea ce vroiam să învăţ e un lucru nespus de dificil, şi că, dacă nu ajungi ceea ce a ajuns marea artistă din faţa mea, mai bine să renunţi la tot şi să te înfunzi în ceaţa vieţii unde toţi oamenii seamănă unii cu alţii.”
O “Mareşală a Teatrului Românesc”
Cei care au văzut-o jucând pe scenă au simţit cum fiinţa ei emana ceva straniu, ce te atrăgea şi te fixa. Avea o voce când tăioasă, când blândă. Nu ştia să râdă, dar cu surâsul ei încântător, păstrat şi în poze, a cucerit lumea. Instinctele primare şi cuvintele din fiecare zi căpătau realitate şi justificare emotivă: dragostea înceta să fie simpla posesiune brutală când Marioara Voiculescu îi înălţa, îi rafina, îi transfigura chemarea, pe scenă.
Marioara Voiculescu a fost Ofelia şi Julietta, a fost Contesa Eboli, a fost Lulu “Peer Gynt” (în travesti), Nora (Ibsen), Doamna Alving (Wedekind), a fost Salomeea lui Wilde şi Iudith, a fost Sapho, Penthesileea, Lucreţia Borgia şi Margueritte Gauthier; a fost Oana din “Apus de soare”, Getta din “Fantana Blanduziei”, Anca din “Năpasta”, Tofana din “Patima rosie”. Şi rolurile nu se opresc aici.
Alexandru Davila o ridică la rangul de “Mareşală a Teatrului Românesc”. “Alex Davila – nenea Alecu cum îi spuneam noi toţi – a pretins, multă vreme, că în teatru, numai pe mine m-a iubit. Nu l-am crezut şi a fost mult timp amărât din această cauză. A fost marele meu prieten la care am ţinut mult până la moartea lui. Avea mari calităţi, dar şi imense defecte. Montările lui erau splendide, costumele erau magnifice, actorii jucau admirabil, publicul venea cu drag la teatru şi pleca uimit şi fericit. Pe acest om de teatru care nu învăţase teatru nicăieri, îl vedeai de dimineaţă până seara peste tot. Înalt, frumos, de-o eleganţă impecabilă, inspecta totul de la pivniţa până la podul teatrului. Davila telefona la “Capşa” şi ne aducea mâncare bună, vin bun şi vechi, cafea excelentă, fructe, prăjituri. Eram bine hrăniţi, frumos îmbrăcaţi”.
A înfiinţat propria sa companie de teatru despre care Ion Manolescu menţionează în “Amintirile” sale: “Marioara Voiculescu, în afară de marele ei talent, a avut în conducerea trupei mult tact şi un spirit de admirabilă colegialitate. N-au fost intrigi, n-au fost rivalităţi meschine. Am muncit cu toţii cot la cot şi ne-am bucurat împreună. Cine-i subvenţiona compania? Publicul care umplea sălile”.
Generaţii succesive de femei au aflat, privind-o şi ascultând-o, nu numai cum se poartă o rochie şi cum se poartă cineva în societate, ci mai ales cum se iubeşte. Se întâmpla în epoca în care nu existau radio, film, televiziune.
A fost o profesoară de o mare sensibilitate. I-a învăţat pe studenţii ei ceea ce ea deprinsese de la Paul Gusty, mentorul ei. Le-a arătat cum se face un gest, cum se face un pas, cum se armonizează un gest şi cu un cuvânt, un cuvânt cu un pas, o atitudine cu o privire.
După nişte ani, la o aniversare, îi scria lui Liviu Ciulei: “Te-am îndrăgit şi te-am adoptat fără să ştiu ce drum vei apuca în viaţă şi care-ţi va fi destinul. Eram convinsă că vei deveni om în orice carieră vei munci. Dacă azi ai reuşit în carieră, ai adus un suflet de o mare puritate, o cinste morală puternică şi ajutată de o solidă intelectualitate.”
De la opulenţă burgheză la sărăcie comunistă
Actriţa răsfăţată şi amanta adorată a iubit şi a fost iubită ca o regină capricioasă. Avea succes după succes, era preţuită de Regina Maria, mergea în turnee, îşi petrecea vacanţele la Balcic, călătorea frecvent spre Paris, Londra sau Viena, îşi achiziţiona preţioase mobile, bijuterii şi, de multe ori, blănuri din magazine sau la licitaţii de lux, pe care le aduna în garderoba sa şi uita de ele. Dar a ajuns într-o sărăcie lucie, aproape să moară de foame. “Tata, de mică, mi-a dat bani foarte mulţi. Mă obişnuisem foarte cheltuitoare şi acest viciu l-am păstrat mulţi ani din viaţa mea.”
I-a urât pe bolşevici, pe legionari şi a avut parte de 30 de ani de comunism. A vrut să joace până în ultima clipă a vieţii ei, dar a fost înlăturată. “Eu am suferit până la ultima picătură de sânge. Directorii m-au ţinut departe de scenă. Ceream să joc un rol gratis. Am suferit atâta, încât am fost aproape de sinucidere.”
Viaţa frumoasă, boemă, opulentă se transformă în calvar odată cu 1947, anul în care Zaharia Stancu, directorul Teatrului Naţional de atunci, o pensionează. În “Jurnal” povesteşte cum, o dată, găsind pe strada un fruct s-a repezit şi a muşcat din el, după care, făcându-i-se ruşine l-a pus într-o sacoşă şi l-a dus acasă. În timp ce unii actori recitau poeme cu Stalin la Radio, ca să trăiască bine, Marioara Voiculescu îşi număra cu demnitate banii pentru pâine şi carne. Avea în întreţinere nişte servitori şi un băiat.
Un Jurnal răscolitor şi un testament moral tulburător
A cucerit prin frumuseţea ei. Viaţa i-a fost răscolită, povestită cu febrilă indiscreţie. Ce fată n-ar fi vrut să fie ca ea! Fiinţa sa energică, vulcanică sau răbdătoare cu talentul unic, o găsim în cartea sa “Jurnal. Memorii”. Îşi scrie memoriile pentru a ne “dezvălui din frumuseţea şi durerea teatrului”.
Jurnalul se încheie cu un Testament în care, interesant şi tulburător, Marioara Voiculescu nu lasă doar fiului său “bunuri după moarte”, ci şi un legat moral pentru cei care iubesc teatrul. „Doresc să fiu incinerată, însă numai daca fiul meu doreşte şi el acest lucru pentru el. Nu vreau să fim despărţiţi în eternitate. Am trăit o viaţă întreagă în întunericul teatrelor – şi câtă nevoie de soare şi de lumină am avut întotdeauna!”.
În 1965, când scria aceste „Ultime dorinţi”, Marioara Voiculescu avea 80 de ani. Avea să moară tocmai în 1976, în Sanatoriul Otopeni, tot cu gândul la fiul ei, Paul Voiculescu Quintus. „Am muncit pentru el o viaţă întreagă şi nădăjduiesc să respecte în viitor marea mea iubire de mamă”.
Şi-a dorit să nu fie uitată. “Un cald sentiment pentru toţi colegii mei din teatru: iubire pentru colegii şi elevii mei. Mă despart cu greu de ei, rugându-i să nu mă uite şi să ajute pe fiul meu în toate momentele grele şi grave.”
Sursa: Marioara Voiculescu – “Jurnal. Memorii”, Fundaţia Camil Petrescu – Revista Teatrul Azi
Foto: imagoromaniae.ro
