Marius Bercea e unul dintre mulţii (prea mulţii) artişti români mai cunoscuţi şi mai apreciaţi departe de propria ţară. Nu pare foarte deranjat de acest “specific românesc”. Poate şi pentru că a trăit şi a creat, ani întregi, în SUA.
Un articol de Diana Popescu|9 iulie 2024
A călătorit în patru zări odată cu expozițiile lui, iar lucrările i-au ajuns în colecții de pe mai multe continente. Până pe 17 august, în Timișoara, la ISHO Center, românii pasionați de artă au posibilitatea de-a plonja într-un univers în egală măsură universal și particular. Pe cât de străin, pe-atât de familiar. Pe scurt, paradoxal. Fiindcă Marius Bercea suprapune spații și timpuri cu firescul cu care noi, ceilalți, împăturim tricouri.
Expoziția de la Timișoara e o retrospectivă care acoperă – parțial, firește – munca ta din ultimii 15 ani. Privind ce făceai în 2010, cum te raportezi la cel care erai atunci, ce fel de evoluție (estetică sau interioară) simți că s-a petrecut cu tine?
Acum 10 sau chiar 15 ani, fascinația pe care o nutream era, ca și acum, una direcționată asupra picturii în ulei, un mediu la care contemporaneitatea a formulat diatribe acuzatoare ce îi profețeau dispariția sau îi constatau o presupusă deseutudine. Eram preocupat și atunci, ca și acum, de ” triumful picturii”.
În mijlocul anilor 2000 eram extrem de aplecat asupra studiului perioadei istorice a sec. al XVII-lea flamand. Mă interesau mecanismele istorice, sociale și culturale, dar și receptarea și consumul acestui tip de produs cultural. Era momentul în care, pe de o parte, se năștea pictura în ulei, în sensul ei modern, dar se și democratiza gustul tradus în diversitate tematica. Tabăra catolică și cea reformată ajung să fie limpede delimitate.
Structural, proiectele de care m-am ocupat au avut trasee clar definite și cunt complementare situațiilor actuale pe care le cercetez: sentimentul de apartenență, condițiile politice, sociale și culturale; melancolia, solitudinea, bucuria de a fi trist; migrația, spațiul și timpul, confuzia de tip postmodern, incertitudinile și relaționările cu istoria artei.
„Transilfornia”, spațiul în care două lumi paralele ajung să se intersecteze, a fost universul în care ai combinat bagajul emoțional și profesional al Transilvaniei natale cu șocul cultural al Lumii Noi. Care a fost marea revelație a strămutării?
Juxtapunerea Est-Vest și stabilizarea acestui mozaic de incertitudini m-au împins să încep un mecanism de sistematizare și cercetare a acestui subiect, în afara dinamicii fluctuațiilor din mirajul media, al internetului, iconografiei Hollywood sau a febrei MTV. De aceea, am agreat să studiez „la fața locului”, undeva simbolic între Transilvania și California.
Norul de inspirație este o instituție eterică și circulă cu mare rapiditate.
Experiența road-trip ului american, lecturarea panoramică, de multe ori detașată a celor două spații, călătoria fără o destinație stabilită, harta fără marcaje, o serie de paralelisme și discontinuități, popasurile abrupte între iluzie și realitate, extravaganța și fragilitatea, memoria și uitarea, negocierea unui conflict psihologic s-au articulat sub denumirea metaforică de Transilfornia.
În anii de California, câte ceva de-acasă s-a insinuat constant și eficient în lucrările tale. Acum, că te-ai relocat la Cluj, e de așteptat să descoperim bucățele californiene, strecurate în peisaje și episoade neaoșe?
Pendularea între California și Transilvania, cu oscilațiile culturale, stilistice, conceptuale și personale, este una foarte organică. De cele mai multe ori pictez sub influența californiană la Cluj, și orchestrez un neorealism local în timp ce sunt la L.A. Un prieten artist, stabilit la în Los Angeles, Simion Cernica, a verbalizat foarte smart: Periferia Centrului și Centrul Periferiei.
Te-aș ruga să ne faci un mic tur ghidat al „bucătăriei” tale artistice: ce simți când începi munca la un nou tablou: entuziasm, nesiguranță, optimism, nevoia de-a scăpa de ceva ce te-a bântuit multă vreme și se cere scos la lumină? Și ce simți, odată ce l-ai terminat: eliberare sau deja nostalgie?
O să încep în sens invers. În expoziția “Thie Side of Paradise”, de la Art Encounters, sunt lucrări pe care nu le-am mai văzut de aproximativ 15 ani, împreună cu lucrări foarte recente.
Apare, așadar, un alt tip de poziționare: testul timpului, autochestionare și autocritică, chirurgia emoției, examenul intuiției, o jurizare paradigmatică a practicii care și-a părăsit habitatul natural și care își caută locul într-o orchestrație amplă, mediată de curator.
Modul în care operez în atelier e extrem de haotic și dezordonat. Folosesc multe unelte, lucrez la mai multe pânze concomitent, așadar dinamica de lucru îmi este dictată de acest fapt. Revin peste lucrări care au fost abandonate, aparent.
În proximitatea subiectelor și lecturilor recente, îmi stabilesc o constiință solidă a eticii muncii în atelier.
Ai o relație de-a dreptul tensionată cu pânza albă: am văzut, în atelierul tău din Cluj, prin ce „tratament inuman” trec tablourile, înainte de a deveni gazdele unor povești în culori: sunt, mai mult sau mai puțin, călcate în picioare. Ce ai de spus “în apărarea ta”?
Da, da, ai dreptate!
Mă feresc constant de albul intimidant al pânzei, de aceea constant încerc să provoc un hazard controlabil și să mă desfășor într-o coregrafie acționistă, relocând pânzele de pe planul orizontal pe planul vertical.
Mi-am capitonat tot atelierul cu pânze, cartoane, hârtii și „bancuri de lucru”, nu scapă nimeni din atelier fără o pată proaspătă de culoare. (râde)
Diana Marincu, cea care curatoriază „This Side of Paradise”, spunea la vernisaj că pictura de calitate, cu mesaj și tehnică, nu poate să te mintă. E un „verdict” generos, cu care mi-ar plăcea să fiu de acord. Dar cred, dimpotrivă, că un artist cu tehnică și background solid poate lesne să-și manipuleze publicul, lucrând cu agendă sau „după rețetă”. De pildă, dacă o lucrare anume, creată inițial ca piesă unică, are succes, nimic nu-l împiedică pe autor s-o „multiplice”, în diverse declinări și serii, știind că își va găsi cu siguranță colecționari. Ai „trișat” vreodată pe pânză? (Poate nu pentru câștig material, poate pentru un plus de efect asupra privitorului sau orice alt fel de plus…)
M-a bucurat nespus că invitația de a expune în România a venit din partea lui Ovidiu Șandor, a Dianei Marincu și a echipei Art Encounters. Vreau să le mulțumesc că au promovat această expoziție, care a punctat cele mai importante teme și fire roșii de care m-am ocupat în ultimii 15 ani.
Diana Marincu este o curatoare pe care o urmăresc și o respect, și mă onorează modul în care descrie lucrările din expoziție.
Cum spuneam și cu alte ocazii, pictura este un mediu cu posibilități infinite, de aceea ideea de multiplicare îmi este străină. Interpretarea aceluiași subiect, arpegiile tehnice și tematice, colajele conceptuale etc. sunt parte din proces. Însă, în final, va părăsi atelierul piesa cel mai bine articulată ca expresie, concept și formulare.
Am stat de vorbă și în atelierul tău de la Cluj, unde-am ascultat o mulțime de istorii americane, o combinație de comedie neagră, SF, film de artă și thriller psihologic. Declar oficial: ești un excelent povestitor. Te gândești și la alt mediu prin care să dialoghezi cu publicul tău?
Mi-a făcut mare plăcere vizita ta și a lui Dragoș la atelier, într-o așa zi toridă de iunie, într-un oraș sufocat de caniculă și film. Foarte plăcută după-amiază, vă mulțumesc.
Mă gândesc constant la alte medii: obiect doi D jumate, scenografie și bandă desenată.
Foto: Diana Popescu și Remus Dăescu
