Care sunt cărţile rămase neterminate din biblioteca unui cronicar literar? Unde sunt volumele „în aşteptare” şi cum arată zilele de muncă ale unui cititor profesionist? Ziarul Metropolis vă invită într-o călătorie în biblioteca lui Marius Chivu.
Un articol de Adina Scorţescu|16 ianuarie 2017
„E nevoie de un singur pas ca să pleci de undeva înspre altundeva. Uneori foarte departe,” spune Marius în cea mai recentă carte a sa, Trei săptămâni în Anzi.
Câteodată, altundeva-ul poate fi aproape, la câteva stații de autobuz, pe Calea Giulești, pe dreapta, după stadion. Un apartament de bloc, la etajul 5. Cărți pe rafturi, cărți pe canapea, cărți pe parchet, lângă canapea, cărți pe noptieră (volumele „în așteptare”, de la ultimul târg de carte). Și un soare de decembrie, care la ora prânzului nu bate până la scaunul din fundul sufrageriei.
„Putem să tragem scaunul mai încoace, pentru poze?” „Da, dar vezi că sunt niște cărți sub el.” Pășim în biblioteca lui lui Marius Chivu…
Care au fost primele cărți pe care le-ai citit?
Cele pe care mi le citea mama. Învățasem să citesc, dar mi-era lene s-o fac, așa că mama inventase un truc – îmi citea povestea până la jumătate sau până la punctul culminant, apoi zicea că are treabă sau pleca la serviciu și lăsa cartea pe noptieră. Aşa am început să citesc singur.
Primele cărți au fost seria de Povești nemuritoare – îți amintești cărțile alea micuțe? -, din diverse culturi: africane, chinezești… Îmi plăceau, erau stranii.
Când am crescut, bibliotecara de la noi de la țară – aveam bunici la țară și îmi făceam acolo vacanțele – mi-a recomandat Douăzeci de mii de leghe sub mări de Jules Verne, care m-a dat pe spate. Am citit Jules Verne ani în șir. Găsisem pe undeva o hartă şi desenam cu creionul traseele din romanele lui Jules Verne…
Ai renunțat la obiceiul ăsta?
Da, pentru că acum am harta în cap. Atunci voiam să descopăr și lumea odată cu cărțile. Practic, întâi a fost literatura de ficțiune și de-abia apoi geografia. Așa am descoperit toate locurile exotice din romanele lui Jules Verne. Acum fac invers. Merg în locuri îndepărtate, cunosc geografia și caut să citesc ficțiunea plasată acolo. Așa s-a întâmplat și în cazul cărții cu Anzi. Când m-am întors acasă, scrisesem de mână jurnalul călătoriei, lucram la carte și – în paralel – citeam toți autorii peruani traduși la noi: Llosa în primul rând, dar și alții. Cred că e firesc felul în care s-a schimbat relația dintre literatură și geografie.
În ce locuri citeai când erai mic?
Întotdeauna am citit în pat sau pe canapea. Îmi place să stau tolănit: ațipesc, mai citesc, iar ațipesc… Pentru mine, lectura a fost întotdeauna legată de trândăvie, de relaxare, de reverie. Când eram la țară îmi plăcea în grădină, la umbra nucului, dacă era vară; altfel în pat lângă sobă. Și mai era la bunici un garaj, fără acoperiș – doar o platformă de ciment -, așa că luam o pătură și citeam acolo sus, pe garaj, unde nu mă vedea nimeni.
Și așa ai ajuns un cititor profesionist…
Sper că sunt, în sensul în care adică văd mai mult într-o carte decât un cititor care citeşte doar din pasiune sau din curiozitate. De altfel, la cursurile de creative writing, pe care le țin împreună cu Florin Iaru la Piua Book Bar, încerc să-i învăț pe cursanţi cum se citește un text literar: cum să nu te oprești la cuvinte, să vezi dincolo de ele, adică ce arată autorul fără să spună explicit.
Meseria mea e legată de citit și iată că am ajuns la 38 de ani fără să fi făcut altceva. Doar am citit și am scris despre cărți. Mă apucă groaza dacă mă gândesc că într-o zi ar trebui să mă apuc de o meserie convențională, cu sculat dimineața, cu muncit opt ore pe zi… N-aș fi în stare, cred că aș cădea într-o depresie profundă. (râde) Aşadar, sunt un mare norocos; pentru că ține şi de noroc să poți face în viață exclusiv – dar exclusiv! – ce-ți place.
Ai avut profesori într-ale cititului, la liceu, la facultate?
Da, am avut mulți profesori la facultate care predau atât de bine și de pasional, încât îți făceau mare poftă să citești (Eugen Negrici, Nicolae Manolescu, Mircea Cărtărescu, Ioana Pârvulescu şi alţii). Te duceai acasă și căutai cărțile despre care vorbiseră. Era și mai greu atunci când am făcut eu facultatea – la începutul anilor 2000 – pentru că nu era ușor să descoperi singur. Acum cauţi cu Google sau intri pe Wikipedia și mergi din link în link, iar, la sfârșitul câtorva ore de documentare, ai aflat o grămadă de lucruri doar pornind de la ceva foarte simplu – un autor, o carte, un trend literar. Înainte aveai nevoie de niște profesori care să-ți dea niște nume de autori, niște titluri de cărți. Acum trăim într-o eră în care putem fi uşor autodidacți.
În format digital citești, pe tabletă, pe Kindle?
Deloc. Dar nu că aș avea ceva împotrivă. Pur şi simplu nu-mi place, n-am fost niciodată interesat să-mi cumpăr un e-reader. Dar asta poate şi pentru că am atâtea cărți în format tradițional! Atunci când recenzezi cărți într-o revistă, cînd faci o emisiune la radio despre cărți, primești sacoşe de titluri noi de la edituri. Am ajuns că cumpăr prea puţin și chiar îmi pare rău, pentru că îmi place să cumpăr cărți! Acum cumpăr, în general, volume în limba engleză sau cărți pe care, dintr-un motiv sau altul, nu mi le trimite nimeni. (râde)
Din sacoşele primite lunar, câte cărți ajung pe rafturile bibliotecii tale?
Puține, câteodată niciuna. Trăind în mijlocul cărților și având acces cam la toate cărțile care apar în România, nu mai țin la posesia lor. Am puține exemplare pe care nu le-aş împrumuta.
Care sunt alea?
În primul rând cărțile cu dedicații. Am cărți semnate de Philip Roth, John Updike sau John Cheever… Mi s-a întâmplat să împrumut cărți (fără autografe) și să nu mi se mai întoarcă înapoi, dar nu-mi pare rău de ele. Cred că e important să circule. Odată ce ai citit o carte și ți-a plăcut, dă-o cuiva sau cumpără-i-o şi lui! Şi la mine au ajuns cărți de la alții, cărţi care m-au influenţat şi îmi place să cred că, la rândul meu, când dau cărți, pot aduce o schimbare nebănuită în viața cuiva.
Îți vine acum în minte o carte care să fi ajuns la tine într-o manieră neobișnuită?
În biblioteca am și câteva cărți furate. (râde) Nu sunt mândru de asta. Familia mea a fost destul de săracă, părinții nu erau intelectuali, nu aveam bibliotecă acasă, așa că am început eu să-mi fac o bibliotecă în primii ani de liceu. Apăruse editura Polirom și nu puteam să-mi cumpăr tot ce voiam, aşa că mai furam. Dar eram tot timpul chinuit de regrete, iar dacă citeam o carte care nu-mi plăcea, o duceam înapoi la librărie. (râde) Între timp însă am donat tone de cărți, şcolilor şi bibliotecilor din România sau din Republica Moldova. Am dus cărți şi în spitale… Sper că mi-am plătit păcatele. (râde)
Care sunt cărțile importante pe care n-ai reușit să le duci până la capăt?
Război și pace, printre altele. Sunt autori care scriu cărți foarte mari și, deși îmi plac cărțile respective și mă bucur de ele, la un moment dat îmi pierd interesul. Sunt cărți la care m-am oprit cu 50-100 de pagini înainte de final. Cărți de Orhan Pamuk – care, de altfel, îmi place foarte mult. Din Puritate, ultima carte a lui Jonathan Franzen, mai am de citit vreo 50 de pagini de vreo cinci luni. Şi e o carte foarte bună.
Există, de altfel, o teorie în care cred, a unui mare critic american pe nume Tim Parks, care spune că nu toate cărțile bune trebuie citite, neapărat, până la capăt. Unele sunt suficient de complexe încât, dacă citești mai mult de jumătate, ai intrat în atmosfera respectivă, ai cunoscut personajele, ideile lor etc. Valoara unei cărți nu constă în felul în care scriitorul reușește să înoade la final toate firele, uneori mai bine, alteori dezamăgitor. Teoria spune că o carte cu adevărat bună și consistentă nu e neapărat făcută să o duci până la capăt, dacă ai obţinut deja plăcerea ei.
Ce ușurare.
Da, și e o ușurare și pentru scriitor. Pentru că, de foarte multe ori, există o presiune extraordinară legată de felul în care trebuie terminată o carte. Și nu toate cărțile mari au finaluri pe măsură. Fireşte, asta nu înseamnă că scriitorul o va lăsa fără sfârşit… Uite, unul dintre lucrurile pe care mi le permit acum este că pot să abandonez cărțile care nu-mi plac. Când îmi dau seama că nu e bună, că nu îmi place sau că nu e pentru mine, îmi permit s-o abandonez. Sunt atât de multe cărți în așteptare…
Unde te așteaptă cărțile astea?
Vezi teancul din spatele tău? Hai să-ți arăt volumele primite la ultimul târg de carte. (n.red. – merge în dormitor) Uite, astea sunt noile apariții. Până la târgul următor, din vară, din astea voi citi. Astea-s cărțile în așteptare.
Și cum le organizezi, de unde le apuci?
Pe genuri: non-ficţiune străină, ficţiune şi poezie românească, ficţiune străină, eseu românesc… sau în funcție de ce am chef. Astea e partea mișto – algoritmul după care îți alegi cărție îți aparține în totalitate. Poate într-o săptămână ai chef să citești poezie, în alta proză scurtă…
Deci cum alege un critic cartea despre care urmează să scrie?
E mult hazard și la fel de mult gust propriu… Capriciu personal. Oricum, alternezi. Când ai 87 de cărți apărut în ultimele trei săptămâni, n-ai cum să zici că n-ai chef să citești nimic şi te duci la film. (râde)
Cum funcționează scrisul despre cărți?
Deadline-urile mele sunt săptămânale. Dacă astăzi vreau să stau și să nu fac nimic sau să dau un interviu, pot să fac asta. Dar mâine va trebui să citesc şi să scriu… Sau pot citi azi și scrie răspoimâine. Ăsta e norocul de care îți ziceam – nu ești presat să faci ceva anume, între anumite ore; zi după zi.
Unde sunt cărțile scrise de tine, la tine în bibliotecă?
Aici. Între Mircea Cărtărescu şi Philip Roth. (râde) Astea sînt rafturile de cărți pe care nu le împrumut. Uite, ediția princeps din The Facts, exemplarul 172; ediție bibliofilă. De ce ai face prostia să împrumuți așa ceva?! Aici am o colecție cu mai multe exemplare din prima ediţie a celor Nouă povestiri de Salinger. De fiecare dată când am găsit-o prin anticariat, am cumpărat-o. Uite ce frumos arată!
Care e cartea pe care ți-ai fi dorit să o fi scris?
Deși îți plac niște cărți foarte mult, e greu de spus că ai fi vrut să le fi scris tu. Mi-e greu să mă identific astfel cu o carte… Philip Roth e un autor care îmi place enorm, dar pe care nu l-am înțeles multă vreme. Abia odată cu maturizarea și cu experiența de viață, am început să-l descopăr cu adevărat. Dar n-aș putea spune că aș fi vrut să fi scris una dintre cărțile lui. Sunt mulțumit cu ce am scris eu; pentru că nimeni altcineva nu ar fi putut scrie cărțile mele.
Dacă ar fi să ți se inunde apartamentul și să poți salva doar trei volume, care ar fi acelea?
Aoleu, cred că mi-ar părea rău mai mult de parchet! (râde) Și de radioul de la bunica. Lăsând gluma la o parte, cred că aș lua cărțile cu care am crescut, cumpărate de mama. Una dintre ele este cartea asta de basme de Vladimir Colin. Sau, uite, clasorul meu cu timbre, din copilărie! Nu l-am mai răsfoit de nu știu când. Cumpăram plicurile cu timbre de la poștă. Da, și pe acesta l-aș lua cu mine.
Care e ultima carte pe care ai cumpărat-o?
Cea de pe canapea: Elena Ferrante, Prietena mea genială.
Să zicem că ești responsabil de înființarea uni biblioteci pe altă planetă. Care e prima carte pe care o pui pe raft?
Probabil că multă lume ar spune Biblia, nu? Eu cred că aș alege Originea speciilor a lui Darwin. (râde) Cred că citim prea puțin genul acesta de cărți. Sunt dintre cei care nu consideră religia o materie obligatorie în școală. Sunt în favoarea cărților de popularizare a științei.
După ce am citit ani în șir poezie și ficțiune, am descoperit în cărțile de știință la fel de multă poezie şi o imaginaţie a naturii şi a materiei debordantă; sunt niște scenarii naturale atât de spectaculoase şi nişte organisme atât de complexe, încât pot depăși cele mai îndrăzneţe ficțiuni.
Care e cartea de popularizare a științei pe care o recomanzi?
Cea a lui Bill Bryson, Despre toate pe scurt. De la Big Bang la ADN. E o carte care-ți face o istorie științifică, biologică, astronomică a lumii. Și e atâta varietate, priveşte ilustrațiile! Natura e creatorul prin excelență. Rareori un ficționar poate atinge nivelul acesta de complexitate. Sunt atâtea specii dispărute și totodată atâtea specii noi, descoperite în fiecare zi. De aceea zic că la școală copiii învață prea puțin despre lumea în care trăim.
Și acum, când găsesc cărți de știință pentru copii, am fantezii cu mine fiind copil din nou, citind cărțile astea. Sunt vârste la care citești povești, apoi ajungi la 20 de ani, când ai alte priorități, şi ratezi niște întâlniri. Cred că una dintre cele mai regretabile întâlniri ratate este cea a copiilor cu știința. De asta, până la urmă, trăim într-o societate în care mai toți copiii vor să se facă fotbaliști…
E interesant că tu ți-ai păstrat fascinația asta, deși ai ratat întâlnirea cu știința în copilărie.
Da, poate că tot răul spre bine. Aș fi fost un om de știință care ar fi lucrat în cercetare, plin de frustări din cauza lipsei fondurilor etc.
Și așa…
Așa scriu despre cărți, într-o țară în care industria de carte e aproape la pământ. (râde) Dacă aș fi fost fotbalist, poate că acum aș fi lucrat în Arabia Saudită! (râde)
Care e ultima carte care te-a enervat?
Nu mai ajung în punctul în care o carte mă enervează. Sunt atâtea cărți extraordinare, încât nu merită să-ți pierzi timpul cu ce nu-ți place și cu ce e prost! De asta facem interviul lângă televizorul ăsta pe care nu l-am mai deschis din timpul Campionatului de fotbal. Exagerez; mă uit din când în când la documentare. Dar, în general, televizorul este una dintre cele mai mari păcăleli din viața omului modern, în sensul în care îți oferă iluzia că te-ajută să afli lucruri. De fapt, urmăreşti aceleaşi lucruri tot mai diluate.
Când ai început să scrii poezie?
Prin liceu am început și să citesc, şi să scriu poezie. Pentru că lucrurile astea merg mână în mână – citești și scrii, scrii și citești. Apoi am dat la Filologie. Și am avut noroc, pentru că nu voiam să mă fac profesor. Dar, din timpul facultății, am început să scriu recenzii.
Îți amintești de prima dintre ele?
Da, a fost la un volum de poezie de Iulian Tănase, Poeme pentru orice eventualitate. Ioana Pârvulescu, care-mi era profesoară la Litere, m-a chemat la România Literară și mi-a dat mai multe cărți. Prima despre care am scris a fost cea a lui Iulian. Am și acum foaia aceea – pentru că am scris-o de mână, nu aveam calculator pe vremea aceea.
Cum ți se par recenziile tale de început?
Sincer, mi se pare că eram mai bun decât acum. (râde) Mi se pare că-s scrise cum eu nu mai pot acum. Dar e normal, pentru că scrisul se transformă, pe măsură ce tu însuţi te transformi. Ori se maturizează, ori se prosteşte. (râde)
Uneori mi se întâmplă să nu mă recunosc în recenziile vechi, în sensul bun. Adică rău pentru mine acum. (râde) Poate e adevărat, pentru că e și multă oboseală acumulată între timp. Poate că e și o lejeritate care acum mă trădează; dar poate e vorba de o schimbare mai mare în însăşi natura noastră, a tuturor. Am ajuns să citim lucruri mai uşoare şi mai scurte decât altădată. Dacă te uiți la presa de la începutul anilor ’90, o să vezi că e mult mai serioasă decât cea de acum. Or, trăind într-un astfel de mediu, pierdem cu toţii, în mod natural şi pe nesimţite, din consistența de altădată.
Citiți aici și alte articole din rubrica ”În biblioteca mea”
FOTO: Petrică Tănase
