Cum te refaci după ce gafezi în stil mare, în direct la TV? Când te vindeci de trac şi de teama de ridicol? Și, în zilele mai grele, cum te ridici tu pe tine, ca pe un sac de cartofi?
Un articol de Adina Scorţescu|12 iulie 2018
Marius Constantinescu face jurnalism de televiziune de la 20 de ani, adică de la primul interviu cu Pavarotti. Realizează emisiuni, semnează editoriale de lifestyle, scrie cărți, prezintă evenimente. Cu șarm și cu (aparentă) ușurință. Cum arată bucuria și munca din spatele aparențelor, povestite la o cafea, într-o zi de vară? Așa:
E foarte ușor să te lași copleșit de toate cele care ți se întâmplă. Sunt eclipse din astea în care ai impresia că soarele n-o să mai iasă. Atunci, la un moment dat, trebuie să te iei un pic – avea Sandra Pralong o expresie foarte frumoasă – „să te iei ca pe un sac de cartofi” și să te pui acolo unde vrei. În cazul meu, să mă iau și să mă pun într-o poziție în care să mai văd soarele ăla din când în când. Nu e atât de greu, știi? E soare, îl vede toată lumea. Trebuie doar să-ți dai puțin norii la o parte din fața ochilor.
Eu cred și în autenticitatea momentelor. Altfel spus, dacă ai o zi proastă, nu trebuie să faci un efort supraomenesc doar ca să-ți muți starea interioară de acolo unde e într-una împrumutată în mod fals. Sunt de părere că trebuie să-ți trăiești tristețile, durerile, ca să le dai la o parte la un moment dat, să le scoți din tine, să te cureți, dar în niciun caz nu sunt ambasadorul gândirii pozitive și al îmbrățișării mesajelor ăstora luminoase cu orice preț.
A fost simplu să-mi descopăr vocația. A fost simplu în momentul în care am dat cu nasul într-adevăr de televiziune în felul în care eu voiam să o fac. Pentru că eu am iubit publicitatea la nebunie și, în momentul în care am divorțat de ea, a fost o mare mare suferință. Televiziune am început să fac din 1999, dar din 2007, din momentul în care am fost angajat la televiziune, am început s-o fac exact în termenii mei. Pentru oamenii pe care eu îi vedeam un public foarte participativ și receptiv, în felul meu, încercând să-mi impun eu un stil de a lucra și de a aborda toată ideea asta a unei emisiuni de televiziune. Deci vocația asta a fost ceva ce mi s-a deschis în față aproape instantaneu.
Sigur că, dacă vocația asta nu ți se întâmplă pur și simplu, trebuie un pic săpat după ea. Am credința că, la un moment dat, oricât de bine plătit este, un job, oricât de ambițios, dacă nu reprezintă și o bucurie – nu tot timpul, nu sunt absurd să pretind că jobul este o bucurie de la cap la coadă – atunci, mai devreme sau mai târziu, acolo se va produce un divorț. Cred că trebuie să simți foarte bine ce-ți place și, dincolo de asta, ce poți să faci bine. Sau poți să faci un pic altfel. Și-atunci mă gândesc că mai e doar un pas până la a îmbrățișa acel lucru ca fiind o vocație.
Interviul cu Luciano Pavarotti l-am făcut la 20 de ani, când el a venit aici, în ’99. A fost prima mea colaborare cu televiziunea. Se întâmplau lucrurile atât de repede, era atâta treabă de făcut, încât n-am stat să mă gândesc „Uaaau, am făcut un interviu cu Luciano Pavarotti și nu mă mai ridic din pat”. Nu, am făcut interviul, a fost cum a fost, după care aveam alte lucruri de făcut. De-abia dup-aia m-am relaxat și am avut așa, un mic cocoșism interior. La o săpămână după aceea eram în stație la 368, la Piața Romană și a venit la mine un domn foarte respectabil și mi-a zis: „Dumneavoastră sunteți cel care a făcut interviul cu Luciano Pavarotti?” Mi-am zis „Asta este, gata, sunt celebru!” Cum e aia, „numele proștilor pe toate gardurile”. (râde)
Cel mai emoționant live – în sensul de emoții din alea cărora nu credeam că le pot face față – a fost cel din 2007 – deschiderea Festivalului Internațional George Enescu. Și am să-ți spun de ce era emoționant: În 2000 am făcut primul meu live de televiziune, când a venit José Carreras la București – primul concert la Ateneu, se transmitea pe TVR 1. Aveam de făcut intro-ul, înainte de concert, și apoi aveam de acoperit pauza, cu interviuri cu personalitățile prezente. Am făcut OK intro-ul, după care – la pauză – am făcut cea mai mare gafă din viața mea profesională, confundând un muzician cu altul și spunându-i „Sunteți X…”, el răspunzându-mi „Nu, dragul meu, sunt Y”. Nota bene, eu prezentam pe TVR 1, la vremea aceea, o emisiune de inițiere muzicală. Deci ar fi trebuit să fi știut lucrurile astea. Eram pământ, nu știam nimic, a fost oribil. În momentul ăla mi-am zis că nu sunt pregătit să fac live de televiziune.
Au trecut șapte ani, timp în care am făcut mult live de radio foarte mult, începusem la televiziune „V… de la vizual”, prima mea emisiune de autor. Și, prin primăvara lui 2007, directorul de programe și directorul de la TVR 1 m-au chemat să-mi spună că eu voi prezenta Festivalul Enescu – toate concertele care vor fi transmise în direct. La concertul de deschidere trebuia să umplu cinci minute. Nu s-a putut găsi un prompter, așa că mi-am scris textul și, cu o săptămână înainte, indiferent ce făceam – că mergeam pe stradă, că eram în lift, că eram la baie, înainte de culcare, înainte de Tatăl Nostru sau în loc de Tatăl Nostru – la mine încontinuu era așa: „Bună seara, doamnelor și domnilor, sunt Marius Constantinescu, iată-ne împreună, în transmisiune directă pe TVR 1 și TVR Cultural. De aici de la Sala Palatului deschidem ediția cu nu mai știu ce număr a Festivalului Internațional George Enescu”. Și tot așa. Încontinuu, încontinuu, încontinuu. Astfel încât, în ziua transmisiei, pe mine puteai să mă adormi, să mă hipnotizezi, să-mi dai două palme, și eu tot asta îți spuneam. În momentul în care a intrat genericul, în cele 30 de secunde cât a durat, nu eram încă sigur că voi putea realmente să fac chestia asta. Dar am făcut-o – am vorbit cinci minute fără nicio bâlbă. După ce am terminat și mi-au luat roșul de la cameră, mi s-au tăiat genunchii instantaneu. Curgeau apele pe mine, eram fiert, înghețat, mort. Dar am făcut-o. Pentru că era lupta mea cu mine. Mi-am zis că, dacă nu fac chestia asta, n-o să mai fac niciodată direct de televiziune.
Acum live-urile sunt mai ușoare. Teama de ridicol a scăzut, dar eu am decis în acel moment să mă vindec de frica asta cât de des se poate și atunci m-am dus la Jurnalul Cultural. De aia m-am dus, în primul rând. Pentru că aveam nevoie de direct în fiecare zi. Astăzi, după sute și sute de jurnale făcute, după live-uri în toate felurile, trebui să spun că griji mai am, dar asta îmi place cel mai mult din activitatea mea care presupune televiziunea!
Live-ul îmi dă senzația destul de schizoidă de control și de lipsă de control în același timp. Faptul că ești în situații în care ți se spune „Nu suntem gata / dirijorul nu știu ce face / Mai vorbește, mai spune ceva!” îmi dă adrenalină, o atenție care nu te lasă să cazi. Uneori, în interviuri, chiar și în cele mai grele și mai mișto, ai momente în care te duci cu gândurile pe câmpii, chiar dacă doar pentru câteva zeci de secunde. Ei bine, la live-urile mari – Enescu, Gopo, RadiRo – asta nu se întâmplă. Ești acolo. Poate să cadă lumea în jurul meu, există doar gaura neagră a obiectivului camerei în care mă uit și nu mă interesează nimic altceva.
CITEȘTE CONTINUAREA INTERVIULUI PE ZI DA
Cu Marius vă puteți întâlni pe TVR 3, în paginile Forbes Life, pe mariusconstantinescu.com , pe Facebook (https://www.facebook.com/marius.constantinescu) și pe Instagram. Ultima sa carte, Rosé (https://nemira.ro/rose), este o delicioasă, lejeră lectură de vacanță.
Începe weekendul cu o porție de autenticitate & bucurii mici. DE CE NU? Gustă din interviurile „DE CE NU?“, coapte în fiecare vineri de Ziarul Metropolis și Zi DA pentru cafeaua de dimineață. Întâlnește-i pe oamenii puși față în față cu alegerile care i-au făcut fericiți.
