Marius Daniel Popescu este un scriitor român, stabilit în Elveţia din dragoste, imediat după Revoluţia din 1989. Dar Marius Daniel Popescu este şi şofer de autobuz, la Lausanne.
Un articol de Andrei Crăciun|8 decembrie 2014
Marius Daniel Popescu a venit în România la începutul lunii decembrie pentru a-și promova ultimul roman (scris, în original, în franceză), “Culorile rîndunicii”, publicat la Editura Polirom.
Săptămâna trecută, șoferul-scriitor a citit din “Culorile rîndunicii”, la Muzeul Țăranului Român, în cadrul Festivalului Internațional de Literatură de la București (FILB), ajuns la cea de-a șaptea ediție.
Marius Daniel Popescu este din Craiova, a studiat Silvicultura la Brașov, unde a frecventat cercul literar din jurul lui Alexandru Mușina. A scris mai multe cărți de poezie în limba română. A continuat să publice poezie și în franceză, iar primele sale două romane, “Simfonia lupului” și “Culorile rîndunicii”, părți dintr-o trilogie, au cucerit întâi Elveția, apoi întreaga Europă, Popescu fiind recompensat cu mai multe premii prestigioase.
Interviul-fulger care urmează arată puțin, foarte puțin din cine este și cum gândește Marius Daniel Popescu.
Ce relație ai avut cu femeile, Marius?
Le-am iubit și le iubesc tot timpul.
Și ele pe tine?
Și ele pe mine. E o reciprocitate aici, nu se pune problema.
Te-au făcut femeile să crești?
Fiecare femeie mi-a dat ceva în sensul ăsta. Am crescut și mai cresc cu fiecare femeie din viața mea. Maică-mea, bunică-mea, mătușă-mea, acum fiica mea. I-am și spus fiică-mii: eu învăț în fiecare zi cu tine, de la tine. Mi-a spus că sunt gentil. Bineînțeles. Societatea umană e atât de complexă că trebuie să te adaptezi permanent. Trebuie să ai dorința, sensibilitatea să asculți ce are de spus celălalt. Toate astea te fac să vibrezi.
Nu pleci de la premisa că tu ai dreptate mereu și…
Nicidecum. Cu cât înaintez în vârstă și experiență de viață, cu atât îmi dau seama că nu știu nimic. E o păcăleală să crezi că știi ceva, că ai învățat. Sunt unii care cred că sunt desăvârșiți, că sunt genii și alții, de la cealaltă extremă, care ajung la vorba aia din Biblie că suntem un grăunte de nisip, de praf, că nu suntem nimic.
Tu ești la extrema asta.
Eu sunt față în față cu complexitatea umană, atât de fină, încât te anulează în sensul bun.
„Niciodată n-am fost un anarhist, un distrugător, un pesimist, un sinucigaș”
Cum e în Elveția?
Elveția e în același timp un stat foarte liberal dar poate fi și polițienesc. Pare un paradox, dar nu e.
Și ție ți se potrivește – te lasă liber în cadrul unor reguli.
Orice libertate necesită reguli.
Tu ai respectat întotdeauna regulile, te-ai revoltat doar în fața unor abuzuri?
Niciodată n-am fost un anarhist, un distrugător, un pesimist, un sinucigaș. Când legea e strâmbă sau când comportamentul unei persoane nu e corect, atunci mă revolt! Detest minciuna, șmecheria, furtul, nu se poate să le acceptăm! E ca în matematică, nene, nu se poate!, dacă trei plus doi fac cinci, apoi atâta face.
Detest oamenii cu tupeu, cu tutuială, cu jonglerii, detest mârlănia, ticăloșenia multora dintre semenii noștri, detest faptul că mulți din putere, mai ales în România, nu s-au ocupat să creștem împreună, la toate nivelurile. De ce nu s-au ocupat? Cred că avem străzile cu cele mai multe gropi din lume de pe planeta asta. Înnebunesc aici. Sunt în stare să strâng de gât un primar care nu face nimic și te mai ia și la mișto când îl întrebi de ce nu face nimic!
Acest fel al tău de-a fi ți-a folosit în Elveția?
Eu, acolo, am luat-o de la zero, cu limba, cu regulile, cu tot. Dar aveam acest comportament doritor de reguli simple și clare. Elveția are un sistem unde, dacă ești corect, te împing în față. Și nu există duplicitatea limbajului sau a comportamentului.
Duplicitatea asta fiind specifică în România comunistă.
Era o vorbă – zici ca el și faci ca tine. Numai noi, românii, putem să facem asta!
Toată lumea detesta puterea de stat și în același timp toată lumea i se supunea.
Ceea ce în timp poate deveni un fel de boală națională. La nivel de psihiatrie. Care se transmite în vorbe, în comportament. E extraordinar. Bolile astea se transmit zeci, sute de ani!
Se integrează în ADN-ul unei societăți.
Exact! Exact! Și noi simțim, trăim asta.
Marius Daniel Popescu, la FILB 2014. În spatele său, cu ochelari, scriitorul Petre Barbu
Ce relație ai avut cu politica acolo? Știu că ai luat apărarea emigranților români atunci când politicienii extremiști s-au manifestat împotriva lor.
Bineînțeles. Eu intervin numai când ne doare. Nu fac politică permanent. Nu vreau să fac politică permanent. Aș fi vrut să fac în țară, dar dacă a câștigat Iohannis nu mai e nevoie. Vreau să îl ajut dacă are nevoie de noi. Cred că am avut o șansă enormă cu acest nou președinte. Am văzut aseară la televizor că vrea să schimbe ce se întâmplă în Educație și Sănătate. Fantastic! Parcă am visat aceleași lucruri!
Probleme pentru că ești român au fost?
Niciodată. La mine la autobuze suntem patruzeci de naționalități. Avem oameni care provin din țări care au fost în război și s-au mascrat ai lor, dar la noi, la elvețieni, n-au nimic unul cu altul. Își fac treaba. Țară neutră. Deși nu prea e o țară pentru pace nici Elveția, că Armata e obligatorie și le dau soldaților și mitraliera acasă. Sunt neutri, dar pregătiți de război, în caz de ceva. Israelul, după modelul elvețian, și-a creat Armata.
Ce similitudini de comportament ai remarcat, în România și Elveția, în relația dintre scriitori și putere?
În România comunistă și în România actuală, dar și în Elveția actuală, au existat și există indivizi, scriitori, poeți sau prozatori care lingușesc, care ling curul și cizmele puterii, fie ea de stânga și de dreapta. Când realizez asta, zic: bă, lumea e aceeași peste tot, doar organizarea lumii e altcumva. România în timpul comunismului a avut cazuri enorme de scriitori care au luptat pentru putere, pentru doctrină, erau înregimentați trup și suflet. În Elveția, avantajul e că societatea e mult mai împărțită, e altfel structurată. Atât.
Foto cu Marius Daniel Popescu – Facebook
