Marius Florea Vizante: despre Venezuela, un armăsar și două facultăți de teatru
https://www.ziarulmetropolis.ro/marius-florea-vizante-despre-venezuela-un-armasar-si-doua-facultati-de-teatru

Pe 18 februarie, actorul Marius Florea (poreclit şi) Vizante a fost invitatul jurnalistului Andrei Crăciun la prima Șuetă (de iarnă) din 2020. Întâlnirile şuetiştilor sunt prilejuri relaxate de a asculta poveşti ale unor personalităţi dintre cele mai interesante, într-un dialog savuros şi amical.

Un articol de Cristina Enescu Aky|19 februarie 2020

Șuetele a căror gazdă este jurnalistul Andrei Crăciun se organizează din 2015 în diferite locații din București, și sunt un eveniment „100% independent care nu datorează nimic nimănui decât șuetiștilor”. De-a lungul anilor au fost invitate la aceste întâlniri personalități din diferite domenii – scriitori, ziariști, politicieni, fotografi, oameni de radio, umoriști, filantropi, actori, dramaturgi. Mereu oameni interesanți, spumoși, a căror participare la aceste șuete amicale și informale a avut ca scop, în cuvintele părintelui-fondator al Șuetelor, Andrei Crăciun, „instituirea unei culturi a dialogului senin”.

Pe scurt, despre protagoniștii acestei Șuete de iarnă, organizată la Hidden, The Social Space din București, pentru cazul puțin probabil în care nu îi cunoașteți deja:

Marius Florea Vizante: actor, născut la Oradea, crescut la Mediaș și la bunici în Banat, ajuns în București, devenit Vizante, apoi student la două facultăți de teatru. A jucat printre altele la Teatrul Național și la Teatrul de Comedie din București, dar și în mai multe filme printre care „E pericoloso sporgersi”, „Filantropica”, „Restul e tăcere”, „Moromeții 2”.

Andrei Crăciun: jurnalist, poet, prozator și blogger, „Cel mai bun jurnalist de cultură” în 2010, „Cel mai bun editorialist” în 2011, care (în propriile-i cuvinte) îl are drept model „în gazetărie, în literatură, ba chiar și în viață, pe Radu Cosașu, de la care a învățat să ia totul în tragic și nimic în serios.”

Iată câteva spicuiri din poveștile și amintirile depănate de Marius Florea Vizante la această primă Șuetă a anului:

Ce caută Marius Florea Vizante în această viață
„O amică de-a mea avea o teorie, cum că pe oameni îi recunoști cumva după numărul de reîncarnări, și cu cât oamenii sunt mai elevați cu atât au mai multe reîncarnări la activ. Și am decretat împreună că eu sunt la prima reîncarnare.”

Cum s-a făcut cunoscut prima dată după mutarea în București
„În clasa patra eram deja în gașca de șmecheri la școală, și mi-am pus și ochelari (înainte nu știam că de fapt nu văd bine). Un șmecher de la o altă școală mi-a luat ochelarii și a fugit cu ei. Eu fuga după el, el s-a împiedicat și mi i-a spart. Moment în care mi-am pierdut uzul rațiunii, doar știam cât de scumpi erau ochelarii, și m-am trezit dându-l cu capul de tablă și țipând la el „ți-am spus să nu mi-i spargi!”. El a plecat plângând acasă, eu am ajuns la el la ușă și a ieșit maică-sa. Zic: „Doamnă, să-mi plătească ochelarii”. Ea: „Marius, ți-ai făcut deja dreptate singur”. Eu: „Aveți dreptate, săru-mâna”. Și am plecat cu coada între picioare. Apoi am stat ceva vreme în prima bancă fără ochelari, că între timp se mai născuseră doi frați și n-aveam bani.”

Nașterea lui Vizante și laudele Suzanei Gâdea

„În clasa a opta, într-o tabără interjudețeană de PTAP (Pregătirea tineretului pentru apărarea patriei). În fiecare seară câte un județ trebuia să facă un program artistic. Unul din Pitești a spus un monolog despre doi Vizante (o confuzie între un Vizante haiduc și unul Vizante bișnițar), și l-a spus atât de mișto încât l-am reținut pe tot fără să-mi dau seama. Când am venit la București am început să-l spun și eu peste tot, cu un succes enorm, râdea lumea… M-au luat apoi cu monologul ăsta la toate serbările UTC. În timp am făcut monologul scenetă, apoi am ajuns să iau premiul I la Cântarea României – atunci am fost felicitat personal, din neantul balconului, de Suzana Gâdea, care mi-a spus „felicitări tinere, ai talent”. S-a făcut tăcere în sală, nu mai vorbise Gâdea niciodată la astfel de evenimente, lumea nu știa ce să facă… După care cineva a izbucnit în „uraa!!!” și aplauze. Habar n-aveam eu pe atunci cine e Suzana Gâdea.”

Despre legendarul rol de licurici și consecințele lui
„La o serbare din clasele primare având ca temă anotimpurile, mie mi-a picat rolul de licurici. Mama s-a uitat la mine, apoi în dulap, și mi-a dat drept costum niște izmene albe noi, chinezești – era cel mai alb lucru pe care îl aveam în casă -. A doua zi la repetiția de la școală, învățătoarea m-a arătat râzând la toată clasa. Acasă, mama a văzut ceva pe fața mea, și mi-a cusut alți pantaloni. Iar eu, vreo lună de zile după aceea, până la serbare, am tot adunat foițele de staniol de la ciocolatele copiilor de securiști, le îndreptam cu unghia și le coseam pe izmenele costumului. Nu aveam nicio replică în rolul de licurici, ne învârteam și noi, gâzele, pe scenă. După spectacol, însă, multă lume a venit să mă felicite. Eu m-am gândit așa: n-am avut de fapt un costum normal ca ceilalți (eram cu staniolul cusut pe izmene), n-am avut nicio replică, și totuși m-au felicitat… Înseamnă că am eu ceva special. Așadar, în baza așa-zisului meu talent m-am înscris în școală la Cercul de creație literară, unde era o profă de română pe care o admiram enorm, și care m-a încurajat.. Așa am ajuns să scriu poezie, proză scurtă, să iau premii.”

Epopeea liceului
„La treapta întâi m-am dus cu ghiozdănelul făcut ca să merg la ștrand cu gașca. Am scris pe fugă la examenul de treapta I, am picat la mate-fizică și așa am ajuns la un liceu industrial cu profil de construcții și prelucrarea lemnului. Acolo mi-am deschis club de teatru și cerc de creație literară, am făcut spectacole de poezie cu Blaga, Nichita, Labiș… Atunci am și intrat într-o trupă de teatru de amatori. Chiuleam mult de la școală, mergeam și pe la Cântarea României, cu monologul cu Vizante dar și altele. Liceul l-am terminat cu specializarea de prelucrător prin așchiere și întreținere ascensoare. Chiar am făcut multă practică la revizie ascensoare, vedeam blocuri, oameni, cunoșteam o grămadă de președinți de bloc, de băbuțe care ne dădeau clătite…”

După ce a picat la Teatru cu nota 3…
„… un amic mi-a spus că urma să se deschidă o facultate particulară de teatru. În 1990. Numai că taxa era 38.000 lei. Jumătate de Dacia pe vremea aia. Noi n-aveam bani, eram șase guri la un salariu. La câteva zile după ce i-am spus lui taică-miu despre asta, el a apărut acasă cu o geantă diplomat. M-a chemat în bucătărie ca să vorbim „ca bărbații”, și a deschis valiza – era plină cu bani. Făcuse un împrumut la CAR. De banii ăia mi-a spus că ar fi trebuit să ne luăm (că nu aveam) televizor în culori, mașină de spălat automată („că maică-ta spală de mână pentru șase și clătește în cadă cu apă rece”), covor persan în sufragerie.. Zice tata „nu ne luăm, du-te la facultate, sper să merite”. Eu atunci am zis: „îți dau cuvântul meu că am să-ți dau toți banii înapoi și n-o să mai cer niciodată niciun leu”. Și așa a fost. M-am apucat în anii următori să fac bani din stand-up comedy prin baruri de noapte.”

Cum a ajuns a doua oară student la teatru
„În anul III de facultate jucam deja ca colaborator la Teatrul de Comedie. Intrasem dublură în „Legăturile primejdioase” în regia lui Ducu Darie. Directorul teatrului, Lucian Giurchescu, îmi promisese că dacă mă țin de școală, odată intrat în anul IV mă va putea angaja. Asta m-a cam speriat, dacă vine un regizor și-mi cere ceva ce nu știu să fac… Mă lăsasem de stand-up, nu prea-mi găseam locul..
Atunci un coleg de facultate mi-a propus să ne pregătim unul pe altul, să ne apucăm și de sport ca să fim în formă, ca să dăm la facultatea de teatru la stat – și apoi să nu ne ducem. Așa am făcut, pregătire serioasă. Devenise o chestie de viață și de moarte să intru la stat, dar în același timp aveam și o mândrie, eram deja cineva, „Vizante”, jucam la Comedie, filmasem deja „E pericoloso sporgersi” în regia lui Nae Caranfil. Am zis că dacă nu intru în primii 5, nici nu mai trec pe acolo. Și am intrat al șaselea… Dar nu știu ce-mi veni, și m-am întors să mă mai uit o dată la avizierul cu rezultatele la examen, și observ că sunt de fapt la egalitate cu un anume Crețu – eu eram al șaselea pentru că eram cu F, Florea. „Bine, mă, hai că mă duc să văd ce e pe acolo”, zic.
Era un decalaj de câteva săptămâni între începerea cursurilor la stat și la privat, unde intram în anul IV, așa că în săptămânile alea am zis să mă duc pe la facultatea de stat să văd ce fac ăia. Am nimerit însă la o grupă de workaholici, era profesor Gelu Colceag, erau Tania Filip, Valeria Sitaru, Radu Gabriel.. În alea trei săptămâni m-au frânt pe genunchi. Am renunțat și la facultatea particulară, și la Teatrul de Comedie, pentru că mi-am dat seama câte am de învățat.”

Aventuri în Venezuela
„Am ajuns să fiu invitat de rectorița unei facultăți de teatru din Venezuela să țin cursuri de improvizație și arta actorului. Intrasem în anul doi la stat și s-a organizat Congresul Mondial al Școlilor de Teatru, era ceva foarte mișto. De la noi s-au ales doar 5 studenți: Gheorghe Ifrim, Andreea Bibiri, Alina Berzunțeanu, Vlad Massaci și eu. Metoda pe care am prezentat-o noi a fost considerată foarte bună, spectacolul nostru de asemenea. Și acolo am cunoscut eu o gagică acolo.. Peste câteva luni a venit să mă vadă în România. Pe urmă m-am dus și eu din nou la ea acolo, și am reîntâlnit-o și pe rectorița facultății de teatru, care mi-a oferit să rămân acolo să predau un curs, dar eu voiam să termin facultatea.. așa că m-am întors. Ce greșeală! Aș fi rupt în telenovele dacă rămâneam, în locul lui Osvaldo Rios.”

Vizante călărețul. De armăsar.
„Era să fiu frânt de un cal, dintr-o glumă a cascadorilor la filmarea unui western („Aliens in the Wild Wild West”). Eu nu știam că era „botezul” lor atunci. M-au pus pe un armăsar, fără să știu, și în apropiere au priponit o iapă. În miezul filmărilor armăsarul a virat spre iapă, cu mine în cârcă..”

Cum l-a luat Nae Caranfil pentru „E pericoloso sporgersi”
„Aveam doar telefon fix pe atunci. Ce noroc să trebuia să ai să fii acasă tocmai când te caută cineva. De multe ori, când suna telefonul și răspundea mama, lumea zicea „bună ziua, doamna Vizante?” Mama răspundea „nu”, și ăia închideau. Câte audiții oi fi pierdut așa!
Însă în ziua când a sunat Nae Caranfil eram acasă. Mă sună o doamnă, că domnul Caranfil mă invită la o probă pentru film, dacă sunt disponibil. Zic „da, să văd când sunt liber, am cursuri la facultate, încerc, să vedem…”. Cum de ce m-am lăsat greu?! Că așa se face! După care închid și plonjez pe mochetă a victorie ca Hagi după un gol, mi-am julit și genunchii.
La probă mi-a plăcut și mie de Nae, și lui de mine. Ulterior mă sună iar cineva și-mi zice „felicitări, ai fost selectat, rămâne problema doar cu contractul, dacă ești dispus să accepți suma de…” și înainte să zică suma, eu zic „da!!”. Așa am luat rolul.”

Foto credit: Mihaela Petre

07
/03
/20

Bogdan Cotîrță, solistul trupei românești Melting Dice, vorbește, într-un interviu în formă de alfabet, despre: granița dintre vină și zâmbet, dribling și Timișoara, răbdare și oftat, dar, mai ales, despre un cuvânt căruia îi găsiți explicația chiar aici: „smanes“.

04
/03
/20

Cătălin Rulea, solistul trupei românești Toulouse Lautrec, vorbește, într-un interviu în formă de alfabet, despre: melodia care îi definește adolescența, caseta cu Metallica, iarbă, joacă, iarăși muzică, vin (mult vin), bluesul care l-a ajutat să strângă în brațe o fată într-o tabără, și de fapt, despre tot ce ține de fericire.

03
/02
/20

Bogdan Mezofi, solistul trupei clujene de rock alternativ Grimus, vorbește într-un interviu în formă de alfabet despre prima piesă pe care a compus-o, despre lucrurile care contează și oamenii pe care îi admiră.

Page 1 of 3612345...102030...Last »