Marius Florea Vizante şi câteva întrebări incomode, pentru criticii români
https://www.ziarulmetropolis.ro/marius-florea-vizante-si-cateva-intrebari-incomode-pentru-criticii-romani/

Mulţi critici înţeleg fenomenul şi scriu despre el într-un limbaj extrem de tehnic, specific, elitist. Largul public nu-l înţelege! Cui scriu ei, elitelor? Elitele înţeleg şi singure, de ce mai scrii?

Un articol de Marius Florea Vizante|11 martie 2014

Actul teatral are loc undeva, în eter, între scenă şi sală. Este fenomenul unic şi irepetabil care se petrece între actori şi spectatori, în momentul spectacolului. Criticul asistă, înţelege fenomenul şi apoi îl explică celor curioşi care încă nu au fost acolo sau îi luminează pe spectatorii care au fost, dar care n-au înţeles… (Asta ştiu de la următorii: Radu Penciulescu, Radu Beligan, Ion Toboşaru, Ion Cojar, Gelu Colceag, Ileana Berlogea şi de la mulţi alţii cu care am avut norocul să lucrez.)

Cu criticii am lucrat mult mai puţin aşa că am câteva întrebări:

1. Mulţi critici înţeleg fenomenul şi scriu despre el într-un limbaj extrem de tehnic, specific, elitist. Largul public nu-l înţelege! Cui scriu ei, elitelor? Elitele înţeleg şi singure, de ce mai scrii?

2. Mulţi critici consideră că doar avangarda, inovaţia, revoluţia, în teatru, au valoare. De ce mai scrii (despre celelelate spectacole) că nu sunt teatru? Nu?

3. Mulţi critici dezbat cu voluptate un eşec evident. (O mai fac şi la succese răsunatoare, câteodată.) Dacă e atât de evident totul, de ce mai scrii?

4. Mulţi critici spun că nu au înţeles de ce autorul ăla sau de ce textul ăla sau de ce actorii aăia, decorul ăla, muzica aia – ba chiar mai rău, spun că nu au înţeles autorul, textul, regia la-la-la… Daca nu înţelegi , de ce mai scrii?

4bis. Mulţi critici ceartă şi publicul şi spun că nu-i înţeleg reacţiile – am acceaşi întrebare.

5. Mulţi critici sunt „luaţi de val” şi devin spectatori. Adică nu diseacă fenomenul ci se întreabă dacă le-a plaăcut lor sau nu le-a fost pe plac – ba mai rău ne spun că nu le place autorul, textul, regizorul, actorul, la-la-la… adică au idiosincrazii (repulsie nemotivată faţă de persoane, obiecte, fenomene – dex), deci nu scriu despre fenomen, ci despre ei înşişi! Dacă eşti spectator şi nu critic, de ce mai scrii (critică)?

P.S. Articolul 5 e valabil şi în cazul pasiunilor personale ale criticului pentru anumiţi creatori.

6. Mulţi critici nu citesc textul înainte de a vedea spectacolul, nu asistă la repetiţii, nu discută cu regizorul, cu actorii, cu scenograful… la-la-la… Dacă nu ştii ce intenţii a avut autorul, cum analizezi rezultatul? Despre ce scrii?

7. Mulţi critici sunt creatori eşuaţi! (Nu am auzit pe nimeni să spună că visul său e acela de a deveni critic!) Cu siguranţă ar fi vrut să fie creatori! Prin urmare, mulţi critici ne scriu despre cum ar fi făcut ei în locul autorilor. Dacă n-ai făcut, de(spre) ce mai scrii?

Desigur, am şi alte întrebări de adresat, dar acestea mă „bântuie” de multă vreme. Aştept răspunsuri chiar şi de la cei vizaţi Vă asigur de sinceritatea curiozităţii mele.

Vă salut, Vizante!

Text de opinie, semnat de actorul Marius Florea Vizante

16
/02
/18

Inspirat de o însemnare a criticului literar Paul Cernat, Răzvan Petrescu, unul dintre cei mai valoroși scriitori contemporani români, și-a amintit de “colosala” echipă redacțională care popula editura Cartea Românească în anii 80 și, prin ricoșeu, de rolul... purificator al dublei cenzuri din acele vremuri. Un articol savuros pe care nu-l puteam lăsa să se topească în negura subsolurilor rețelelor de socializare.

24
/01
/18

Un vecin a trăit 92 de ani şi sărbătorea Ziua Naţională, invitându-şi megieşii la o ţuică fiartă. Nu era băutor. Fusese, la viaţa lui, un jandarm şi un miliţian de legendă, un fel de Wyatt Earp local. Provenea din zona Argeşului şi citea fără ochelari la peste 90 de ani.

23
/01
/18

Sunt campion mondial la şanse ratate. Să vă povestesc una. O şansă, ratată. De altfel, pentru asta ne-au fost destinate, să le povestim. Ca orice tip dur, mă cunoașteți, mă întorceam acasă de la …piață. În fond e și asta tot un fel de „sală”.

09
/01
/18

Până ieri aveam o părere destul de bună în legătură cu gradul de civilizație pe care îl posed. Un post TV de largă respiraţie, cel mai urmărit și în 2017, mi-a făcut-o țăndări.

19
/12
/17

M-am simțit întotdeauna un străin în România. Nu sunt patriot de ocazie, nu mă bat cu nicio cărămidă în piept, am văzut și munți mai înalți decât Carpații, și mări mai frumoase decât Neagra, și oameni mai luminoși și mai buni.

19
/12
/17

Multe ne plăceau la final de an, dar ca mersul cu uratul nu era nimic. Pluguşorul era temelia uratului, mai ales când erai mai mititel. Cei mici urau, adulţii urau, toată lumea ura ceva/pe cineva în acele vremuri, iar tradiţia a rămas. După ce mai creşteai, puteai să încerci  ”buhaiul” şi ”capra”. Nu duc mai departe comparația cu adulții. Nu e momentul. Nici locul.

17
/12
/17

Sincer, când v-a plăcut ultima dată de România? Sau mai degrabă ”România e o țară grozavă, păcat că e locuită”? Când v-ați simțit foarte „împreună“ cu alți români? (Nu la sentimentul colectiv de ”vai de noi” mă refer).

29
/08
/17

Calul era unicul motiv de mândrie al lui Florea. Căruţa nu, pentru că în zilele geroase de iarnă din ea mai rămâneau doar osiile și roțile, restul intra pe foc.

25
/08
/17

Un necaz nu vine niciodată singur. La mine au obiceiul să se așeze la coadă, asta e pretenția mea, să fie ordonate și să-și aștepte rândul, ar fi păcat să vină necazul peste mine și eu din cauza îmbulzelii să nu-l observ.

24
/08
/17

Driblând pe cât îmi permite talentul balonul de săpun al misoginismului, la ceas de dimineaţă răcoroasă am ajuns la concluzia că între bărbați și femei este o diferență uriașă, primii fiind adevărați campioni în materie de bun gust, cel puțin la nivel de teorie, atunci când vor să-și aleagă partenera pentru o viață, o noapte, o oră, două minute…

23
/08
/17

Coadă la supermarket, o domnă îşi închipuie că dacă se urcă în spinarea mea va plăti mai repede. În mână are o pungă de ficăţei de pasăre, din ei se scurge un lichid dubios și rece direct pe piciorul meu, mă feresc, o privesc, se face că nu mă vede.

26
/05
/17

“Un înger se îndreaptă către un spital bucureştean, prin ploaia cenuşie de iarnă. Vrea să vadă cu ochii săi supraceleşti dacă nu s-a împuţinat lumina în ochii şi în sufletele chirurgilor. Omul de la volan zări îngerul, îi ghici şi aripile pe sub pardesiul subţire şi se gândi că un asemenea trofeu nu avea nimeni.”. Scriitorul Șerban Tomşa a lansat de curând „SUPRAVEGHETORUL şi alte povestiri”, volum din care vă vom prezenta câteva povestiri, pe parcursul acestei luni.

24
/05
/17

“Când se trezi, soarele era aruncat departe, pe cer. Se foi puțin în pat și încercă să aţipească din nou. Aerul rece, din camera înaltă, nezugrăvită de mulți ani, îl pătrundea până la piele și îl înfiora. Ar mai fi dormit, dar îl treziseră țipetele păunilor flămânzi și cântecele triumfale ale cocoșilor. (...)”. Scriitorul Șerban Tomşa a lansat de curând „SUPRAVEGHETORUL şi alte povestiri”, volum din care vă vom prezenta câteva povestiri, pe parcursul acestei luni.