A rămas în istoria justiţiei române ca unic orator şi celebru penalist, pledoariile sale fiind publicate în „Biblioteca Marilor Procese”, iar în istoria teatrului românesc prin trilogia: „Viforul”, „Apus de Soare”, „Luceafărul” şi comedia „Hagi Tudose” – spectacol jucat pe scena Teatrului Metropolis.
Un articol de Monica Andrei|3 aprilie 2017
Barbu Ștefănescu Delavrancea a trăit între 11 aprilie 1858 și 29 aprilie 1918. S-a născut la București și a murit în refugiu, la Iași, în vremea primului război mondial. A fost scriitor, orator și avocat român, membru al Academiei Române, ministru deputat și primar al Bucureștiului pe la 1899. Este tatăl pianistei și scriitoarei Cella Delavrancea, precum și al Henrietei (Riri) Delavrancea, una dintre primele femei-arhitect din România, precum și unchiul scriitoarei Ștefana Velisar, soția lui Ionel Teodoreanu.
Familia Delavrancea a trăit în București, într-o casă boierească cu o curte mare și multă verdeață, situată în spatele Școlii Centrale. Acolo venea în vizită deseori dramaturgul I.L. Caragiale.
Barbu Ștefănescu Delavrancea a urmat Școala Domnească, apoi Liceul Sfântul Sava la București. Licențiatul în Drept pleacă la Paris pentru specializare. Vede teatru, colindă muzeele, scrie. Se întoarce în țară din „orașul luminilor” și se impune în plan literar. „Epoca”, „Românul”, „Revista Nouă”, „Voința”, „Familia”. Renumele de avocat și orator a atras cercurile vieții politice.
Despre avocatul celebru în secolul al XIX-lea se spunea că era un poet al barei datorită pledoariilor sale azi publicate, că a strălucit într-o lumină unică. Nu exista în epocă un grad de comparație ca avocat penalist. Defila cu ușurință în tot cortegiul crimelor pasionale, al patimilor, pulsiunilor, instinctelor. Găsea soluții de salvare și apărare a victimei. Reușea să facă lumină în orice beznă a situației.
Procesul Caragiale Caion și cel al arhitectului care și-ar fi incendiat casa sunt două dintre cele publicate în colecția Biblioteca Marilor Procese. Numărul special din 1924 a fost dedicat lui Barbu Ștefănescu Delavrancea. În 1902 Caragiale își încredința onoarea sa de dramaturg justiției române pentru a face dreptate într-un caz care depășise limitele unei polemici jurnalistice. Fusese acuzat că plagiase drama „Năpasta”. Vechiul și bunul său prieten Barbu Ștefănescu Delavrancea îl apără pe autorul „Năpastei” în instanță și câștigă procesul cu mare răsunet în epocă.
Cei care au asistat la procesele sale spuneau că avocatul celebru intra în sala de judecată, încheiat până sus la haina cenușie, cu jumătate din lavaliera albă aruncată peste gulerul de postav, privea țintă inamicul. Când era solicitat se ridica greoi. Aplecat de mijloc, rezemat în pumnii încleștați, începea încet să vorbească, abia i se auzea vocea, apoi își scutura coama, se înălța drept și amenințător. Circumflexul sprâncenelor se adâncea, scăpărau ochii, vocea tuna.
Eugen Lovinescu își amintește despre cum l-a auzit întâia oară pe Delavrancea ca orator.
„[…] Citind elevilor săi un discurs al lui Demostene, Eschine îl comenta astfel: Și să-l fi auzit pe însuși monstrul, rostindu-l!… Orășelul nostru a cunoscut o dramă, nevasta colonelului încercase să-și otrăvească bărbatul. O apăra Delavrancea. Ca o adevărată Sașa înaintă și vinovata la bară, înaltă, mlădioasă, cu ochi negri și scânteitori, parcă erau de pisică… Trei zile am trecut prin toate emoțiile mărturiilor senzaționale; la urmă, de la miezul nopții și până în zori, am ascultat pe Delavrancea: peste capu-mi înfrigurat a trecut ca o limbă de foc elocința marelui orator… cuvintele zburau învălmășite, icoanele ropoteau, frazele se desfăceau șerpuitoare; largi priveliști se deschideau: graiul românesc se lumină de o podoabă nebănuită. Adevărul pălise; din întunerci ieșeau însă șuvițe de foc, printre care zăream chipuri fantastice; pe galbenul Trubadur, pe ciudatul doctor din “Liniște”, pe Berta și mai ales Sașa, pe neuitata Sașa… eroinele scriitorului se amestecau în șuvoiul cuvintelor sonore, în luminosul joc al imaginilor… de atunci am rămas cu această icoană a lui Delavrancea.”
Ion Valjan, avocatul și dramaturgul celebru în interbelic, care l-a cunoscut și i-a urmărit lui Delavrancea procesele, a scris în „Cu glasul timpului”:
„Cel mai mare penalist al vremii era Delavrancea. E greu să citești în arta elocvenței sale, pentru că totul se îmbină așa de strâns, încât nu vezi de unde vine efectul. E poate tonul cald, vibrant, uneori solemn, mâinile care se întind deasupra mulțimii, ca și când ar binecuvânta, accentele profetice, bogăția imaginilor, cugetările în formă de sentință, fluidul cu care pătrunde în suflete, sinceritatea, prestigiul scriitorului, sau, poate toate acestea la un loc. Pare un foc care se încinge treptat, crește mereu, până aruncă spre înălțimi coroana lui de flăcări și scântei, și după ce s-a mistuit superb și orgolios, se potolește, încet și greu. Pledoariile lui la Jurați sunt o școală pentru avocații tineri. Dar cine ar cuteza să-l imite? Cine are fluidul lui, căldura, inspirația? Delavrancea e un inspirat. Deseori în pledoarii sau conferințe observ cum privirea pleacă dincolo de auditoriu, undeva, departe și vede ceea ce nu vedem noi, se încarcă cu viziuni din care vin clipele mari de inspirație. Delavrancea e un magician și nu e de mirare că în zilele în care pledează la jurați sala se umple până la ultimul loc cu avocați, ziariști, profesori, medici, scriitori, artiști, tot soiul de oameni biciuiți de curiozitate. […]”
Isac Peltz era un copil al mahalalei când a nimerit de un Crăciun la poarta „aucatului” Delavrancea pe care-l văzuse unul dintre prietenii adunați, la „trebunal”, prin 1912.
„În acea mahala bucureșteană unde m-am născut și mi-am petrecut copilăria, băieții, Ionel, Tănase, Mitică, doi tușeau, unul mergea șchiop, altul era ucenic croitor, unuia-i curgea nasul, au pornit cu colindul de Moș Ajun, prin Bucureștiul copleșit de nămeți. Ușa s-a deschis, în prag a apărut omul cu păr vâlvoi, fruntea largă, de sub care ne priveau în lumina zăpezii niște ochi scânteietori. Când am plecat de la Barbu Delavrancea eram încălzit lăuntric ca oricând.”
Prin 1915, pe la sala Dacia care se afla la Hanului Manuc, unde se țineau întruniri de toate felurile, la care participa omul de rând, scriitorul Isac Peltz avea 16 ani și venise la întrunirea „Acțiunii naționale”, adunare de intervenție a României în război, ca să-l asculte pe Delavrancea.
La Dacia, „… l-am auzit prima oară pe Take Ionescu. Avea o voce capabilă de modulații, se exprima și putea să convingă ascultătorii printr-o serie de artificii verbale. Aici l-am auzit pe Titulescu. Era mai dinamic, mai teatral, capabil să entuziasmeze sala, s-o ducă – precum se zicea – cu el. Tot aici l-am auzit pe Nicolae Filipescu. Oratoria lui era impetuoasă, – o izbucnire vulcanică, un ton vehement, agresiv. Voiam să-l mai aud o dată pe Delavrancea… Cu câteva zile înainte profesorul de muzică Ivela îmi povestise tocmai cum luase parte la dezbaterile unui proces în care pledase și autorul „Viforului”. Două ceasuri am stat în picioare, în mijlocul unei mulțimi electrizate, ca să-l aud pe Delavrancea, mi-a spus, două ceasuri, știi, dragă, ce înseamnă asta? Și crede-mă, l-aș fi ascultat 20. Niciodată n-am mai auzit pe cineva vorbind mai frumos, mânuind o frază mai îngrijită și în același timp mai bogată – îmi spunea profesorul de muzică, Ivela, care era orb – Puține bucurii mi-a dat viața. A-l asculta pe Delavrancea – iată una din cele mai mari. Ea echivalează cu audierea unui concert de înaltă calitate! Palid, cu părul zbârlit, obrazul se brăzdase puțin, cu ochi scăpărători. Dacă Titulescu ridica retorica la înalt potențial artistic, dacă Nicolae Filipescu zvârlea ocări cui se întâmpla, Barbu Delavrancea îi depășea prin căldura pe care o transmitea sălii și capacitatea de convingere, prin elanul pe care-l vehicula, izbutind să întindă”. (Isac Pletz, „Amintiri despre…”, Editura Tineretului)
Oratorul cu vocația perceperii evenimentelor politice și culturale în cele mai profunde sensuri ale acestora, lansat în politică, cel mai bun prieten al lui I.L Caragiale și fost primar al Bucureștilor prin 1899, la 12 mai 1912, este ales membru al Academiei Române. Prezintă lucrarea „Estetica poeziei populare”, la recepția festivă în ședința din 22 mai 1913.
A scris trilogia: „Viforul”, „Luceafărul”, „Apus de soare” și nuvela „Hagi Tudose” pe care o prelucrează în 1912 în piesa de teatru. Premiera spectacolului cu piesa “Hagi Tudose” a avut loc la Teatrul Național din București, în același an, cu Nottara în rol principal, dar fără succes.
„Hagi Tudose”, la Teatrul Metropolis din București
Dramaturgul a scris comedia cu gândul ca rolul principal să-l interpreteze Iancu Brezeanu și să rămână în dramaturgia românească alături de piesele lui I.L. Caragiale. După 40 de ani de la prima montare, Ion Șahighian semnează regia spectacolului cu piesa “Hagi Tudose”, cu Nicolae Bălțățeanu în rolul Tudose, iar spectacolul a avut un imens succes la public. Valoroasa montare este astăzi cea mai veche înregistrare pe bandă magnetică a Fonotecii de Aur realizată de Teatrul Național Radiofonic, în 1951.
„Hagi Tudose” este prima comedie de caracter în istoria teatrului românesc. Pe băcanul zgârcit, ridicol și odios care strânge cu frenezia patimii ban cu ban, merită să-l vedeți în spectacolul cu piesa „Hagi Tudose”, în regia lui Dan Tudor, de la Teatrul Metropolis, într-o distribuţie strălucită.
Oratorul cu vocația perceperii evenimentelor politice și culturale în cele mai profunde sensuri ale acestora, lansat în politică, cel mai bun prieten al lui I.L Caragiale și fost primar al Bucureștilor prin 1899, la 12 mai 1912, este ales membru al Academiei Române.
Foto sus: Vlahuță, Caragiale și Delavrancea / Wikipedia
