BIOGRAFIE Regina unei Belle Époque care a fascinat ani de-a rândul, a trăit în epoca rochiilor elegante, cu decolteuri generoase, unde se respecta triada: joben, melon, chipiu. Era în firea ei să strălucească.
Un articol de Monica Andrei|9 septembrie 2015
Când va trece de la jobenul părintesc la chipiul ofițeresc va rămâne fidelă toată viața caschetei de amazoană. Este prima femeie care a inventat ceea ce americanii au numit “strip-tease”. A primit o educație solidă, avea maniere elegante, știa limbi străine.
O ipoteză: „N-a fost niciodată spioană!“
Ana Lintjens, bătrâna olandeză care fusese în serviciul lui Mata Hari din 1905, ca servitoare, doamnă de companie și confidentă, a fost vizitată într-o zi, acasă, în Olanda, de Sam Waagenaar. Femeia era în vârstă, dar își amintea tot. La o cafea, după mulți ani de la moartea celei care a fost declarată spioană, a îndrăznit să scoată din ascunzătoare două albume mari, groase, frumos legate și gravate în aur: “Mata Hari”. Nu mai avea cine să-i facă rău.
„«Erau albumele ei. N-am putut să le ard. N-a fost niciodată spioană!»”- mi-a spus după un timp Ana. Își lipea în ele cel mai neînsemnat articol despre ea, scrisorile, fotografiile, telegramele, bilețelele, tot. Și adnota totul cu mâna ei. Le ducea cu dânsa pretutindeni”.
Albumele conțineau documente ilustrând cariera artistei, tăieturi din ziare, notițe despre modul cum își petrecea timpul; scrisori și vederi semnate de nume celebre din toată Europa, desene și telegrame din 1905, anul primei apariții pe scenă. (Sam Waagenaar – „Mata Hari”)
Toate femeile care vor să scape de soţ vin la Paris
Povestea vieții celei care a fost declarată spionă, în urma Primului Război Mondial, și care a fost ucisă de francezi, începe în Olanda, la Leeuwarden, la 7 august 1876, într-o familie cu un tată, vestit pălărier. Își spunea „baronul” pentru a da blazonului său patină aristocratică. Povestea se sfârșește în 15 octombrie 1917, la poligonul Vincennes, în Franța, când 11 gloanțe au ciuruit corpul adulat al Margarethei Geertruida Zelle, fosta doamnă MacLeod, alias Mata Hari.
De la tatăl său, Margaretha moștenește gustul rangului și ambiția de a pătrunde în sferele sociale înalte, sensibilitatea pentru lux și bani. Fata cu corp zvelt, păr negru, ochi îndrăzneți și voce frumoasă atrage atenția prin farmec și frumusețe, inspiră uimire și admirație. A continuat să fie diferită, extravagantă, originală, să facă scandal, numai să fie cu orice preț în centrul atenției. Cea care avea să inventeze ceea ce americanii au numit “strip-tease –ul” a primit o educație solidă, avea maniere elegante, știa limbi străine.
După moartea mamei sale va fi trimisă la Haga ca să urmeze o școală de educatoare, o meserie cinstită, cum spunea tatăl său, dar total nepotrivită pentru ea. Avea 16 ani și era sentimentală. Directorul liceului face o pasiune nebună pentru ea. Iese scandal. Salvarea ei vine printr-un anunț în ziar despre un “ofițer aflat în permis, cu serviciul în Indiile Olandeze, care dorea cunoștință cu tânără agreabilă, în vederea căsătoriei”, publicat de către colegii ofițerului depresiv.
Dintre sutele de scrisori, el o alege pe cea cu poza ei alături de niște rânduri gingașe. Tinerii se întâlnesc, se iubesc, iar în iulie 1895 Margaretha devine doamna MacLeod. Reflexul sărăciei, plictiselii și nerăbdării de a intra în lume o împinsese să-și asume o căsnicie nepotrivită, în Indiile Olandeze, o țară stranie cu o populație exotică, la care se adăuga mirajul tropicelor. Naște un băiat care va muri otrăvit, și o fată. Soțul ei, ofițerul scoțian, înalt, de modă veche, era robust și bădăran. În 17 ani de armată adunase destule boli și decorații, un diabet și un reumatism, iar cravașa și invectivele îi uscaseră sufletul și îi înăspriseră inima.
Farmecul ei de olandeză se cocea straniu în sera tropicală. Se îmbrăca după moda țării, în fusta și corsajul malaiezelor, se împodobea cu bijuterii și se lăsa văjită de muzica și dansurile senzuale ale acelor regiuni. Sâmbătă seara, la clubul local, se abandona nevinovat, bucuriei de a plăcea atâtor bărbați, înnebuniți de prezența ei. Soțul infidel suporta greu omagiile primite de soția sa de la ofițerii și plantatorii din colonie, iar ea visa cât mai repede să ajungă în Europa, la Paris. Întrebată de ce Parisul și nu alt oraș, ea răspunde cu multă candoare: “Nu știu, am crezut că toate femeile care vor să scape de soț vin la Paris”. Forța personalității sale inhibă instinctul matern. Nu se va interesa prea mult despre fetița sa, după divorț, căci era obsedată să cucerească lumea.
Lady MacLeod devine Mata Hari
Ajunge la Paris, fără bani, prieteni sau vreo meserie. Bruneta solidă cu nas obraznic și zâmbet enigmatic, cu trup frumos și picioare superbe, care nu avea sâni, a pozat pentru câțiva pictori, pentru un venit modest. Obține un angajament la domnul Molier, proprietar de manej, care presimțise că ar fi mai bine să danseze decât să urce pe cal. Dar ea dansase vals și cadril pe la sinistrele petreceri din Indiile Olandeze. Știa că este atrăgătoare și mai știa din experiență că place bărbaților. Face din victoria ei intimă o carieră publică, folosindu-se de experiența ei din Orient.
Societatea din vestita Belle Époque agrea voluptățile japoneze, viciile de peste mări și țări. Și-a făcut debutul de dansatoare în salonul doamnei Kireevsky, o cântăreață ce mai organiza și activități de binefacere în salonul ei. Devine vedeta saloanelor pariziene, iar celebritatea nu o va surprinde. Este primită și adorată ca o doamnă între doamne, ca o frumusețe ce se exibă în lumea bună de atunci. Lady MacLeod nu era o dansatoare propriu-zisă, dar lascivitatea și grația sa fascinau.
La recitalul dansatoarei vine într-o seară și domnul Ghimet, un industriaș și mare colecționar al timpului, cu sensibilitate pentru tot ce era oriental. Construise Muzeul de Artă Orientală pentru a-și adăposti colecția. Uimit de tot ce a văzut, o invită să dea spectacole în muzeu. Numele dansatoarei cu atâtea vocabule nu părea asiatic. Margaretha Geertruida Zelle, căsătorită MacLeod, devine Mata Hari, (Mata înseamnă ochi, Hari înseamnă zi; ochiul zilei, adică Soarele), iar în 13 martie 1905 primi botezul în luminile rampei, la Muzeul de Artă Orientală din Paris.
Nu am știut să dansez cum trebuie niciodată
Delicios furată de propria mitomanie inventa despre viața sa povești pe care le livra ziariștilor prin interviuri despre ceea ce voiau ei să audă. Într-un interviu dat lui Paul Hervier îi spusese: “M-am născut în Indii și am trăit acolo până la 12 ani. Apoi am venit în Wiesbaden. M-am măritat. M-am întors cu soțul meu, ofițer olandez în țara mea natală. Vreți să vă spun cum înțeleg eu arta? Ei bine, foarte simplu, în modul cel mai natural! Căci natura este simplă, omul este cel care o complică prin exagerări ridicole. Dansurile sacre brahmanice sunt simboluri, toate gesturile sacre răspund unei idei. Dansul este un poem, iar fiecare mișcare care îl compune este este un cuvânt”.
Bruneta cu piele albă apare la muzeu, în scena improvizată, cu un sutien alb peste care erau două cupe de metal țintuite cu nestemate. Brățări valoroase îi încercuiau încheieturile și bicepșii, iar pe cap purta o diademă indiană care se încheia la spate deasupra cocului negru. O centură de bijuterii fixată pe șolduri lăsând liberă rotunjimea pântecelui se aduna în față sub buric. Restul era gol. Ținuta uluitoare impresionează puternic aristocrații lumii din la Belle Époque. După exhibiția din muzeu, Parisul era la picioarele ei. Ziariștii se întrec în elogii.
Cariera de dansatoare o va face, cum va spune ea, “pentru a înlesni comuniunea Occidentului cu riturile Orientului mistic”. După niște ani, va mărturisi unui prieten bun, pictorului Piet van der Hem: “Nu am știut să dansez cum trebuie niciodată. Oamenii veneau pentru că eram prima femeie care avusese îndrăzneala să se arate goală în public”.
În salonul Emmei Calvé dansează acompaniată la vioară de George Enescu, moment despre care se va scrie în Le Figaro: “De fapt, ea nu dansa aproape deloc, dar știa să se dezbrace progresiv și să-și miște lungul corp smead, subțire și trufaș. Venea aproape goală la recitaluri, dansa vag, cu ochii plecați și dispărea drapată în valurile ei”.
Fericire sau glorie?
Răbufnirile ei senzuale înflăcărează toți snobii blazați, ce asistau la un dezbrăcat prețios, care nu se mai întâmplase public până atunci, și vedeau de fapt, proiecțiile propriilor dorințe slăbite. Curg din belșug banii, căci mulți dintre admiratori aveau să-i devină amanți. Un fabricant olandez lansează o țigaretă cu numele ei, un industriaș lansează o cutie de biscuiți „Mata Hari”.
Era imposibil să împace gloria cu fericirea, căsătoria cu dansul. Avea momente când se încurca cu câte un amant bogat, francez sau un ofițer de pe Rhin, și se izola vreo doi ani într-o localitate franceză neștiută de nimeni, trăind ca femeie întreținută. Își sacrifica viața publică celei intime, fără să realizeze că poți fi dat uitării la fel de ușor cum ești adorat. Nimeni nu știa de ce se izola cu un bărbat când îi avea la picioare pe toți, apoi apărea în lume triumfătoare, mai elegantă, mai plină de viață.
Parisul, o capcană
În 23 mai 1914, Mata Hari semnează cu Teatrul Metropol din Berlin un contract pentru un spectacol ce avea premiera pe 1 septembrie. Izbucnește războiul, teatrul se închide, iar olandeza e obligată să plece la Amsterdam, unde are dificultăți de adaptare. În Olanda, fără teatru, fără dans, lângă bancherul olandez ce îi oferă doar luxul plictiselii, traversează Europa aflată pe un vulcan, ca să alerge după glorie.
Evadează spre Franța, iar Parisul devine o capcană pentru ea. La graniță nu-și dă seama că este filată, în urma percheziției până la lenjeria intimă. În salonul doamnei Dangeville cunoaște un căpitan rus, pe nume Maslov, din Armata Imperială Rusă de care se va îndrăgosti nebunește, și speră să se mărite cu el. “Țara arde și baba se piaptănă”, cum spune un proverb românesc, iar îndrăgostiții se întâlnesc la băi în Germania.
Spionaj ca în romane
Șeful contraspionajului francez se numea Ladoux. În cărțile sale, “Amintirile mele” și „Vânătorii de spioni”, Ladoux povestește despre discuțiile amuzante cu dansatoarea, căreia îi declară că este la curent cu toate relațiile ei, îi propune să aducă informații Franței. Nu-i oferă cod de spion și nici protecție. Ea se hotărăște spontan și cere un milion de franci, bani pe care să-i primească după reușita operației.
Leo Faust, corespondentul unui ziar olandez, la Paris, în 1912, o întâlnise de mai multe ori. “În decursul anilor am ajuns la convingerea că n-a fost spioană. Nu avea nevoie să fie, putea să câștige o grămadă de bani prin alte mijloace. În plus era mult prea proastă pentru ca cineva să o poată socoti utilizabilă într-o misiune de spionaj. Dimpotrivă, o persoană ca dânsa nu putea să reprezinte decât un pericol pentru cel care i-ar fi încredințat un secret”.
Agentul secret este acoperit de către șefii săi. Nu face spionaj pe cont propriu. Contactele pe care le stabilește trebuie să fie premeditate și acceptate de șefii săi, acționează din ordinul lor. I de dă un cod, primește intrucțiuni. Spionul nu este decât o rotiță într-un angrenaj și datoria lui elementară este de a fi uitat ca persoană, de a dispărea după misiune. În perioada Primului Război Mondial, ofițerii de contraspionaj francezi sau germani erau niște amatori în domeniu. Făceau spionaj așa cum se scria prin romanele vremii, recrutând femei. Celebra spioană Marthe Richard, contemporană cu Mata Hari, a fost decorată de francezi, după război, pentru spionaj.
Toată viața, Mata Hari a avut o sensibilitate pentru uniforma militară. Avea putere de seducție, cunoștea limbi străine, avea relații înalte pe ambele maluri ale Rhinului, adică toate atuurile ca să poată fi folosită ca spioană. În mintea ei, spionajul se făcea așa cum se face dragostea, alergând de la un amant la altul, doar pentru bani. Nu mai era o stea a dansului, însă se credea o stea a spionajului. Plănuia să obțină mai repede milionul de franci și să se mărite cu ofițerul rus pe care-l iubea. Fusese pusă la încercare, era doar sub strictă supraveghere pentru că francezii o bănuiau de spioană în serviciul Germaniei.
Acum știu să mor
Istoriile adevărate au farmecul lor, pentru că numai farmecul adevărului le face să fie superioare operelor de ficțiune. Mata Hari pleacă la cules de informații pe cont propriu, în felul ei grandios și zgomotos, întrebând în stânga sau dreapta despre spioni. Nu trece mult timp de la propunerea lui Ladoux, că i-o și împărtășește unui funcționar din Ministerul de Externe Francez.
Pleacă în Olanda, iar pe vapor discută despre posibilii spioni de pe vas. Când englezii o arestează din greșeală, confundată cu altă spioană, Clara Benedix, este aruncată în închisoare în Londra. La eliberare, ea îi povestește lui sir Basil că lucrează pentru Ladoux. Acesta rămâne șocat și, văzând cât de naivă este, intervine să fie expulzată în Spania. În loc să se potolească, devine frenetică în a aduna informații folosindu-se de vechii ei amanți.
Fiindcă nu reușește și vrea banii oferiți de francezi, ia legătura cu atașatul militar german de la Madrid și i se prezintă ca agent german. Acesta trimite telegrame ca să verifice informația, iar francezii interceptează mesajele. Mata Hari se întoarce în Franța triumfătoare, cu o grămadă de informații valoroase adunate, dar nu i se acordă încredere și este arestată. Acuzată de spionaj, este aruncată în închisoarea Saint Lazare. Dosarul ei era plin de rapoarte întocmite de oamenii lui Ladoux, despre cum artista se vedea cu amici neinteresanți, vizita o ghicitoare, frecventa cursele de cai, saloanele de ceai. Niciun raport despre cum s-a întâlnit cu un agent inamic.
Mata Hari în arest
Toți o părăsiseră. Războiul alterase totul. Din celula ei, luminată zgârcit cu gaz, ajunge la interogatorii. Inculpatei nu i s-au pus întrebări din domeniul militar sau politic. Procesul tenebros n-a fost făcut public. Se adunaseră mărturiile, se susținuse rechizitoriul, se asculta pledoaria. Vinovată în opt puncte din dosar primește pedeapsa cu moartea. În ziua executării, își pusese o rochie “gris-perle”, o pălărie de pai cu voaletă și un mantou. Încălțase pantofii cei mai eleganți, apoi își trăsese mănușile. Bijuterii nu mai avea. Îi fuseseră confiscate când a fost arestată, vândute, iar banii rămăseseră în contul cheltuielilor de judecată. Și-a păstrat stăpânirea de sine până la capăt. Ceruse permisiunea să fie lăsată să scrie trei scrisori, dintre care una era adresată fiicei, dar care n-au mai ajuns la destinație. Maicăi Leonidé i-a adresat ultimele cuvinte: “nu te teme măicuță, acum știu să mor”.
Urcă în dubă fără cătușe, fără să fie legată la ochi. În poligon la Vincennes, este doborâtă de gloanțe la ivirea zorilor. Sorele răsărea, dar Mata Hari, Ochiul Zilei apusese pentru totdeauna. (Sam Waagenaar – Mata Hari)
