Matei Vișniec: Sufletul românesc nu a fost încă nici mondializat, nici total comercializat
https://www.ziarulmetropolis.ro/matei-visniec-sufletul-romanesc-nu-a-fost-inca-nici-mondializat-nici-total-comercializat/

Dramaturgul Matei Vişniec şi-a început conferinţa despre „Teatru şi jurnalism” de la Teatrul Naţional din Bucureşti, povestind despre cumplitele ierni comuniste, când trebuia să facă naveta într-un sat din Bărăgan.

Un articol de Monica Andronescu|20 ianuarie 2016

În lumea informației negative, Matei Vișniec se simte stingher, iar jurnalistul din el rezistă încă numai datorită dramaturgului care preia subiectele și le dă o altă existență. Într-o zi în care codurile portocalii de viscol ardeau pe ecranele televizoarelor, la TNB sala a fost plină, iar Matei Vișniec a vorbit despre iernile tinereții lui și despre naveta cu patru mijloace de transport spre școala dintr-un sat din Bărăgan, unde era profesor.

Naveta la Dorobanțu-Plătărești, în iernile comuniste

Această iarnă bucureșteană îmi amintește perioada când făceam naveta la Dorobanțu-Plătărești. Acum mi se pare un cadou extraordinar să văd Bucureștiul sub zăpadă. Însă în Bucureștii anului 1980 momentele astea erau teribile, pentru că făceam atunci o navetă cu patru mijloace de transport, plecam din Drumul Taberei cu 368, până la stația Eroilor, după aceea luam metroul, până la Republica, de-acolo luam un tren spre Călărași și de acolo mă opream într-o comună numită Dorobanțu, de unde luam o bicicletă și mai făceam patru kilometri până la școala din Dorobanțu-Plătărești. Asta a fost naveta mea de șapte ani, o extraordinară experiență metafizică, ce mi-a deschis vocația sociologică, pentru a cunoaște lucruri pe care nu le cunoșteam, satul românesc de acolo.

Despre câinele din fântâna părăsită, primul subiect de piesă

Atunci am scris prima piesă ieșită dintr-un fapt divers. Pe o vreme ca asta, făceam naveta, mergeam cu bicicleta între gară și școală, era un trotuar lung și ani întregi am trecut pe lângă o fântână părăsită, în mijlocul Bărăganului. Nu mă uitam prea des la ea. Și într-o zi ca asta, am auzit un câine lătrând din fântână. M-am oprit și m-am uitat. Era într-adevăr un câine alb, în fântâna aia părăsită, adâncă de vreo trei metri, din care nu putea să iasă. M-am uitat la câine și am avut o revelație: „Acest câine sunt eu”. Pentru că eram acolo singur cu el, nu-l puteam scoate, mai aveam doi km până la școală și am avut atunci o iluminare. „Câinele acesta sunt eu, dar poate că acest câine e și România. Cere ajutorul și nu se poate opri nimeni să-l ajute.”

Primul gând de a fugi din România

Cred că atunci am decis prima dată că trebuie să părăsesc România. A fost prima clipă când mi-am spus că trebuie să caut altceva. Eram la vârsta la care puteam să încerc. Dar metafora câinelui care e aruncat într-o fântână, care cere ajutorul și tu treci pe acolo și nu poți să faci nimic m-a tulburat. Eu am reușit să plec atunci din țară, dar purtat și tulburat de ceea ce mă formase în România. Plecând din România în 1987, eu plecam ca un autor format, un autor român și cu o imensă dragoste pentru teatrul românesc care mă hrănise.

Despre teatrul românesc

Eu veneam de la Rădăuți să văd teatru și intram în această clădire ca într-un templu. Și multă vreme, chiar și în Occident, mi-au lipsit actorii români. Mă obișnuisem cu un fel de joc al lor, cu o anume visceralitate, vigoare, cu ceva ce n-am întâlnit la alte școli de teatru. Este unul dintre motivele pentru care n-am întrerupt niciodată relațiile cu România, am continuat să scriu în română, pentru actorii români. Dacă România are ceva ce poate exporta, acelea sunt cultura și teatrul.

Despre o viață dublă

Viața mea, așa cum a fost viața multor scriitori, a fost una dublă. Sunt puțini scriitori în epoca modernă care să nu fi fost gazetari, publiciști sau jurnaliști. Toți scriitorii au avut un contact cu presa scrisă. În România și eu am vrut să fiu jurnalist, făcusem filozofie, scriam, publicam, frecventam redacții interesante, se întâmplau lucruri interesante în ciuda cenzurii. Aceste redacții erau niște locuri pline de viață. Se juca șah, se citeau lucruri, se mai desfăceau sticle de votcă. Era mai greu să publici… dar găseam și atunci soluții. Nu era ușor să fii jurnalist independent în vremea aceea, dar mai ales în presa studențească se publicau lucruri mai interesante decât în presa literară controlată.

Primele zile în Occident

În 1987, în septembrie, am ajuns la Paris. Eram de trei zile la Paris, când cineva ne-a prezentat Monicăi Lovinescu și am ajuns la Europa Liberă. L-am cunoscut și pe Virgil Ierunca, toată echipa din jurul lor. A fost un moment de mare importanță pentru mine. Monica Lovinescu mi-a fost atunci ca o mamă. Ea te ajuta material. Îți spunea cum să obții o bursă, o locuință. Datorită ei am făcut jurnalism profesionist. Erau posturi libere la Europa liberă și la BBC. Ea m-a îndrumat, m-a pus să aleg și eu am ales BBC pentru că mă interesa teatrul… teatrul englez. M-am dus în Anglia și am lucrat un an la BBC pentru că mă interesa peisajul teatrul. Acolo am învățat meseria de jurnalist.

Extraterestrul din Europa de răsărit

Totuși viața mea la Londra a fost frânată, pentru că peisajul anglo-saxon nu m-a primit bine. La Londra, oriunde mă duceam cu piese mele, eram privit ca un extraterestru din Europa de răsărit. Mi-am dat seama că nu era spațiul meu vital. Și mi-am dat demisia după 6 luni. Aș fi putut să mă adaptez și să scriu ce-i interesa pe ei, dar nu asta am vrut. Eu voiam să fiu eu însumi. Am plecat după 8 luni și m-am întors în Franța unde mă simțeam ca la mine acasă, într-un fel de patrie mentală. Există acolo un fel de sistem descentralizat, unde companii tinere caută autori, comandă piese unor autori necunoscuți și au bani să le monteze. Și asta în provincie. Un sistem descentralizat pe care-l visez și pentru România. Ce am găsit eu atunci la Paris e o întreagă galaxie de teatre de buzunar care caută autori. Și am avut acolo piese jucate foarte repede, am primit primele comenzi. Și absolut nimeni nu m-a privit ca pe un extraterestru. E o țară a avangardei, o țară unde există un public care nu se miră și nu s-au fixat canoane. Sigur că există mai multe etaje teatrale în Franța. Dar e loc pentru toată lumea și acolo m-am simțit eu bine. Acolo am îmbinat jurnalismul cultural cu teatrul.

Despre imaginea României la Paris

Din momentul în care am devenit jurnalist și autor francofon mi s-a părut important să creez punți între cele două culturi. Ca jurnalist, ceva m-a tulburat de la bun început în Franța. Modul în care e prezentată imaginea României. O minune durează întotdeauna trei zile. Minunea în privința României a durat vreo trei luni. În 1989, imediat după căderea comunismului s-a produs un miracol și în presa franceză au apărut articole fabuloase despre România. Francezii descopereau oameni și locuri extraordinare. Apoi însă, după momentul Timișoara, lucrurile s-au întors și au început să apară zvonuri și știri necontrolate. Atunci s-a adăugat un etaj la ceea ce numesc eu teatralizarea informației, hollywoodizarea informației, crearea de spectacol în paralel cu difuzarea informației.

Despre România negativă

Ca profesionist al informației, dar și ca român și jurnalist francez, m-a rănit să văd cum România era prezentată numai prin prisma a patru-cinci subiecte negative. În proporție de 95 la sută timpul de difuzare din Franța și din Occident a fost concentrat pe aceste subiecte negative pe care le știți: orfelinatele, situația romilor, câinii vagabonzi… Le-am văzut preluate în buclă, un an, doi, trei, douăzeci de ani. Se întâmplă uneori un fel de blocaj al mediilor de informare, care nu mai pot digera alte subiecte. Mi-am pus problema „de ce”. Și deseori când am dat interviuri sau m-am întâlnit cu echipe care veneau să filmeze aici, le-am spus: „Plecați în România, cu siguranță șefii voștri v-au dat să abordați aceste subiecte negative. Eu vă rog să fiți subtili, România poate să ofere mult mai multe subiecte negative… E mult mai bogată de-atât. Nu-mi fac iluzii că veți merge acolo și că veți filma și câteva lucruri sublime care există, pentru că astea nu se vând. Spectacolul a devenit foarte pervers. Așa se comportă acum mașina mediatică. Dar nu vă lăsați total manipulați. Nu sunt atât de naiv să cred că vă veți duce la București să filmați poate pe urmele Micului Paris sau un festival extraordinar sau că veți merge în Bucovina, la mănăstiri, sau în Maramureș. Dar măcar diversificați subiectele negative!”

Listă cu subiecte negative la aeroport

De multe ori am spus: echipelor care vin în România să filmeze, dați-le o listă cu subiecte negative la aeroport! Pentru că avantajul diversificării subiectelor negative este gigantic. Atâta vreme cât o țară este prezentată doar prin prisma a 4-5 negative pare o țară anormală. Când sunt mai multe subiecte negative, ea pare deja normală, ca toate celelalte.

Despre bucuria de a pierde timpul

O experiență interesantă a fost să călătoresc cu trupe din Franța prin țară. Și apoi făceam cu ei un reportaj pentru RFI sau interviuri și-i întrebam cu ce imagine pleacă din România. Unul dintre răspunsurile care revine este: „Am fost dezinformați. România e foarte ospitalieră”. Oamenii cu care veneam nu erau tratați ca niște turiști și asta le plăcea cel mai tare. Acest tip de bucurie umană care nu poate fi cumpărată în bani. E vorba de sufletul românesc care nu a fost încă nici mondializat, nici total comercializat. Poate că este adevăratul nostru tezaur. Mulți îmi spuneau că s-au bucurat că n-au mai fost sub presiunea timpului. „Am fost bucuroși pentru că am uitat de timp”. România poate pune asta în lista de averi personale, această extraordinară bucurie de a pierde timpul.

Despre pesimismul jurnalistului în lumea informației negative

Jurnalistul care trăiește în mine, după 26-27 de ani de jurnalism, începe să fie din ce în ce mai trist și pesimist. Pentru că după ce faci jurnalism și ești în contact cu actualitatea zi de zi, începi să vezi că lumea asta nu e normală și că realitatea e delirantă. Vezi că materia pe care tu o abordezi este oroarea, mizeria lumii, este informația negativă. Îți dai seama că nu se mai termină. Se termină o criză aici și începe alta dincolo. Oamenii nu învață niciodată din greșelile trecutului. Meschinăria și absurdul cresc în intensitate. Crezi că s-a rezolvat o situație, cade comunismul, vine integrismul. S-a terminat un război și încep altele două. Și așa trec un an, doi, 3, 5, 25 și-ți dai seama că se schimbă limbajul oamenilor politici. Dispare cuvântul progres… Și îți dai seama că omenirea, în loc să-și caute drumul spre lumină și normalitate, se lasă intoxicată de noi probleme și crize. Pe unele și le creează singură. Apar noi dușmani, ambiții, oameni politici distruși de diverse doctrine printre care cea gândirii politic corecte.

Jurnalistul salvat de dramaturg

Jurnalistului din mine începe să i se pară că omul e o mașinărie de neînțeles. Noroc că în mine se află și scriitorul, care preia uneori subiectele de la jurnalist și-i spune: „Încă nu e totul pierdut”. Omul nu e numai delir, crize economice, corupție, integrism, stângism… Omul e și poezie, și subtilitate, și dragoste, și literatură, și frumos. Așa comunică de la o vreme în mine jurnalistul și scriitorul. Poate că dacă nu era în mine scriitorul, jurnalistul ar fi renunțat sau s-ar fi sinucis. Dar scriitorul a preluat de la jurnalist subiecte și le-a transformat în piese. Iată portretul meu în acest moment, la 60 de ani, rupt în două, dar comunicând cu cele două părți care coexistă în mine.

Foto: Matei Vișniec, Negustorul de începuturi de roman – Cartea Românească
11
/07
/21

12 iulie 1909. Într-un sat din Teleorman se năștea Constantin Noica, cel care avea să devină cel mai important filosof al României, un destin în spatele căruia să ascund numeroase povești, discipoli celebri, ani de închisoare comunistă la Jilava și un fiu care s-a călugărit…

07
/02
/21

Într-o lume artistică din ce în ce mai fragmentată, în care ideea de trupă devine aproape o formă de rezistență, „Trupa fără nume” a însemnat coagularea unui grup de artiști remarcabili, INDEPENDENȚI, care au creat în zece ani de la înființare spectacole ce vor rămâne, fără dubiu, în istoria teatrului acestui deceniu.

03
/02
/21

Undeva, într-o fundătură din Bucureşti, din cartierul Rahova-Ferentari, „acolo unde întorceau tramvaiele 7 și 15, a treia stație de la Sebastian” se năștea acum 80 de ani, Ștefan Iordache. Era ziua de 3 februarie. „Ai mei erau din Calafat, unde amândoi locuiau pe aceeaşi stradă. S-au căsătorit şi, tineri şi fericiţi, au pornit-o în lumea largă”. Era anul 1941.

15
/12
/20

TOP Ce filme româneşti de ficţiune merită reţinute din acest an 2020 în care cinematografia a fost dată peste cap? Cu ce mai rămânem în afară de două încercări radicale ale unor regizori consacraţi, precum „Tipografic Majuscul”, de Radu Jude, şi „Malmkrog”, de Cristi Puiu?