OAMENII MUZICII Pe 7 martie, lumea muzicii îşi aminteşte de naşterea lui Maurice Ravel. Dincolo de legendarul „Bolero”, el a compus multe muzici de o frumuseţe şi minuţiozitate inegalabile, şi a revoluţionat tehnica pianului.
Un articol de Cristina Enescu Aky|6 martie 2020
Născut pe 7 martie 1875 în Ciboure, Franța, dintr-o mamă de origine bască și un tată elvețian (inginer și inventator), Ravel a fost un talent precoce, încurajat de tatăl său. La doar 12 ani a fost admis la celebrul Conservator din Paris. Ca student nu a fost prea sârguincios însă (a fost dat afară de două ori), deși era considerat foarte talentat. În acea perioadă a compus câteva dintre capodoperele sale, printre care „Pavane pour une infante défunte” (1899), o splendoare muzicală ce descrie un dans al unei mici prințese de la curtea Spaniei. Această bijuterie plină de imaginație și minuțiozitate tehnică i-a adus prima recunoaștere în calitate de compozitor de valoare.
Deși adesea extrem de critic la adresa propriilor lucrări, a lăsat una dintre cele mai importante moșteniri muzicale ale secolului XX, acoperind aproape toate genurile muzicale cu excepția simfoniei și a muzicii liturgice. Cu toate acestea, a rămas cel mai cunoscut pentru o compoziție pe care el însuși a considerat-o nesemnificativă și „lipsită de muzică” (celerul Bolero) și pentru aranjamentul orchestral realizat pentru suita pentru pian a lui Mussorgski „Tablouri dintr-o expoziție”.
Avea imaginea unui dandy. Era mereu bine îmbrăcat, extrem de meticulos față de aspectul său exterior (în aceeași măsură ca față de fiecare compoziție a sa), fumător înrăit, de statură scundă, cu pielea albă și un cap (la propriu) mare. Era totodată și un bărbat foarte cultivat și citit.
Nu se cunoaște nicio relație amoroasă certă a sa. A locuit cu mama lui până la moartea ei, ea fiind singura femeie importantă din viața lui despre care se știe. De altfel el însuși mărturisea: „Singura aventură amoroasă pe care am avut-o a fost cu muzica.”
Deși nu a fost neapărat un revoluționar al compoziției, adaptările personale și creative pe care le-a realizat pe marginea tradiției muzicale a epocii sale au creat un stil inconfundabil.
Două dintre colaborările sale au rămas celebre: una cu impresarul rus Serge Diaghilev, care manageria compania de dans „Ballets Russes”, pentru care Ravel a scris „Daphnis et Chloe” (o capodoperă orchestrală, descrisă de Ravel drept „o simfonie coregrafică”; Stravinsky o descria ca fiind una dintre cele mai frumoase produse ale întregii muzici franceze), și cu scriitorul francez Colette, libretistul celei mai cunoscute opere a lui Ravel, „L’Enfant et les sortilèges”.
Avea o capacitate deosebită de a crea ceea ce s-ar putea numi „onomatopee muzicale”, descrierea unor lucruri fizice sau imaginare prin intermediul muzicii. Păsări, ticăitul ceasurilor, apa, insecte și multe altele se regăsesc imaginate în compozițiile lui. De exemplu, în „Gaspard de la Nuit” (suită pentru pian celebră pentru complexitatea ei tehnică, incluzând și elemente inspirate din jazz) Ravel „pictează” cu muzică un cer întunecat, un lac, o prințesă-sirenă, un apus și multe altele. Este deopotrivă o poezie muzicală, un basm și un studiu al muzicii de pian. Despre această lucrare în mod particular, dar și despre altele ale lui Ravel, s-a spus că demonstrează un detaliu tehnic remarcabil: rolul foarte important al folosirii degetului mare în partitura de pian. Este unul din motivele pentru care muzica lui Ravel a lărgit capacitatea tehnică a pianistului și amplitudinea mișcării mâinilor pe claviatură.
Stilul impresionist pe care l-a îmbrățișat (deși nu a fost de acord cu această etichetare) nu a fost apreciat de contemporani, Ravel eșuând de trei ori să câștige mult-doritul Prix de Rome la începutul anilor 1900 (o celebră bursă pentru studenții de arte din Paris care includea și o plecare la Roma pentru studii; Ravel a fost considerat „prea avangardist”). Ca urmare a acestor eșecuri, fanii lui Ravel au trimis scrisori de protest ce au avut ca rezultat demisia directorului Conservatorului. Ca o curiozitate, mulți dintre cei care nu au reușit să câștige această bursă au devenit compozitori celebri (printre care Camille Saint-Saëns, Paul Dukas sau Olivier Messiaen).
A fost contemporanul, admiratorul și prietenul lui Debussy, până când reputația crescândă a lui Ravel a răcit prietenia lor, transformând-o în rivalitate. Cei doi au fost considerați compozitori emblematici ai impresionismului, deși amândoi au refuzat această etichetare. După moartea lui Debussy, în anii 1920 și 1930, Ravel a fost considerat cel mai important compozitor francez.
A fost printre primii care au intuit potențialul uriaș al înregistrărilor pentru răspândirea muzicii către un public larg.
Pentru că a fost considerat subponderal după standardele militare, nu i s-a permis să se înroleze în armata franceză în Primul Război Mondial (ceea ce și-a dorit foarte mult), astfel că a lucrat ca șofer de ambulanță.
Stravinski spunea că despre el că este „cel mai perfect ceasornicar elvețian”, referindu-se la complexitatea și precizia cu care își cizela până la perfecțiune fiecare lucrare. De fapt, el a fost fascinat încă din copilărie de mecanismele mici, ce ceasuri și de jucării. Arhitectura compozițiilor lui este într-adevăr extrem de minuțioasă și cu o mare atenție pentru detalii. A fost un perfecționist care nu își arăta lucrările nimănui până când nu era sigur că a atins forma perfectă.
Se spune că nu ieșea niciodată nearanjat și neparfumat, iar diminețile purta halate din satin. Era atât de meticulos în privința aspectului său încât, în 1928, a întârziat începerea unui concert pe care trebuia să îl dirijeze pentru că nu a vrut să apară în fața publicului fără pantofii săi de gală, pe care îi uitase în bagaj.
În 1928 a întreprins un turneu de mare succes în 25 de orașe din Statele Unite. A mers atunci împreună cu Gershwin să asculte jazz în Harlem și la New Orleans. A admirat acest nou curent muzical și s-a inspirat din el ulterior, în special în cele două concerte pentru pian.
Poveștile Bolero-ului
Cea mai cunoscută compoziție a sa, cu o durată de aproximativ 15 minute, Bolero-ul are o formă repetitivă, aceeași temă revenind de mai multe ori cu o creștere progresivă a orchestrei ca număr de instrumente și volum. Succesul Bolero-ului l-a uimit chiar și pe compozitor. El prezisese că orchestrele vor refuza să interpreteze lucrarea, pe care o descria drept „o lucrare pentru orchestră fără muzică”. Este adesea interpretat în concert, dar a fost abordat și de numeroși coregrafi.
Bolero-ul s-a născut astfel: în 1928, celebra dansatoare Ida Rubinstein i-a cerut să compună un balet, de fapt o transcriere orchestrală a compozițiilor pentru pian intitulate „Iberia” ale lui Isaac Albéniz. În timp ce compunea, Ravel a aflat că existau probleme cu obținerea drepturilor de autor, motiv pentru care a decis să compună o lucrare complet nouă tot în stil spaniol.
Lucrarea a avut premiera la Opera din Paris în 1928, cu îndelungi ovații din partea publicului. Compoziția este cel mai faimos exemplu pentru preocuparea lui Ravel de a restiliza și reinventa partituri de dans. A fost una dintre ultimele lucrări pe care le-a scris, el apucând apoi să mai compună complet doar două concerte de pian și ciclul de cântece „Don Quichotte à Dulcinée”, lucrare comandată pentru o versiune cinematografică a celebrului roman.
Legendarul Arturo Toscanini, inițial prieten cu Ravel, a dirijat Bolero-ul la New York, cu un succes enorm. După concertul pe care l-a susținut apoi cu New York Philharmonic la Opera din Paris, în 1930, Ravel și Toscanini s-au certat puternic în culise. Ravel i-a reproșat că ritmul în care dirijase fusese prea rapid, partitura precizând clar un tempo „foarte moderat”, la care Toscanini ar fi replicat: „Nu știi nimic despre propria ta muzică. E unicul mod pentru a salva compoziția” sau, conform altor relatări, „Tempo-ul tău nu este eficient.” Acest „scandal monden” a crescut încă și mai mult faima Bolero-ului. Istoria interpretărilor Bolero-ului i-a dat însă dreptate lui Ravel și ritmului cerut de el.
Unii critici au remarcat (și se pare că Ravel ar fi fost conștient de acest lucru) că ritmul repetitiv, în crescendo, al Bolero-ului are conotații erotice. Acest detaliu a fost exploatat în numeroase coregrafii.
În ultimii cinci ani ai vieții, din cauza bolii neurologice de care suferea dar și ca urmare a unui accident de mașină, Ravel nu a mai putut să compună și apoi nici să vorbească. O mare suferință pentru el, care spunea că mai are atât de multă muzică de compus. A murit la Paris la 62 de ani, pe 28 decembrie 1937.
În 2001, o partitură a lui Ravel a devenit cel mai scump manuscris de muzică din secolul XX de până atunci, fiind vândută cu aproape 1 milion de dolari.
*
Despre Ravel, în cuvintele compozitorului și dirijorului Manuel Rosenthal, care i-a fost elev:
„Într-o zi îmi vorbea în termeni elogioși despre Puccini. Fiind tânărul prostuț și impertinent care eram atunci, eu am început să rânjesc zeflemitor. Ravel a izbucnit cu furie, ne-a încuiat pe amândoi în micul său studio de pe Monfort l’Amaury și s-a așezat la pian. Mi-a cântat toată Tosca din memorie, oprindu-se de vreo 50 de ori ca să mă întrebe: ‘Ai vreun reproș de adus acestui pasaj? Vezi cât de perfectă e armonia, cum Puccini respectă forma, ce modulație inteligentă, originală și interesantă e în acele sunete.’ În final a luat partitura pentru a-mi arăta cât de perfectă este orchestrația. A spus ‘Asta este exact ce am făcut cu Le Tombeau de Couperin: această economie de mijloace prin care două instrumente din orchestra lui Puccini produc un asemenea impact – acesta este semnul unui mare artist.’
În cuvintele lui Ravel….
„Nicio singură celulă din compozițiile mele nu este din întâmplare, că fiecare compoziție s-a mișcat spre perfecțiune cu precizia și caracterul inevitabil al unei ecuații matematice.”
„Consider că muzica trebuie să fie mai întâi emoțională, și apoi intelectuală” dar și „Obiectivul meu este perfecțiunea tehnică.”
„Ca să îți dezvolți măiestria trebuie să înveți de la alții, ai nevoie de un model sau o sursă de inspirație.”
(Către Gershwin, care dorea să studieze compoziție cu Ravel) „De ce să devii un Ravel de mâna a doua când ești deja un Gershwin de mâna întâi?”
*
Dacă doriți să descoperiți și alte lucrări importante și extrem de frumoase ale lui Ravel, vă recomandăm:
Concertul pentru pian în sol major, M. 83, puternic inspirat de jazz-ul lui Gershwin.
„Shéhérazade”. De fapt există două lucrări cu acest nume semnate de Ravel: prima, o uvertură scrisă în 1898, este cea mai timpurie lucrare orchestrală a sa, care nu a avut mare succes. Patru ani mai târziu, Ravel a dat același titlu unei compoziții care a rămas până astăzi una dintre cele mai interpretate ale sale.
„Tzigane”, inspirată din temele muzicale gypsy ale lui Paganini și Liszt.
„La Valse”, „un poem coregrafic pentru orchestră” care exprimă admirația lui Ravel pentru acea joie de vivre din valsurile vieneze.
