Ziarul Metropolis inaugurează astăzi o rubrică nouă, despre Bucureştiul de totdeauna, ţinută de istoricul Georgeta Filitti. În primul episod aflăm despre tratamentele folosite în secolul al XIX-lea (lipitori, praf de gîndaci, fântânica) şi despre medicamentele descoperite la începutul veacului trecut (carbaxin, spirulină, moldamin).
Un articol de Georgeta Filitti|14 februarie 2016
Bucureştiul a fost mereu în pas cu moda: la îmbrăcăminte, la mâncare, la lecuiri. Acest din urmă aspect, ce ţine de sănătate, a folosit, în primul rând către bunul Dumnezeu ori sfinţii specializaţi (ca Sf. Haralambie, pentru ciumă). Călugării erau crezuţi mai totdeauna. Cei de la Sf. Ioan „al grecilor”, de exemplu, făceau bolnavului o cruce cu cerneală pe frunte şi însănătoşirea, se zice, nu întârzia să apară.
La începutul sec. XIX, până către 1837, epidemiile de ciumă şi holeră, propagate din Orient, au atins şi pământul românesc. La 1796, vodă Moruzi a ridicat spitalul pentru ciumaţi de la Dudeşti. Pe hrisovul de întemeiere e pictat ctitorul, cerând îndurare îngerului morţii să cruţe oraşul. Dar acesta nu s-a îndurat şi în 1813 o epidemie cumplită, cunoscută drept „ciuma lui Caragea”, a secerat mii de vieţi. Mijloacele de apărare, pline de sârg, au rămas zadarnice pentru că răul trecea nepăsător pe la picioarele păzitorilor. Despre ce era vorba? Ca să apere Principatele de flagelul epidemiilor, autorităţile ruseşti de ocupaţie au instituit, din 1831, la Dunăre, un sistem drastic de carantine. Orice trecător, fie el şi vodă, stătea în lazaret un număr de zile unde era spălat cu oţet iar lucrurile îi erau afumate cu ienupăr şi pucioasă. Corespondenţa era înţepată cu o sulă în mai multe locuri pentru ca s-o pătrundă fumul purificator. În acest timp, şobolanii, purtătorii morbului, îşi vedeau de treabă propagând boala, cu şanse mai mici, e adevărat, la vreme de iarnă.
O metodă mult folosită, pentru ieşirea umorilor vătămătoare din trup, a fost fântânica. O rană autoprovocată rămânea mereu deschisă la încheietura mâinii. Asta nu l-a împiedicat pe Alexandru Suţu vodă, ultimul domn fanariot al Ţării româneşti să moară de erizipel – dacă nu va fi fost ucis de eterişti, cum a circulat un zvon, nelămurit până azi.
Un leac utilizat din plin, atât de doctori cât şi de vraci, tămăduitori, bărbieri, chirurgi (aceştia totdeauna mai numeroşi decât cei dintâi, posesori de diplome dobândite în primul rând în ţările germane) a fost luarea de sânge. Metoda era nedureroasă căci se foloseau lipitorile. Cererea şi oferta – noţiune veşnic activă în viaţa oamenilor – a dus la scumpirea neînchipuită a minusculelor vietăţi şi, mai departe, la contrabandă. Butoaie cu raci sau cu icre moi (acestea puse doar la suprafaţă), cutii cu bijuterii dar şi osii de căruţă goale erau bune pentru dosirea leacului salvator. O oca de lipitori valora cât un bou de jug.
Dar românii continuă să se ţină la curent cu progresele stiinţei europene. Praf de gândaci, plămadă de ceapă coaptă, cură de mere, duşuri reci (practicate cu relativ succes în băile rudimentar amenajate la Văcăreşti) însănătoşeau o proporţie oarecare a populaţiei. Pentru rest, era voia Domnului şi oamenii se resemnau.
Până la apariţia antibioticelor (în timpul celui de al Doilea Război Mondial) infecţiile erau frecvente, în ciuda manualităţii chirurgilor şi a regulilor de igienă severe impuse de doctori precum Costandinache Caracaş, Apostol Arsaki sau Carol Davilla.
Pe la 1900, elita bucureşteană a început să se trateze tot mai des la Viena sau la Paris. Chirurgii erau tot mai solicitaţi şi, deopotrivă, „doctorii de nervi”. Istericalele, răul din te miri ce le cuprindea de fapt pe femei din mai multe pricini: corsetul incomod, camerele nearesite, lipsa de mişcare, hrana nepotrivită. Ajungeau aşa paciente pentru vreme îndelungată ale specialiştilor străini. Leacul era mereu acelaşi: cure în staţiuni din Cehia, Austria, Germania sau Franţa.
În primul deceniu al sec. XX, un doctor bucureştean a făcut o descoperire extraordinară, cunoscută şi folosită mai mult în Europa şi peste Ocean decât la noi. Dr. Thoma Ionescu a introdus în chirurgie (mai ales în cea renală) stovaina, anestezic ce a făcut cu putinţă operaţii complicate. Invitat de americani, acesta a făcut în clinicile lor 700 de intervenţii; la fel l-au căutat francezii. În ţară, un comitet de răuvoitori a cerut excluderea lui din rândul medicilor. Motivul acestui parapon nu s-a lămurit niciodată.
Între războaie, gradul de sănătate al cuiva se măsura în numărul de globule roşii. Când a apărut penicilina, bucureştenii, mereu curioşi şi consumatori entuziaşti de medicamente noi, au socotit-o remediu universal. O cucoană mărturisea, într-un jurnal intim, că scundă fiind, îşi făcea de trei luni injecţii cu miraculosul antibiotic şi crescuse patru centimetri…
Medicamentele cunosc o perioadă de glorie şi lumea le cumpără din plin: Carbaxin, Spirulină, Moldamin etc. Curând altele le iau locul şi doctorii nu încetează să explice cât de complicată şi de uimitoare e starea de sănătate dar şi cea de boală şi cât de felurite sunt remediile.
