Memoria umană şi memoria artificială / Studiu de caz, Dem Radulescu
https://www.ziarulmetropolis.ro/memoria-umana-si-memoria-artificiala-studiu-de-caz-dem-radulescu/

Avalanşa de laptopuri, tablete şi telefoane inteligente care ne stau pe cap, cu tot cu firul subţire care le leagă de „marele internet” , tatăl „luminatului Google”, ne lasă încet dar sigur fără memorie.

Un articol de Dan Nicolaie (Dedes)|3 Octombrie 2014

Ne lasă e un fel de a spune. Generaţia mai veche, care a prins vremuri în care putea să spună sau să scrie ceva fără să dea trei clickuri şi să deschidă şi facebook-ul şi wikipedia, se mai descurcă, dar celor mai noi pe planetă li se pare absolut inutil să mai reţină ceva, atâta timp cât sculele electronice le oferă orice răspuns posibil, chiar şi la întrebările pe care nu ştiu să le pună.

Ultima lună pierdută din vieţile noastre mi-a demonstrat că „marele internet” în imensitatea şi perversitatea sa ne poate modifica fără probleme vieţile şi uneori chiar şi morţile. Să luăm cazul lui Dem Rădulescu. Pe 17 septembrie s-au scris numeroase rânduri frumoase la 14 ani de la dispariţia artistului. Stop, ceva nu e în regulă.

dem radulescuO experienţă personală, naşterea unicului copil, produsă fix cu o zi înaintea morţii actorului, a fixat cu chingi zdravene dar nevăzute, datele în memorie. Deci închid lumina, decuplez sculele şi mă las singur cu gândurile şi amintirile mele: Dem Rădulescu a murit pe 10 septembrie 2000.

Repornesc aparatura şi dau o căutare, aşa superficial, şi constat că în marea majoritate a locurilor data decesului era 17 septembrie, chiar şi „tanti wikipedia” spunea asta. Trec la cercetarea   profundă şi în cele din urmă memoria umană este confirmată şi de sculele artificiale.

Chiar dacă am putea spune că gestul făcut de tehnică este unul de mare umanitate, acela de a-i oferi lui Dem Rădulescu încă şase zile de viaţă, în esenţă toată chestiunea seamănă cu o poveste de dragoste trăită exclusiv pe facebook, poate fi ceva, dar nu e, pentru că nu are nimic palpabil.

Neadevărul suficient de mult repetat şi propagat devine un adevăr universal valabil. Memoria umană poate face lumină când în jur e întuneric, nu ar fi rău să o apreciem un pic mai mult.

 

16
/02
/18

Inspirat de o însemnare a criticului literar Paul Cernat, Răzvan Petrescu, unul dintre cei mai valoroși scriitori contemporani români, și-a amintit de “colosala” echipă redacțională care popula editura Cartea Românească în anii 80 și, prin ricoșeu, de rolul... purificator al dublei cenzuri din acele vremuri. Un articol savuros pe care nu-l puteam lăsa să se topească în negura subsolurilor rețelelor de socializare.

24
/01
/18

Un vecin a trăit 92 de ani şi sărbătorea Ziua Naţională, invitându-şi megieşii la o ţuică fiartă. Nu era băutor. Fusese, la viaţa lui, un jandarm şi un miliţian de legendă, un fel de Wyatt Earp local. Provenea din zona Argeşului şi citea fără ochelari la peste 90 de ani.

23
/01
/18

Sunt campion mondial la şanse ratate. Să vă povestesc una. O şansă, ratată. De altfel, pentru asta ne-au fost destinate, să le povestim. Ca orice tip dur, mă cunoașteți, mă întorceam acasă de la …piață. În fond e și asta tot un fel de „sală”.

09
/01
/18

Până ieri aveam o părere destul de bună în legătură cu gradul de civilizație pe care îl posed. Un post TV de largă respiraţie, cel mai urmărit și în 2017, mi-a făcut-o țăndări.

19
/12
/17

M-am simțit întotdeauna un străin în România. Nu sunt patriot de ocazie, nu mă bat cu nicio cărămidă în piept, am văzut și munți mai înalți decât Carpații, și mări mai frumoase decât Neagra, și oameni mai luminoși și mai buni.

19
/12
/17

Multe ne plăceau la final de an, dar ca mersul cu uratul nu era nimic. Pluguşorul era temelia uratului, mai ales când erai mai mititel. Cei mici urau, adulţii urau, toată lumea ura ceva/pe cineva în acele vremuri, iar tradiţia a rămas. După ce mai creşteai, puteai să încerci  ”buhaiul” şi ”capra”. Nu duc mai departe comparația cu adulții. Nu e momentul. Nici locul.

17
/12
/17

Sincer, când v-a plăcut ultima dată de România? Sau mai degrabă ”România e o țară grozavă, păcat că e locuită”? Când v-ați simțit foarte „împreună“ cu alți români? (Nu la sentimentul colectiv de ”vai de noi” mă refer).

29
/08
/17

Calul era unicul motiv de mândrie al lui Florea. Căruţa nu, pentru că în zilele geroase de iarnă din ea mai rămâneau doar osiile și roțile, restul intra pe foc.

25
/08
/17

Un necaz nu vine niciodată singur. La mine au obiceiul să se așeze la coadă, asta e pretenția mea, să fie ordonate și să-și aștepte rândul, ar fi păcat să vină necazul peste mine și eu din cauza îmbulzelii să nu-l observ.

24
/08
/17

Driblând pe cât îmi permite talentul balonul de săpun al misoginismului, la ceas de dimineaţă răcoroasă am ajuns la concluzia că între bărbați și femei este o diferență uriașă, primii fiind adevărați campioni în materie de bun gust, cel puțin la nivel de teorie, atunci când vor să-și aleagă partenera pentru o viață, o noapte, o oră, două minute…

23
/08
/17

Coadă la supermarket, o domnă îşi închipuie că dacă se urcă în spinarea mea va plăti mai repede. În mână are o pungă de ficăţei de pasăre, din ei se scurge un lichid dubios și rece direct pe piciorul meu, mă feresc, o privesc, se face că nu mă vede.

Page 1 of 812345...Last »