„Micul Paris” al lui Victor Ioan Frunză, în „Grădina Gloria”
https://www.ziarulmetropolis.ro/micul-paris-al-lui-victor-ioan-frunza-in-gradina-gloria/

Apune soarele peste blocurile din cartierul Titan şi, din faţa Cinematografului Gloria, se aud cele mai frumoase cântece interbelice. Celebrele „Ilona” sau „Zaraza”, cântate de vocea inconfundabilă a tenorului Robert Nagy, se aud până departe peste Parcul IOR. În fiecare weekend, până pe 3 septembrie, de la ora 19.30, spectacolul „Grădina Gloria” în direcţia de scenă a lui Victor Ioan Frunză se joacă în faţa Cinematografului Gloria, iar accesul este liber.

Un articol de Monica Andronescu|13 august 2017

E mijlocul lunii august și teatrele, cu puține excepții, sunt în vacanță. Însă Teatrul Metropolis și „trupa fără nume” a lui Victor Ioan Frunză au pregătit pentru acest sfârșit de vară un spectacol în aer liber, de teatru, muzică și dans. O excelentă demonstrație de divertisment de cea mai bună calitate, oferită publicului din București, în spiritul „teatrului pentru cetate”, un concept în care Victor Ioan Frunză crede și pe care-l urmează de ani buni.

„Grădina Gloria” se joacă pe o scenă mobilă, în fața Cinematografului Gloria, începe la apusul soarelui și ține până când se lasă noaptea peste București… Șase momente de teatru, pe texte de I.L. Caragiale, Dumitru Solomon și Cehov, și multă muzică interbelică, cele mai frumoase cântece pe care, cu siguranță, le-ați ascultat sau le-ați fredonat vreodată cu plăcere, și dans – senzual, cald, cuceritor –, toate într-un spectacol estival, superb, de un bun gust desăvârșit, în interpretarea trupei lui Victor Ioan Frunză, în acest moment cel mai bine conturat grup teatral din România. O trupă care în ultimii ani a realizat performanța de a oferi constant texte importante, o trupă a cărei calitate crește constant, o trupă care face permanent cercetare, dar fără să uite de public, o trupă cu personalități artistice puternice și bine individualizate, dar în același timp omogenă. O trupă pentru care merită să străbați Bucureștiul sau țara, ca să vii să-i vezi…

„Amadeus”, „O scrisoare pierdută”, „Visul unei nopți de vară”, „Tartuffe”, „Romeo și Julieta” sunt spectacolele în care-i puteți vedea la Teatrul Metropolis din București, de la începutul stagiunii următoare, dar până atunci, același Teatru Metropolis vă propune acest spectacol estival, „Grădina Gloria”, cu acces liber. Și nu e puțin lucru să vezi o mare de oameni, așezați pe bordură sau stând în picioare, pentru că scaunele sunt de mult ocupate, într-o seară de vară, aplaudând cu fervoare și unii dintre ei descoperind, poate, teatrul, îndrăgostindu-se de el și dorindu-și să revină…

Andrei Huțuleac, George Costin, Alin Florea, Nicoleta Hâncu, Carol Ionescu, Alexandru Pavel, Sorin Miron, Corina Moise, Adrian Nicolae sunt cei nouă actori care evoluează în spectacol, iar Adriana Grand semnează scenografia acestei producții și fiecare costum și fiecare imagine care rulează pe ecranul din spate este o punte între două lumi, între timpuri și epoci, între oameni de ieri și de azi, în spiritul lui Caragiale: „Zi-le oameni și dă-le pace!”.

Ceea ce face Victor Ioan Frunză cu acest spectacol este în primul rând o încercare de a readuce teatrul în mijlocul mulțimii, de a-l scoate din zona constipată în care anumite trenduri și mode se străduiesc să-l ducă de multe ori cu forța, de a-i reda publicului plăcerea pură și nepervertită de a vedea teatru – fără adjective deja (de)conotate de genul „performativ”. Și, mai mult decât atât, este o excelentă incursiune în lumea lui Caragiale și a spiritului românesc-bucureștean de ieri și de azi. Și cum Caragiale este cel mai des stâlcit în interpretări slăbuțe și chinuite, cu atât mai mult spectacolul „Grădina Gloria” oferă trei momente pe care e musai să le vedeți dacă vă e dor de Caragiale.

O imagine cel puțin la fel de ironică asupra lumii oferă și cele două schițe ale lui Dumitru Solomon – un alt act important, „împrietenirea” publicului larg cu opera unui scriitor precum Dumitru Solomon –, dintre care „Cămila” este o excelentă demonstrație despre… manipulare. Dacă vă sună cumva cunoscut acest cuvânt în lumea noastră, dominată de reclame care te conving să cumperi orice, atunci mergeți să vedeți cum George Costin îl convinge pe Andrei Huțuleac să cumpere o cămilă… care nu există.

Extraordinară este prezența în acest spectacol a tenorului Robert Nagy, a cărui voce învăluie piațeta din fața sălii Gloria. Tulburătoare, emoționantă…

Și în final, vocile armonizate ale lui George Costin și Alin Florea, cântând „Noapte bună, București!”, în timp ce pe ecranul din spate rulează imagini dintr-un alt timp, cu un București de ieri, dătător de nostalgii…

22
/11
/18

DANS PRINTRE CUVINTE Deschizi televizorul şi eşti bombardat cu o limbă română de multe ori aproximativă, citeşti ce-a mai rămas din presa scrisă şi se întâmplă acelaşi lucru. Iar pe reţelele de socializare e jale. Cui îi mai pasă azi, în secolul vitezei, de gramatică? Ziarul Metropolis îţi propune un joc nou de gramatică, fără să te scoată la tablă…

14
/11
/18

METROPOLIS SPECIAL Niciunde în lume sfârșitul Primului Război Mondial nu a fost trăit mai spectaculos decât în Parisul anilor nebuni. Vă prezentăm o colecție de momente douăzeciste avându-i ca protagoniști pe Coco Chanel, Picasso, Hemingway, Isadora Duncan, Joyce, Josephine Baker, Proust, Colette, Stravinski...

14
/10
/18

METROPOLIS SPECIAL Între 3 și 7 octombrie, pășeai prin Iași ca pe tărâmul literaturii. Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași transformase orașul în spațiul fermecat în centrul căruia întâlneai la tot pasul scriitori, iar dacă aveai noroc aceștia erau Jón Kalman Stefánsson, Jonathan Franzen, Veronica Roth...

25
/09
/18

TURISM CULTURAL Am participat la începutul lunii septembrie la al treilea congres internațional dedicat lecturii, desfășurat la Astana, în Kazahstan, prilej de rodnice întâlniri cu stepa Asiei Centrale. Iată ce am aflat – așadar, o dare de seamă.

09
/09
/18

Era cea mai lungă noapte a anului 1956, 21 spre 22 decembrie. Într-o cameră a Spitalului „Central” din Bucureşti, după zece zile de speranţe şi disperări, Nicolae Labiş înţelegea că va muri, că drumul înapoi spre viaţă îi fusese iremediabil închis atunci când destinul sau o mână „prietenoasă” îl împinsese spre linia tramvaiului de la Colţea.