INTERVIU „Îmi plac cel mai mult genurile amestecate – dramediile”, spune actriţa Mihaela Sîrbu, cunoscută pentru roluri din filme-reper recente ale Noului Cinema Românesc, precum „Aferim!”, „Toată lumea din familia noastră” şi „Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism”. Un interviu special despre actoria de film.
Un articol de Ionuţ Mareş|23 decembrie 2015
Mihaela Sîrbu a absolvit Secţia Germană a Catedrei de Filologie din cadrul Universităţii Bucureşti şi Secţia Actorie-Teatru din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică (UNATC), continuată cu un doctorat în Studii Teatrale.
A fost actriţă la Teatrul Evreiesc, dar a lucrat şi ca freelancer în România, Elveţia şi Germania. Este profesoară la Catedra de Teatru a UNATC şi, de asemenea, a predat în Germania, la Athanor Akademie.
În 1996 a pus bazele grupului teatral independent Teatrul fără Frontiere, unde este manager şi regizor.
În filmul ,,Tatăl fantomă” (2011), regizat de Lucian Georgescu, a fost pentru prima dată distribuită într-un rol principal. Următorul rol important a fost cel din ,,Toată lumea din familia noastră” (2012), în regia lui Radu Jude, pentru care a primit un Premiu Gopo şi un premiu al Uniunii Cineaştilor. Colaborarea cu Radu Jude s-a mai concretizat în alte două filme: scurtmetrajul „O umbră de nor” (2013) şi recentul lungmetraj „Aferim!” (2015).
În 2014, a fost de asemenea nominalizată la Premiile Gopo ca cea mai bună actriţă în rol secundar pentru rolul din filmul „Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism”, în regia lui Cornel Porumboiu.
Ionuţ Mareş: Spuneaţi într-un interviu că fiecare actor îşi doreşte să facă film şi că acest lucru depinde foarte mult şi de şansă. Pe dvs. ce vă atrage la cinema?
Mihaela Sîrbu: În primul rând, avem norocul să fim contemporani cu o generaţie de cineaşti foarte importanţi. În acest moment, poate că dorinţa de a face film e şi mai mare, pentru că vrei să participi la acest fenomen care este filmul românesc. Pe de altă parte, este un alt mediu, cu regulile lui. Mie îmi place şi fiindcă favorizează un anumit tip de actorie care este mai interiorizată şi care pe mine mă atrage mai mult decât actoria de teatru, care uneori este mai exterioară, sau poate chiar uşor vetustă. În film simt că pot să comunic altfel decât în teatru. Pentru mine sunt două lucruri destul de diferite. Totuşi, fiecare are farmecul lui. Dacă la teatru îmi place emoţia directă, faptul că împarţi acelaşi spaţiu cu spectatorii – acest tip de energie mă atrage foarte tare -, la film ai cu totul alte posibilităţi de a explora lucrurile, de a spune o poveste, un alt tip de naraţiune, care mă interesează.
Cum vedeţi relaţia dvs. ca actor cu regizorul de film? Există o relaţie ideală? Ce vă aşteptaţi de la un regizor?
Aşteptările unui actor legate de regizor sunt, cred, de două feluri. Pe de o parte, fiecare actor visează la acel regizor care să descopere în el ceea ce nici el însuşi nu a descoperit încă. Pe de altă parte, sunt foarte plăcute şi colaborările cu regizori în care creativitatea ta este lăsată să se afirme. Există regizori care te direcţionează foarte subtil şi, cumva, nu se bagă foarte mult în munca actorului. Îl lasă pe el să-şi facă rolul, în timp ce ei au acea privire de ansamblu. Şi în film, şi în teatru, de mult ori un actor îşi doreşte ca împreună cu regizorul să îşi descopere laturi pe care încă nu le cunoaşte despre el. Pot să spun că m-am întâlnit mai puţin cu acest tip de regizor, decât cu regizorii cu care colaborezi destul de democratic.
Credeţi în improvizaţie? Dvs. aţi lucrat foarte mult în teatru cu asta. Dar ce părere aveţi despre improvizaţie în film?
Cred şi nu cred în improvizaţie. Există şi regizori care insistă foarte mult ca textul lor să fie respectat întocmai, şi pe mine nu mă deranjează deloc acest lucru. Mi se pare că îţi dă o stabilitate faptul că nu există cale de întors, că nu există cale de mijloc şi că baza este în text şi în îndicaţiile regizorului. În acelaşi timp, mi-ar plăcea mult să joc într-un film bazat exclusiv pe improvizaţie. De exemplu, cum lucrează Mike Leigh, la care şi scenariul se dezvoltă împreună cu actorii. De fapt, în orice creaţie actoricească improvizaţia apare oricum, vrând-nevrând, într-o măsură mai mare sau mai mică.
Atât în teatru, cât şi în film, actorul este cel care se expune cel mai mult. Cum se câştigă încrederea pentru a te putea lăsa expus?
Mie nu îmi e foarte uşor. Sunt genul de actor mai introvertit şi care se dezvăluie puţin mai greu. Şi nu e vorba de o lipsă de încredere în regizori sau în echipă în general, ci este vorba, poate, de un anumit tip de personalitate, un anumit fel de a lucra.
Cât de dispusă sunteţi să vă lăsaţi pe mâna unui regizor, după ce s-a câştigat încrederea?
Nu este neapărat o chestie de încredere, ci de limitele mele personale. Sigur, dacă am încredere, sunt dispusă să mă las şi sută la sută. Numai că poate nu reuşesc întotdeauna să renunţ la limitările mele, care până la urmă sunt de natură psihologică sau depind de mijloacele de care dispun.
S-a întâmplat ca un regizor să scoată de la dvs. ceva ce nici dvs. nu ştiaţi că aveaţi sau nu credeaţi că puteţi?
Sigur, se întâmplă. Sunt momentele cele mai frumoase.
Care sunt fricile dvs. înainte de a începe un rol pentru un film? Spuneaţi la un moment dat că vă este teamă să nu jucaţi prea teatral.
Frica principală e că o să uit textul şi o să mă fac de râs în faţa echipei (râde – n.r.). Frica de a nu fi capabil să capturezi esenţa unui personaj sau a unei situaţii. S-o dai în bară, să fii pe lângă, pur şi simplu. Asta cred că este frica oricărui actor, indiferent dacă e vorba de film sau de teatru. Mi-e frică să nu aleagă regizorul cea mai proastă dublă (râde din nou – n.r.). În general, am avut mare încredere în oamenii cu care am lucrat, din acest punct de vedere. Nu mi-a fost frică de rezultatul final, pentru că ceea ce fac eu este doar o mică parte dintr-un întreg care uneori mă depăşeşte şi pe care nu-l pot anticipa. S-a nimerit să fie bine, ca rezultatele să fie surprinzătoare în mod plăcut.
Vă place ca regizorul să vă ofere cât mai multe informaţii legate de personajul pe care îl jucaţi? Informaţii legate de starea lui psihologică, de trecutul său?
Nu mi se pare foarte important. Şi, de fapt, regizorii cu care am lucrat nu au insistat aproape deloc pe acest aspect. Cred că e mult mai important ca momentul să fie viu, să înţelegi bine situaţia. Nu sunt o fană a biografiei personajului, pentru că mi se pare că foarte multe din aceste lucruri nu pot fi jucate de fapt.
Preferaţi să jucaţi într-un anume gen de film, de exemplu comedie sau dramă, care e o categorie destul de largă?
Îmi plac cel mai mult genurile amestecate – dramediile, cum li se spune acum. Nu pot să zic că mă omor nici după o comedie sută la sută, în care poate că nu simt că aş putea să fac faţă, şi nici după tragedii, drame absolute. Nu-mi place să fie un gen atât de definit. Şi s-a întâmplat ca filmele în care am jucat să nu poată fi încadrate atât de clar.
După filmul „Tatăl fantomă” (2011), de Lucian Georgescu, unde aţi avut primul rol important al dvs. şi unde l-aţi avut partener pe Marcel Iureş, aţi început o colaborare cu Radu Jude. Cum aţi ajuns să jucaţi în „Toată lumea din familia noastră” (2012)?
M-a sunat Radu Jude, care mă văzuse în teatru iniţial, într-un spectacol la Teatrul Act, cu destul de mulţi ani în urmă, şi mă mai chemase la o probă, pentru scurtmetrajul „Alexandra”. M-a sunat şi mi-a spus că doreşte să mă vadă într-o probă cu Şerban Pavlu.
Cum a fost mai departe? Ce v-a cerut? „Toată lumea din familia noastră” e tipul de dramedie de care spuneaţi mai devreme, deci bănuiesc că v-aţi simţit în largul dvs.
M-am simţit destul de confortabil. O dată, pentru că jucam cu colegii mei Şerban Pavlu şi Gabriel Spahiu, cu care mai jucasem înainte. În plus, poate că stilul filmului e puţin mai teatral şi puţin exagerat, astfel că n-am avut niciun fel de probleme legate de adaptarea la mediul filmului.
Ar putea părea paradoxal ce spuneţi, pentru că până la urmă pare un rol destul de dificil şi solicitant. Se ajunge la scene de conflict.
Cred că mă simt mai confortabil în situaţiile de conflict, decât în alte situaţii.
Şi apoi relaţia a continuat…
Cu alte situaţii de conflict (râde – n.r.)
Da, e o temă a filmelor lui Radu Jude. A fost apoi rolul de scurtmetrajul „O umbră de nor”.
Cu Radu Jude mă simt foarte confortabil la filmare. Deja cred că m-am obişnuit şi cu stilul lui. E ca în familie.
Secvență din filmul „Aferim”
Dat fiind faptul că „Aferim!” e un film de epocă, a fost o abordare diferită?
Nu o percep ca fiind diferită.
Care este libertatea pe care Radu Jude v-o oferă?
Radu Jude repetă. Este unul dintre regizorii care repetă. Cred că în repetiţii se reglează foarte multe lucruri care ţin de felul în care el vede situaţia şi personajul jucat.
Apoi la filmări e mai simplu.
Da, la filmare e mult mai simplu. Nu se mai prea repetă, practic, pentru a descoperi rolul.
Înseamnă că nu sunt nici multe duble.
Uneori sunt multe duble, pentru că nu e vorba numai de actori. Sunt lucruri care ţin de rimt şi tot feluri de alte lucruri care se întâmplă într-o secvenţă. Uneori am filmat şi peste 20 de duble, la anumite scene. Dar nu e un lucru care să ţină de crearea personajului.
Cum vedeţi acum „Aferim!”, după succesul de la Berlin şi de după lansarea în cinematografe?
Cred că este un film de maturitate al lui Radu Jude. Un film foarte complex şi rotund. Rupe puţin cu tradiţia filmelor sale, deşi nu întru totul. Cred că o altă surpriză va fi următorul lui film, în care nu joc. „Aferim!” e un film care cred că va rămâne în istoria cinematografului românesc.
În 2013 s-a mai concretizat o colaborare cu unul din regizorii importanţi ai Noului Cinema Românesc, Corneliu Porumboiu. Este vorba de filmul „Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism”. Cum a fost relaţia cu Corneliu Porumboiu?
La Corneliu Porumboiu tot greul a fost la repetiţii şi la proba pe care am dat-o pentru film. Au fost două probe de fapt, la care s-a muncit destul de mult. La filmare el a lăsat lucrurile să curgă, pentru că are aceste planuri secvenţă atât de lungi. A filmat multe duble, fără să existe mari intervenţii de la una la alta, la mine cel puţin. Toate discuţiile le-am avut la probă, care a fost practic şi repetiţia pentru film. La filmare ne-a lăsat foarte multă libertate.
Vă simţiţi confortabil în acest fel de a lucra, cu planuri secvenţă lungi?
Mă simt confortabil, cu condiţia să se repete înainte, pentru că sunt foarte multe lucruri de care trebuie să ţină seama un actor. Lucruri care ţin atât de rol, cât şi de acţiunile pe care le are de făcut, interacţiunile cu camera, cu partenerii. Dacă sunt repetate, pot să fie chiar mai uşoare decât cadrele scurte. Sunt informaţii pe care trebuie să le duci din conştient în subconştient, pentru ca ele să lucreze. De exemplu, eşti la tine acasă (în film – n.r.). Prin urmare, trebuie să te simţi ca la tine acasă. Deschizi dulapul – prima oară nu ştii unde e acel dulap. Astfel de acţiuni trebuie să le faci fără să fii conştient de ele.
Din reflex.
Din reflex, exact. Întotdeauna la filmare mi se pare greu să ajungi să faci din reflex acţiunile pe care le ai şi să le diferenţiezi de elementele de noutate. Cele din reflex trebuie făcute cumva inconştient. Să le duci într-o altă zonă a creierului, şi lucrul acesta cere puţin timp. Şi, apoi, trebuie să-ţi concentrezi atenţia pe acţiunile importante, pe ce vrei să obţii în scenă sau pe ce te modifică în urma acţiunii partenerului. La planurile secvenţă e cu atât mai greu, din acest punct de vedere.
