După realizarea scenografiei pentru multe producţii româneşti şi pentru coproducţii internaţionale, Mihaela Ularu, mama actriţei Ana Ularu, a revenit la prima pasiune a sa, teatrul, realizând costumele din spectacolul independent „În parc”, scris şi regizat de Radu Iacoban, cu Ana Ularu/Rodica Lazăr şi Istvan Teglas în distribuţie.
Un articol de Judy Florescu|23 iulie 2014
De profesie arhitect, Mihaela Ularu și-a început cariera de scenograf în urmă cu peste 20 de ani, cu realizarea costumelor din spectacolul „Turandot” în regia lui Gelu Colceag, la Teatrul „Ion Creangă“ din București. Au urmat colaborări cu regizori precum Silviu Purcărete, Cătălina Buzoianu, Dominic Dembinski, Cornel Todea, Tudor Mărășcu iar întâlnirea cu Elisabeta Bostan a reprezentat și debutul Mihaelei Ularu în lumea filmului.
Judy Florescu: A fi scenograf este una dintre meseriile mai puțin vizibile, dar fără de care artele scenice și filmice nu se pot desăvârși. Care a fost momentul determinant în care ați realizat că vreți să faceti scenografie?
Mihaela Ularu: Scenograful este artistul de mare importanță în procesul de creație și despre care aproape toată lumea uită atunci când filmul şi spectacolul sunt gata. Printre oamenii obișnuiți, care nu au tangențe cu artele spectacolului, este chiar o confuzie între scenarist și scenograf și nu de puține ori mi s-a întâmplat să încerc să le lămuresc persoanele respective.
Eu sunt de fapt arhitectă, licențiată a Institutului de Arhitectură Ion Mincu, dar după o studenție minunată, în care creativitatea mi-a fost susținută și răsplătită, dezamăgirea de a lucra conform unor standarde comuniste a fost atât de mare, încât foarte repede am profitat de şansa care mi s-a oferit de a face scenografie și am realizat în anul 1988 costumele la spectacolul „Turandot” în regia lui Gelu Colceag. E o experiență la fel de dragă mie şi acum, aşa cum a fost şi atunci.
Am lucrat apoi în teatru cu regizori ca Silviu Purcărete, Cătălina Buzoianu, Dominic Dembinski, Cornel Todea, Tudor Mărăscu, Dan Micu ș.a., dar, în paralel, am avut sanșa oferită de d-na Elisabeta Bostan de a debuta în lumea filmului ca pictoriță de costume.
Am fost atât de încântată de această nouă provocare, încât pe nesimțite m-am lăsat acaparată de film și în următorii ani au urmat mai multe experiențe cinematografice, în așa fel încât scenografia de teatru m-a uitat (sau eu pe ea…).
Am creat decoruri și costume pentru filme românești sau coproducții, pentru videoclipuri și spoturi publicitare, am făcut și scenografie de televiziune câțiva ani buni, dar cea mai mare realizare a mea în toată această perioadă de douăzeci și cinci de ani de carieră este că mi-am „virusat” și copilul cu „platoul de filmare” în care practic a crescut… pentru că ea și-a dorit așa. Eu am fost și sunt fericită că i-am oferit, aievea, tot felul de „povești”, de fapt o școală excelentă pentru ea!
Sunt tare mândră de singura mea capodoperă, fiica mea, actriţa Ana Ularu
Cum i-ați descrie meseria de scenograf unui novice în acest domeniu?
Meseria de scenograf este o bucurie pentru cel care o face. Altfel, ar renunța, pentru că depinde prea mult de: producători, bugete, asistenți, location manageri, tâmplari, mecanici, maşinişti, recuziteri, croitori, garderobiere, șoferi, ș.a.md., care îl pot ajuta sau dimpotrivă… E una dintre importantele arte ale spectacolului. O faci tu cu tine doar în etapa inițială, de concepție, iar apoi trebuie să încerci din toate puterile să faci compromisuri cât mai puține, de fapt să obţii o medie între ce vrei și ceea ce se poate, pe care apoi să o prezinți ca situație ideală!
Scenograful de film este apoi un „artist diriginte de șantier” pe ploaie, pe vânt, în ger sau caniculă, pregătind sosirea „Măriei Sale, Echipa de Filmare” și încercând să organizeze cât mai bine la sfârșitul filmării demontarea decorului.
La teatru e un pic mai simplu, cu excepția celui independent, în care cu mare bucurie am început și eu să lucrez (făcând eu singură toate meseriile enumerate mai sus) odată cu spectacolul „În parc”, la Godot Cafe-teatru.
Cum a fost această experiență?
Cu decorul a fost simplu, am fost doar achizitor, vopsitor și şofer, pentru că scena este mică, este un spațiu de depozitare restrâns și atunci trebuia doar strictul necesar, o bancă. Cu costumele însă, un pic mai complicat pentru că mi-am dorit ca cele patru povești ce se petrec pe aceeaşi bancă într-un parc, situate în timp la intervale de 40-50 de ani una de alta, să se succeadă rapid, cât mai aproape de montajul de film.
Singura soluție a fost să fac în așa fel încât actorii să îmbrace de la început toate cele patru costume suprapuse, pe care să le dezbrace ca Baba Dochia, dar în doar câteva secunde, în spatele scenei. Am reușit să fac în așa fel încât să nu îi incomodez pe ei, iar spectatorii să nu observe acest artificiu. Nu vreți să știți cum sunt aruncate pe jos în spatele scenei costumele între scene, iar apoi, la următorul spectacol, costumele trebuie să fie ca noi!
În 2007 ați obținut premiul UCIN pentru realizarea costumelor din filmul „Îngerul necesar”. Ce a însemnat acest premiu?
Premiul UCIN, ca și alte nominalizări la premiile UCIN sau GOPO, au însemnat doar o bucurie pentru mine și famila mea. În rest, la noi, aproape nimeni nu își mai amintește despre asta, iar în carieră nu te ajută, din păcate, cu nimic. Premiile de scenografie se dau la începutul galelor, atunci când lumea nu e prea atentă, în așteptarea premiilor pentru cei mai vizibili, pentru actori și regizori.
În afară de film, ați lucrat și în teatru, dar și la scenografia videoclipului „Sunday” al trupei Hurts. Ce este diferit la scenografia unui videoclip muzical față de cea a unui spectacol de teatru sau a unui film?
Am lucrat la multe videoclipuri românești, dar mai ales străine. Sigur, cel mai premiat videoclip internațional a fost „Sunday” iar la scurt timp am realizat și scenografia videoclipului „Pleacă” cu Antonia și Vunk – premiat ca videoclipul anului respectiv, în România.
De altminteri, colaborarea mea cu regizorul britanic al videoclipului de la Hurts, Wiz, a început în anul 2005, când am fost scenograful videoclipului „Empire” al trupei Kasabian. După aceea, el a revenit constant în România, pentru o mulțime de alte videoclipuri ale unor mari artiști internaționali, insistând mereu să aibă aceiași „Fellow film warriors” așa cum cu afecțiune ne numea pe noi, cei din echipa română.
Nu aș spune că sunt particularități ale scenografiei pentru videoclipuri, în afară de faptul că, în funcție de scenariu și de buget, decorurile pot fi aproape ca la un film, doar că spectatorul nu prea are timp să le observe, pentru că atenția lui este captată în mod firesc și în mare măsură de partea muzicală. Desigur, ambianța contează mult, dar scenograful rămâne mereu cu frustrarea că în filmul respectiv nu se vede decât o mică parte din ceea ce au creat el și echipa lui, cu atât de multe resurse.
Ce anume vă inspiră în crearea costumelor și a decorurilor? Și cât de mult vă influențează creativ scenariul, actorii, regizorul?
E simplu, mă inspiră scenariul, regizorul și actorii. Întotdeauna am mare grijă ca aceștia din urmă să se simtă confortabil și în siguranță cu decorul și costumele create de mine, iar regizorul să fie mulțumit și inspirat la rândul lui de ceea ce îi ofer eu.
Care loc vă ajută să creați cel mai bine?
Scenograful trebuie să fie creativ oriunde, iar eu încerc „to do my best” (cum se traduce asta în românește?) în orice împrejurare.
Teatrul şi filmul sunt acaparate de era digitală, iar unii regizori sau producători de film optează pentru decoruri și pentru personaje digitale. Cum vă afectează acest lucru meseria?
Era digitală este, fără îndoială, de mare ajutor în munca scenografului. Sunt bucuroasă atunci când bugetul unui proiect în care sunt implicată cuprinde așa ceva. La noi, lucrul acesta se întâmplă mai rar, la coproducții are loc mai des.
Sunt scenografi pe care îi urmăriți din punct de vedere profesional?
Văd decoruri și costume care îmi plac sau nu, dar nu urmăresc în mod special creații ale unor scenografi.
Ce sfat le-ați da tinerilor care doresc să studieze scenografia?
Să se autoanalizeze bine. Pe lângă creativitate are mare nevoie de modestie, de tenacitate și de rezistență fizică. E o profesie din sfera artelor, cu o foarte mare componentă practică.
Pe lângă activitatea de scenograf, în ultimii ani aţi activat şi ca foodstylist. Ce ne puteţi spune despre această latură mai puţin ştiută a personalității dumneavoastră artistice?
Este o profesie relativ nouă în România, una în care li se arată oamenilor o mâncare superbă, care să îi atragă şi care să-i facă s-o cumpere… De fapt, meseria asta m-a ales pe mine şi nu eu pe ea. Am fost prima româncă invitată să lucreze ca foodstylist (până atunci erau aduși profesioniști din străinătate) la primul mare show de cooking de prin anii 2000, de către cei de la Knorr cu care până atunci lucrasem la mai multe reclame, ca scenograf.
M-am școlit atunci în străinătate, apoi am lucrat pentru sute de branduri românesti sau internaționale. Sincer, îmi place foarte mult și sunt foarte solicitată. Așadar, atunci când vedeți pe stradă publicitate cu mâncare apetisantă sau spoturi la cinema sau la tv care vă fac imediat poftă să mâncaţi produsul respectiv, e foarte posibil ca eu să vă fi ademenit.
Doamnelor și domnisoarelor mai ales, dar și domnilor, vă cer iertare dacă ați mai adaugat ceva sute de grame la „farmecul dumneavoastră”, dar credeți-mă că de fapt ceea ce vedeți nu este comestibil, este „vopsit, dichisit și lăcuit”!
Vă mulțumesc pentru interviu.
Eu vă mulțumesc, pentru că îi prezentați publicului pe cei care de obicei sunt în spatele camerelor, dar fără de care nu se prea poate…
credit foto: arhivă personală, Adi Bulboacă
