Mihai Constantin: „Nici prin cap nu mi-a trecut c-o să mă fac vreodată actor”
https://www.ziarulmetropolis.ro/mihai-constantin-nici-prin-cap-nu-mi-a-trecut-c-o-sa-ma-fac-vreodata-actor/

Cum erau vacanțele de vară ale copilăriei?

Țin minte că nu exista să nu merg, în fiecare an, la mare și la munte cu părinții mei. La mare mă simțeam excepțional, dar la munte aveam un loc unde mă simțeam chiar mai bine decât acasă – undeva la Sinaia, la Cumpătu. Acolo era Casa de Creație a Artiștilor, așa că mă întâlneam cu actori, regizori, compozitori și copiii lor.

La început ne jucam de-a mama și de-a tata; apoi am început să dansăm, să ne pupăm, să alergăm prin pădure… Era un poligon acolo unde căutam gloanțe prin pământ. Culmea e că la București nu ne mai întâlneam. Dar așteptam tot anul să mă duc acolo. Din păcate, locul ăla s-a stricat acum.

Mama era cântăreață de operă, tata – actor. Trăiați în cercuri artistice. Vă gândeați că așa o să fiți și dvs.?

Absolut deloc. Am trăit printre actori, printre cântăreți, toată copilăria mea m-am jucat în culisele Operei și ale teatrelor, dar nici prin cap nu mi-a trecut c-o să mă fac vreodată actor. Ideea asta mi-a venit mult mai târziu, și nu dintr-o mare dorință de a mă exprima pe scenă, ci pur și simplu pentru că mi-era frică să nu rămân pe dinafară. Nu eram obișnuit cu învățatul… Chestia asta – trebuie s-o iei de mic și să te obișnuiești cu ea. Mi-era foarte greu să stau mult în fața lecțiilor; oboseam repede pentru că nu aveam exercițiul de a învăța.

Inițial am vrut să dau la ASE, am făcut tot felul de meditații la economie politică (așa era pe vremea aia), la matematică, fizică, geografie. În ultima clipă am fost sfătuit – bineînțeles nu de tata, care știa ce chin m-ar putea aștepta făcându-mă actor – să încerc să dau examen la Teatru, la etapa eliminatorie, cum era pe vremuri. Dacă n-aș fi trecut de această primă etapă, aș fi putut să merg în continuare la ASE și să mă fac economist. Ceea ce acum, după atâția ani, mi se pare că ar fi fost o dramă.

Când i-ați spus tatălui că veți încerca la Teatru, care e replica pe care v-a dat-o?

Mi-a fost frică să-i spun acasă, așa că l-am așteptat pe stradă, când se întorcea de la Radio. Bineînțeles că n-a fost de acord. El era un mare actor, iar șansa ca eu să devin la fel de bun ca el era aproape nulă. (râde) Considera că n-are rost să risc în halul ăsta. Adică să rămân o viață întreagă băiatul marelui George Constantin. Dar, în inconștiența mea și în frica mea de armată, în neputința de a învăța economie politică, am riscat.

Acum trăiesc bine. Sunt mulțumit cu mine, sunt fericit că fac un lucru minunat, unde mă simt respectat și apreciat. Și nici nu mă chinui ca alții… Pentru că, în meseria asta, dacă te chinui, adică dacă n-ai calități, ești absolut nenorocit. Mi se pare că eu o fac cu multă plăcere, bucurie și – în același timp – cu ușurință.

Cu ce vă jucați în culisele teatrului și ale Operei?

Cu tot ce se găsea pe acolo. La Operă, de exemplu, e o încăpere imensă cu scuturi și săbii.

Vi s-a întâmplat să vă uitați la părinți în timpul spectacolului, din culise?

Bineînțeles. Aveam mari emoții pentru ei. Mi se părea că scena e enormă și mi-era teamă să nu rateze vreo intrare, să uite textul… Mi se părea absolut imposibil ceea ce făceau ei; extrem de complicat.

Vă amintiți vreun moment în care să vă fi întors acasă și să vă fi gândit „uau, ce bun actor e taică-miu”?

Absolut niciodată. De altfel, după ce am intrat la facultate, aveam senzația că sunt buricul Pământului, că sunt cel mai tare actor. Și taică-miu, din când în când, îmi spunea: „Vrei să discutăm despre personajul cutare?” Iar eu îi răspundeam: „Lasă-mă dom’le, că știu eu despre ce e vorba.” Târziu mi-am dat seama că erau foarte mulți care ar fi vrut să vorbească cu el și nu aveau posibilitatea.

Lucrul ăsta s-a întâmplat și cu fii-miu astăzi, care e la un curs de „actorie”, de fapt un curs de încredere; cei de acolo îl învață să comunice mai bine, săs se uite în ochii omului cu care vorbește, să nu se uite în jos din timiditate sau neîncredere. Ei bine, a primit și el acolo un monolog, al lui Spiridon din „O noapte furtunoasă”. Culmea – același monolog cu care am intrat eu la facultate; mi s-a părut o coincidență extraordinară. I-am zis zilele trecute: „Vrei să discutăm? Să vorbim puțin despre contextul în care ești…”  Exact ce-mi spunea mie taică-miu acum 30 de ani. Mi-a zis: „Nu, o să fiu cel mai bun!” Nu știu dacă e o falsă încredere… (râde) L-am întrebat dacă a citit piesa, cică a citit-o în rezumat. Și ăla de pe telefon!

Acum, tinerii actori nu mai vin cu textele scrise pe hârtie, ca să-și poată face semne, să sublinieze – cum se întâmpla înainte. Acum ei vin cu toată istoria literaturii în telefon. În funcție de ce au nevoie, găsesc pe loc. (râde)

Ați fost vreodată tentat să urmați cariera mamei, să deveniți cântăreț de operă?

Nu m-am gândit la vremea aia. Deși îmi place extrem de mult, am fost obișnuit de mic s-o ascult, am și ureche muzicală. Acum poate îmi pare rău… Dar e de zece ori mai complicat să cânți operă decât să faci teatru.

Unde petreceați sărbătorile – Crăciunul, Paștele?

Acasă, întotdeauna în familie, cu ai mei. Tata nu era un tip care ar fi ieșit la petreceri, la dans sau la băutură. Revelionul, Crăciunul, Paștele erau zile liniștite, în casă. Țin minte că marea lui plăcere – după ce ciocneam un ou sau ne felicitam de Revelion – era să asculte Europa Liberă. De Revelion vorbea Regele, era mișto.

Făceați boacăne când erați mic?

Am fost un copil destul de timid și destul de cuminte, dar aveam colegi care mă trăgeau la prostii.

Țin minte că aveam un prieten la care mergeam, care stătea la etajul întâi. Ieșeam pe balcon, deasupra trotuarului și, cu un cap de iepure legat de o ață, îi speriam pe trecători. Îl țineam puțin deasupra capului și, brusc, i-l puneam în fața ochilor. Ne distram extraordinar pentru că se speriau oamenii groaznic.

Mai aruncam cu pietre în mașini… multe aiureli.

Și tata ce zicea?

Nu mai țin minte. Dar mă caftea uneori. Mi-era destul de frică de el, la început.

La început?

Păi da. Că nu m-a bătut până la 30 de ani. (râde) Când eram puști n-aveam măsură; vorbeam urât, nu învățam, chiuleam. Țin minte că a venit tata o dată la școală să-mi aducă un caiet pe care-l uitasem acasă. A fost groaznic, că au sărit toți profesorii pe el și au început să-i spună că nu învăț, că chiulesc, că joc fotbal în loc să merg la cursuri. Îmi amintesc că atunci am mâncat o bătaie zdravănă.

Cum era când mergeați cu tata pe stradă, îl recunoștea lumea?

Era ciudat. Pentru că oamenii îl salutau extrem de politicos. Poate că nici nu știam despre ce e vorba… târziu am aflat că tata e un mare actor.

Cât de târziu?

Târziu… Înainte de a intra la facultate, bineînțeles. Ăștia acum nici n-au auzit de George Constantin. Sunt studenți la Teatru care nu știu cine e Gina Patrichi; sau Mariana Mihuț. E o realitate asta.

V-ați retrăit copilăria când vi s-au născut copiii? V-ați gândit că ați vrea să-i creșteți la fel cum ați fost crescut dvs. sau dimpotrivă?

Eu am avut o relație destul de bărbătească, așa, cu tata. Nu eram toată ziua în alintături și chestii de genul ăsta. Eu cu ai mei sunt poate mai apropiat. Am vrut să-i spun o singură dată lui taică-miu că-l iubesc. Momentul ăla a fost probabil când nu mă mai auzea, la spital, în ultimele zile ale vieții lui. Și mi-a fost jenă să-i spun pentru că erau niște doctori acolo în spital, în camera aia. Și am vrut să fac chestia asta, dar n-am putut. Tocmai pentru că îl iubeam enorm, dar nu știam să mă exprim în sensul ăsta. Acum eu le spun ăstora aproape zilnic.

Cu mama relația a fost mai apropiată?

Da, a fost mai apropiată. Știi cum sunt mamele de băieți. Mama mi-a luat mașină la 18 ani, tata nefiind de acord. De fapt, cea mai frumoasă mașină din viața mea mi-a luat-o mama. Un Trabant verde. Știi cum arată un Trabant? Era o mașină din carton, făcută în Republica Democrată Germană, care nu se strica niciodată. Sau, dacă se defecta ceva la ea, era vorba de o bujie. Pe care o schimbai și mergeai mai departe. A fost cea mai minunată mașină din viața mea. Cu ea am fost la mare cu prietenii, cu fetele; am dormit în ea, a fost nemaipomenit. De multe ori visez că aș regăsi-o pe undeva și aș lua-o înapoi.

Citiți și: INTROSPECȚII Marius Manole: „M-aș întoarce în copilărie în oricare din zile” (VIDEO)

Aveți nostalgia aceasta a lucrurilor mai vechi și mai simple?

Am vrut să revin la un telefon din anii ’90, un telefon mai mic, mai ușor de ținut prin buzunar, dar nu s-a mai putut. Sunt dependent și eu – mai puțin decât băiatul meu – de mailuri, de mesaje, de Whatsapp, de Skype, de Messenger, de Facebook. Din păcate, nu mai putem să ne uităm înapoi.

De ce erați dependent când erați mic, la șase-șapte ani?

… de părinții mei.

Care e momentul în care v-ați simțit cel mai iubit, de către ei?

Tot timpul m-am simțit iubit de părinți. Dar acum, la vârsta pe care o am, consider că aș fi avut nevoie și de mai multă iubire. Adică… ar mai fi încăput.

Ca părinte, cum simți că dai destulă iubire?

Din păcate, nu prea te lasă ei să dai cât de mult ai vrea. Dar eu sunt un tip fericit, că am și un băiat, și o fată. Fetele exprimă dragostea mult mai puternic, față de tați. Sunt convins că și băiatul meu mă iubește, dar – probabil asemeni mie – îi e mai greu să exprime lucrul ăsta…

Un sfat care v-a rămas de la părinți?

Măsură în tot ce faci. Măsură și demnitate; și încredere.

FOTO și VIDEO: Dragoș Ivan, pentru Pi Media