Mihai Eminescu: „Nu cunosc mândrie mai mare decât să fii român”
https://www.ziarulmetropolis.ro/mihai-eminescu-nu-cunosc-mandrie-mai-mare-decat-sa-fii-roman1/

Ziarul Metropolis vă oferă detalii picante din timpul în care poetul a locuit în casa lui Ioan Slavici, într-o cămăruţă cu miros de acru şi tutun, cu mucuri de ţigară aruncate pe podea.

Un articol de Monica Andrei|14 Ianuarie 2016

Slavici locuia într-o casă situată pe undeva, în zona Piaţa Amzei din Bucureşti. O cameră a casei, din bunăvoinţa soţiei, îi fusese oferită, fără a plăti chirie, lui Mihai Eminescu, pe care Vintilă Russu Şirianu, nepotul lui Ioan Slavici, îl descrie, în amintirile lui, din povestirile tatălui său, ca fiind „de statură mijlocie, puţin adus de spate, nu prea înalt, păr negru dat pe spate şi lung cu mustaţă stufoasă, un chip palid şi o privire adâncă şi tristă. O frunte înaltă luminoasă, ochii mari fierbinţi cu luciri de cărbune, cu buze pasionat arcuite”.

Ioan Russu – Șirianu, tatăl lui Vintilă Russu – Şirianu, avea 18 ani când l-a cunoscut pe autorul „Luceafărului”, acasă la Slavici. „Când întâia oară mă aflam în faţa lui Eminescu, m-a străbătut un cutremur, în orele acelea de iureş, în sufletul meu, n-am băgat de seamă grozava <<orânduială>> din camera lui Eminescu. Nici n-am simţit mirosul de acru şi tutun, nici n-am văzut mucurile aruncate pe podele, nici motocoalele de hârtii… L-am văzut numai pe Eminescu. M-am spălat, mi-am desfăcut bocceaua. <<Aşadar, tu eşti fiul surorii lui Ioanici>> – aşa-i spunea Eminescu lui Slavici – şi semeni cu un cioban. Din acea clipă tot aşa mi-a spus: <<ciobane>>. Eram ca un fluture de noapte care s-a izbit, subit de o lampă mare…”

Nepotul venise la familia Slavici, la Bucureşti, pe jos. În opinci a traversat Ardealul pentru a găsi de lucru în capitală. Eminescu l-a poftit să ia un loc, a făcut două cafele mari, apoi l-a ţinut mult de vorbă. La prânz a venit şi unchiul său Ioan Slavici. A urmat o convorbire fulger între el şi nepot, pe urmă l-a instalat într-o odaie, oferindu-i ca pat, o laviţă pe hol, sub fereastra camerei poetului. „Până în zori lampa lui Eminescu nu se stingea. Nici el nu se liniştea. Se auzeau paşii pe podeaua veche, scormonitul prin lăzi, o carte căzând, zgomotul maşinii de cafea când măcina boabele. Şi tusea.”

Chiar de a doua zi, Slavici şi Eminescu îl iau pe Ioan Russu-Şirianu în redacţia ziarului „Timpul”, ca ucenic, fără salariu, unde lucra de zor la arhiva redacţională şi tocea cu sârguinţă gramatică, literatură, istorie.

„Bate vântul prin patul tău, <<ciobane>>, aşa-i?” zice Eminescu lui Şirianu, în noaptea cu vânt turbat de toamnă. Din acea noapte a început complotul. Fără să ştie unchiul, poetul îi lua laviţa prin fereastră seara şi-l instala pe nepot în camera lui lângă sobă. Dimineaţa scoteau laviţa pe fereastră. Şi aşa, au urmat sfintele nopţi, în care au adormit în aceeaşi încăpere, Mihail Eminescu şi Ioan Russu Șirianu.

Cină cu lăutari şi „Lacrima Christi”

Era prin 1883. În Bucureşti, zile de vară cu miresme de tei. Marele prieten al teilor, era mohorât, înciudat, învelit în culori cenuşii. Se anunţaseră nişte oaspeţi. Trei dintre actorii cu care autorul „Luceafărului” străbătuseră ţara, veniseră pe neaşteptate în Bucureşti, cu bucuria de a-l vizita. Hotărâseră, ca seara, să se întâlnească undeva, să mănânce şi să guste un pahar cu vin. În buzunarele lui Eminescu bătea vântul. N-avusese succes nici când a vrut să împrumute nişte bani. Actorii trăseseră la grădina şi hotelul „Dacia”, iar poetul îl roagă pe nepotul lui Slavici să meargă acolo şi să contramandeze întâlnirea.

Revoltătoarea sărăcie a făuritorului de opere geniale îl îndurerase pe tânărul lui coleg de redacție peste măsură, aşa că, s-a dus la I.L. Caragiale acasă, i-a povestit tot cu vorbă înfierbântată şi gest agitat. Dramaturgul a ascultat atent şi serios, l-a privit lung, apoi au străbătut împreună un drum în tăcere. S-au oprit în faţa unei case impunătoare unde autorul „Nopţii furtunoase” a intrat. După câteva minute s-a întors și i-a zis nepotului lui Slavici:

„Russule, deschide bine urechile. Spune-i lui Mihai: l-am întâlnit pe domnul Caragiale care venea spre domnia ta. Mi-a zis să-ţi comunic, că eşti poftit diseară la orele 21.00, la grădina „Union”, la cină. Va fi şi Negruzzi care a sosit ieri şi alţi domni. Eu i-am spus: că domnia ta ai trei oaspeţi actori, deci nu se va putea… Domnul Caragiale a zis: cu atât mai bine, aceia sunt veseli convivi, să vină cu dânşii. Negreşit!… Aşa să-i spui. Mihai e foarte sensibil. Dacă îşi dă seama de complotul nostru, vai de tine! Şi de mine!… Russule!”

Toate s-au schimbat ca după o magică poruncă. Seara, la grădina „Union”, în răcoroasa vară, cu luna călătorind peste plopii care străjuiau mesele voioase, în zumzetul de taraf şi lăutari, izbucniri de petrecere sănătoase, Eminescu fericit, întinerit, glumeţ și gălăgios, la pastramă a ciocnit multe pahare cu vin „Lacrima Christi”, vinul preferat al lui Eminescu, cu amicii actori şi prietenii lui Caragiale. Spre zori, când s-a întors acasă, fredona un cântec de petrecere.

Ortografia, demnitatea vestimentară a cuvintelor

Ziarul „Timpul” îşi avea redacţia într-o casă boierească spaţioasă, într-o cameră nu prea plăcută, cu tavan înalt, cu ferestre mari şi multă lumină. Era ceva anost, prăfos, cu aer de magazie, locul unde Slavici, Eminescu şi Caragiale îşi uneau hărnicia talentului slujind publicaţia politică. În faţa ferestrei erau două birouri mari. În partea opusă, o masă lungă de brad, la care lucra Eminescu. În colţ, un birou mic al lui Caragiale. Fusese mobilă de soi, dar se învechise şi se legăna, deoarece Caragiale apăsa necontenit cu bărbia în palmă şi cotul stâng pe masă greu pe-o parte, atunci când citea articolele altora, le corecta şi le comenta.

„Într-o după masă de iarnă, lucram în redacţie, cam zgribuliţi, căci soba nu trăgea. Eminescu cu paltonul pe umeri la biroul cel vechi, eu, la masa mea de croitorie. Biroul scârţâia, Eminescu murmura ceva de neînţeles ciupindu-şi mustaţa, cu pana ridicată ca un pumnal izbea înciudat manuscrisul pe care-l corecta. Trăgeam cu ochiul îngrijorat, ştiind bine că enervările îi dădeau dureri de cap. Gemea. Pufăia. Îşi frământa mustaţa, trăgea de ea. Deodată, se ridică, aruncă paltonul de pe umeri, apucă în pumn hârtiile de manuscris, dă cu ele de pământ şi izbucneşte: „Ce nemernicie! Şi prost şi neruşinat şi obraznic. <<Ciocoiaşu care îndrăzneşte să scrie>> . Aruncă foile împrăştiate. Se încruntă şi vorbeşte pe ton de Cicero, „…nerozii, <<ciobane>>. Să scrii fără talent, că dă poruncă şeful să se publice. La fiecare rând, câteva greşeli de ortografie. Ştii ce-i ortografia, <<ciobane>>? Este demnitatea vestimentară a cuvintelor. Cuvântul e titlul de nobleţe al omului. Cuvintele trăiesc, cuvintele rămân.”

Cel mai frumos tărâm: împărăţia cuvintelor

De-a lungul anilor între Eminescu şi „cioban” se legase o prietenie durabilă. Uncenicul avansează şi devine corrector. Mergeau împreună la teatru şi la un vin, „Lacrima Christi”, iar când ajungeau la fundul sticlei, urmau confesiunile. Eminescu euforic asculta cum tânărul se plângea că n-a scris decât patru versuri. Autorul poeziei „Veneră şi Madonă” îl consola: „Poet înseamnă să ai nevoie de poezie ca de aer. Ea să fie răsuflarea ta. Înseamnă ca tot ce se frământă în tine, tot ce arde în tine, cugetare, visare, dureri şi bucurii, îndoieli şi aflări, să fii mânat ca de o poruncă, a le exprima în poezie. Să fii prieten bun al cuvintelor. Aceasta este, simplu zis, talentul… Împărăţia cuvintelor este cel mai frumos tărâm. Nu poţi fi scriitor şi mai cu seamă poet, dacă nu eşti prieten aproape al cuvintelor. Ele au viaţa lor. Sunt ca nişte fiinţe noi, cu chip, au înţeles riguros al lor, au fiecare un glas, un timbru. Şi o anume întindere. Poetul trebuie să le cunoască foarte bine, pe fiecare. Să le iubească, să le poată chema pe nume… Atunci, cuvintele îl vor iubi şi ele şi vor veni în chemarea lui, să-i tălmăcească limpede, bogat, frumos, sunător, gândul, simţământul. Să-i zidească poezia”.

Zicalele româneşti: filosofie în trei cuvinte

Singuri în redacţie: Eminescu şi Ioan Russu Şirianu. Aşezat pe pervazul ferestrei deschise, autorul „Sărmanului Dionis” citea o revistă germană. Corectorul aduna texte, apoi caligrafia într-un caiet zicale latine.

„Am simţit deodată mâna lui Eminescu, cât era de uşoară, ca de femeie, pe capul meu. Aplecat peste masă, a început a citi, cu glas coborât, ce copiasem. <<Îţi place latina. Zicalele astea, filozofie în trei cuvinte. Este o mândrie să te tragi dintr-un astfel de popor. Să mergi pe drumul unei culturi măreţe. Locuţiunile acestea sunt din textele valoroase a unor poeţi cugetători, Horaţiu, Seneca, Eutropiu. Nu cunosc mândrie mai mare: să fii român, <<ciobane!>> Avem zicale, minuni de înţelepciune, de umor, de simţ literar chiar. Un singur autor: poporul. Ia să pomenim câteva: <<Tot sacul îşi găseşte peticul>>, <<Poale lungi, minte scurtă>>; <<Calul de dar, nu-i căta dinţii>>. <<Schimbarea stăpânului, bucuria nebunilor>>; <<Brânză bună în burduf de câine”; <<Căţeii dintâi turbă>>”.

14
/11
/18

METROPOLIS SPECIAL Niciunde în lume sfârșitul Primului Război Mondial nu a fost trăit mai spectaculos decât în Parisul anilor nebuni. Vă prezentăm o colecție de momente douăzeciste avându-i ca protagoniști pe Coco Chanel, Picasso, Hemingway, Isadora Duncan, Joyce, Josephine Baker, Proust, Colette, Stravinski...

01
/10
/18

A apărut o necesară carte-album, „CineBucurești. 100 de ani de modernitate - Sala de cinema”, coordonată de arhitectul Mihaela Pelteacu și cineastul Laurențiu Damian. Un volum despre istoria glorioasă a sălilor de cinema din București, care trezește nostalgii dar induce și tristețe din cauza stării actuale de degradare a cinematografelor.

09
/09
/18

Era cea mai lungă noapte a anului 1956, 21 spre 22 decembrie. Într-o cameră a Spitalului „Central” din Bucureşti, după zece zile de speranţe şi disperări, Nicolae Labiş înţelegea că va muri, că drumul înapoi spre viaţă îi fusese iremediabil închis atunci când destinul sau o mână „prietenoasă” îl împinsese spre linia tramvaiului de la Colţea.

04
/09
/18

George Bacovia, cel mai important poet simbolist român, a terminat liceul la 22 de ani, a publicat prima carte la 35 de ani, iar verbele sale favorite - conform frecvenței din poezii - erau „plânge” și „ninge". De asemenea, nu citea foarte mult, nu avea scriitori preferați și avea un talent deosebit la portrete și caricaturi...

27
/08
/18

Făget a devenit în această vară o destinație culturală găzduind prima manifestare artistică din cadrul proiectului Cămine în Mișcare / Moving Fireplaces, eveniment ce face parte dintr-o suită de astfel de activități pregătite de Asociația Timișoara Capitală Culturală Europeană și Asociația Prin Banat.

05
/08
/18

A fost odată, în centrul Micului Paris, o lume în care se întâlneau deopotrivă şoaptele îndrăgostiţilor cu vocile stridente ale vânzătorilor de ziare ambulanţi şi muzica de la tarafurile lăutăreşti cu foşnetul apei sub vâslele liceenilor sau cu hohotele lor de râs, fericiţi că au evadat dintre zidurile Liceului „Lazăr”.

Page 1 of 2812345...1020...Last »