Mihai Fulger: „Cristi Puiu este cel mai important cineast din istoria filmului românesc”
https://www.ziarulmetropolis.ro/mihai-fulger-cristi-puiu-este-cel-mai-important-cineast-din-istoria-filmului-romanesc/

INTERVIU Mihai Fulger, unul dintre cei mai activi critici de film, îl consideră pe Cristi Puiu „cel mai important cineast din istoria filmului românesc”. Vorbeşte despre starea Noului Cinema Românesc sau despre ce (mai) înseamnă să fii critic şi face câteva recomandări de regizori şi filme recente.

Un articol de Ionuţ Mareş|9 septembrie 2014

CRITICII (NU) RECOMANDĂ Discuţia face parte dintr-o serie de interviuri cu oameni care scriu profesionist despre cinema în România (da, există). Vrem să aflăm cum gândesc, ce filme (nu) recomandă şi de ce îndrăgesc cinemaul.

Membru al Federaţiei Internaţionale a Criticilor de Film (FIPRESCI), Mihai Fulger a început să scrie despre cinema pentru diverse reviste de cultură în primii ani de după 2000, odată cu apariţia şi consolidarea Noului Cinema Românesc. În 2006 a publicat un interesant şi util volum de interviuri cu 12 tineri regizori români, „«Noul val» în cinematografia românească” (Grup Editorial ART).

De atunci a colaborat la mai multe cărţi despre cinema, din care merită amintite „Cele mai bune 10 filme româneşti ale tuturor timpurilor stabilite prin votul a 40 de critici” (coordonat de Cristina Corciovescu şi Magda Mihăilescu, Editura Polirom, 2010), „Noul cinema românesc: De la tovarăşul Ceauşescu la domnul Lăzărescu” (coordonat de Cristina Corciovescu şi Magda Mihăilescu, Editura Polirom, 2011) sau „Dicţionar subiectiv al realizatorilor filmului românesc (autor: Tudor Caranfil, Editura Polirom, 2013).

De mai mulţi ani scrie săptămânal cronică de film în revista „Observator Cultural”, iar de anul trecut este redactor şi cronicar la nou-apăruta revistă trimestrială „Film”. Eseuri ale sale mai pot fi găsite, printre altele, şi pe site-ul Istoriafilmului.ro. A fost selecţioner şi membru în jurii la mai multe festivaluri din ţară şi străinătate.

Din 2012, activează la Arhiva Naţională de Filme (ANF) ca redactor şef al Cinematecii Române, responsabil cu programul sălilor Eforie (Jean Georgescu) şi Union (Paul Călinescu), cu coordonarea şi publicarea revistei lunare „Cinesemnal”, precum şi cu organizarea şi promovarea tuturor evenimentelor organizate şi găzduite de Cinemateca Română.

Ionuț Mareș: La începutul anului, ai făcut parte din juriul FIPRESCI la cunoscutul Festival de Film de la Berlin. Ai jurizat, ai dat seamă despre filmele văzute, ai realizat şi interviuri (printre care şi unul cu Michel Ciment, celebrul critic şi coordonator al revistei franceze de cinema Positif). Ce e cel mai fascinant la Berlinale?

Mihai Fulger: Evident, este o onoare să fii membru în orice juriu al celui de-al doilea festival de film din Europa, iar faptul că juriul meu a fost prezidat de Michel Ciment, unul dintre cei mai importanţi critici de cinema contemporani, cu care, după cum spuneai, am realizat şi un interviu pentru revista Film, m-a făcut să mă simt şi mai măgulit.

Altminteri, eu unul prefer Berlinala Festivalului de la Cannes, pentru că în capitala Germaniei, deşi nu lipsesc glamour-ul şi business-ul industriei, adică vânătoarea de staruri şi de deal-uri, mi se pare că poţi vedea, în toate secţiunile programului, mai multe filme remarcabile, de azi şi de ieri, într-un mediu mai puţin formal, alături de cei mai diverşi iubitori ai cinematografului.

Iar fascinaţia Berlinalei, pentru mine, rezidă tocmai în oportunităţile de a descoperi câte un cineast înzestrat şi original, venit din nu ştiu ce colţ de lume, un cineast a cărui evoluţie să vrei apoi s-o urmăreşti, dar şi de a (re)vedea, în cele mai bune versiuni disponibile, filmele unui autor esenţial, omagiat printr-o retrospectivă.

Pregăteşti o carte cu şi despre actorul Dan Nuţu. Ce te-a determinat să-l alegi pe el? Cum va arăta volumul?

Iniţiativa nu mi-a aparţinut, dar am acceptat cu bucurie propunerea primită, deoarece îl apreciez mult pe Dan Nuţu – atât pentru ceea ce a realizat ca actor, în România anilor ’60 şi ’70, cât şi pentru ceea ce face acum, de exemplu filmele pe care reuşeşte să le producă prin atelierul său de documentar – şi consider că merită o asemenea carte.

Va fi un volum-puzzle, menit să reveleze cititorilor multiplele faţete ale personalităţii lui Dan Nuţu. Îmi dau seama că sună cam pretenţios, dar îi asigur pe cei interesaţi că volumul, pe care sper să-l lansăm până la sfârşitul anului, va fi mult mai prietenos.

În 2006 ai publicat o carte de interviuri cu 12 tineri regizori, „«Noul val» în cinematografia românească” (Grup Editorial ART). La opt ani de atunci, cum arată sau ce s-a întâmplat cu acest Nou Val (botezat, între timp, Noul Cinema Românesc)?

În opinia mea, Noul Cinema Românesc, ca fenomen recunoscut mediatic pe plan mondial, s-a stins încă de anul trecut, ultima lui zvâcnire fiind filmul lui Călin Peter Netzer, „Poziţia copilului“ (distins, printre altele, cu Ursul de Aur şi Premiul FIPRESCI la Berlinală, că tot vorbeam despre ea). Din acel moment, consider că stilul şi viziunea specifice unui anumit cineast român au început să conteze mai mult, pentru publicul de specialitate, decât formula, în general uşor de recunoscut (şi de imitat), care a caracterizat, cu mici variaţii, o întreagă mişcare cinematografică autohtonă şi care a fost impusă, încă din 2005, de filmul lui Cristi Puiu, „Moartea domnului Lăzărescu“.

Altfel spus, cred că acum criticii, selecţionerii şi cinefilii din întreaga lume sunt mai interesaţi de „noul Cristi Puiu”, „noul Cristian Mungiu”, „noul Radu Muntean”, „noul Corneliu Porumboiu” etc., decât de „cel mai recent hit al Noului Cinema Românesc”. Această modificare de perspectivă este absolut normală, căci nici un „Nou Val” sau „Nou Cinema” nu poate dura o veşnicie.

De exemplu, dacă ne gândim că, pentru specialiştii francezi, Noul Val a marcat doar doi ani ai istoriei cinematografului din Hexagon (1959 şi 1960), ar trebui să fim mândri că Noul Cinema Românesc a rezistat la vârf aproape opt ani. În plus, acum reprezentanţii săi importanţi au şansa de a se impune ca mari autori de cinema, după cum au făcut-o, la vremea lor, Truffaut, Godard, Rohmer şi ceilalţi.

Te ocupi, printre altele, şi de programarea filmelor la Cinemateca Eforie şi încerci să atragi cât mai mulţi spectatori (Facebook-ul te ajută foarte mult la acest capitol). Totuşi, la Eforie vine foarte puţină lume (o mână sau două de oameni la o proiecţie), comparativ cu tradiţia ei şi dat fiind potenţialul oraşului. Care crezi că este explicaţia?

După cum ştii, TVR a relansat recent, pe programul 2, celebra „Telecinematecă”. Te-ai gândit să compari rating-urile de acum ale acestui program cu cele pe care le atingea el, în fiecare seară de miercuri, în anii ’70 şi ’80? Cred că nu. Este cât se poate de clar că, în România, datele de audienţă/consum pentru cinematografie (indiferent că vorbim de filme autohtone sau străine, de gen sau de autor etc.), dar şi pentru cultură şi artă în general, nu mai au cum să le egaleze măcar pe cele din perioada comunistă (poate doar dacă am ajunge o ţară precum Coreea de Nord…).

Din 1990 încoace, s-au tot cerut şi căutat explicaţii pentru această stare de fapt. Consider, însă, că este mai important să găsim nişte soluţii pentru ameliorarea situaţiei. În cazul Cinematecii, Facebook-ul este, fără îndoială, un foarte util instrument de promovare (în plus, unul gratuit), dar insuficient. Analizând acum activitatea mea de la Cinematecă din ultimii doi ani şi jumătate, mi se pare că aş fi putut face mai multe pentru promovarea acestei instituţii şi intenţionez să recuperez începând din noua stagiune, care se deschide pe 12 septembrie.

În această perioadă am înţeles, însă, un lucru important: cea mai valoroasă investiţie (nu atât de bani, cât de timp şi de efort) este în publicul de mâine. Cum va arăta, oare, publicul nostru de peste 5, 10 sau 20 de ani? Mai bine zis, vor mai avea Cinemateca şi celelalte săli arthouse un public al lor sau bătălia cu multiplexurile va fi iremediabil pierdută?

În condiţiile în care, să nu uităm, obiectivul principal al Cinematecii Române este promovarea culturii cinematografice, cred că trebuie să ne concentrăm mai mult asupra programelor de educaţie adresate cu precădere adolescenţilor şi tinerilor, dar şi asupra proiecţiilor speciale pentru copii. Cu cât vom reuşi să convingem mai mulţi spectatori tineri că există şi un alt cinema, chiar mai interesant decât cel de multiplex, dominat de blockbuster-urile hollywoodiene, cu atât vom avea un public mai numeros în anii ce vin.

Asta nu înseamnă că îi neglijăm pe vechii noştri spectatori, dintre care mulţi îşi fac abonament la Cinematecă în fiecare stagiune (printre ei ştiu că te numeri şi tu). De fiecare dată când vor să vadă un anumit film, mai vechi sau mai nou, în sălile noastre (Eforie şi Union), ei pot să mi-l ceară şi le promit că, în măsura în care colecţia noastră şi oferta distribuitorilor cu care colaborăm mi-o vor permite, voi programa acel film. Numai pe aceia care doresc diverse filme pe DVD, pentru a le vedea acasă, îi sfătuiesc să încerce în altă parte.

Nu în ultimul rând, dacă printre cititorii acestui interviu se numără şi oameni care iubesc cu adevărat Cinemateca (nu mă refer la cei care doar rememorează cu nostalgie vremurile când stăteau ore la coadă pentru a vedea Călăuza sau Siberiada) şi pot să o ajute, acordându-i acum câteva ore (pe săptămână sau, poate, pe lună), îi rog să mă caute. Orice sprijin pentru Cinematecă este binevenit.

Pe lângă activitatea de la Cinematecă şi cea de programator de festivaluri, scrii de mulţi ani cronică săptămânală în Observator cultural, iar de anul trecut eşti redactor la nou-apăruta revistă Film. Ce înseamnă să fii critic de film în România, într-o ţară fără săli de cinema pentru filme de festival şi fără un public numeros?

Din nefericire, impresia mea este că a fi critic de film înseamnă tot mai puţin pentru „publicul larg”. Şi, când spun asta, nu mă refer doar la România. Criticii par să-şi fi pierdut autoritatea pe care o aveau odinioară, în timp ce o te(a)mă precum „moartea criticii” revine frecvent în discuţie. Pe de altă parte, pentru mine a fi critic de film înseamnă tot mai mult în ultimul timp.

Şi, la fel ca în cazul activităţii mele de la Cinematecă, am ajuns să mă gândesc tot mai des la publicul de mâine: cine va citi critică de film peste 5, 10 sau 20 de ani? Şi ce îi va atrage pe aceşti potenţiali cititori de atunci la textul sau volumul publicate de noi acum?

Personal, mă preocupă tot mai mult ce rămâne din tot ce am scris şi scriu. Ca atare, în ultimul timp mă străduiesc ca, fie că este vorba despre o simplă cronică ori recenzie sau de un eseu ori studiu, să scriu un text substanţial şi relevant (de pildă, prin introducerea unei perspective diacronice şi/sau sincronice care să susţină ideile şi/sau teoriile, prin oferirea, pe lângă verdicte adecvate, şi a unor informaţii contextuale folositoare sau comparaţii semnificative etc.), astfel încât el să poată fi citit (nu doar de mine…) şi peste câteva decenii.

De asemenea, mi-am propus să public cât mai multe cărţi de cinema originale (nu simple culegeri de publicistică), care să poată trece proba timpului. Din fericire, cei care am început să scriem despre filme în anii 2000 am avut marea şansă de a asista la naşterea şi impunerea Noului Cinema Românesc, care a reprezentat pentru critici o adevărată mană cerească.

Dacă am fi debutat în anii ’90 şi am fi avut un film românesc bun la câţiva ani şi o ofertă de producţii străine nu tocmai satisfăcătoare, probabil am fi renunţat în masă la această meserie. Or, odată cu interesul internaţional pentru cinematografia românească, a crescut, chiar dacă nu la fel de mult, şi interesul pentru critica autohtonă (cine ar fi putut cunoaşte mai bine Noul Cinema Românesc decât criticii compatrioţi cu reprezentanţii acestei mişcări?).

Aşa se face că în ultimul timp au apărut tot mai multe cărţi, în română şi în engleză, despre Noul Cinema Românesc, iar interesul editorilor specializaţi şi al cititorilor pasionaţi, din ţară şi din străinătate, s-a extins şi spre alte momente sau personalităţi ale istoriei filmului românesc. Din acest punct de vedere, trăim un moment fast al criticii de film.

Şi, pe lângă scris, mă mai interesează (iar aici revin puţin la întrebarea precedentă) ca, prin activitatea mea, să-i sprijin pe cineaştii aspiranţi talentaţi, care izbutesc uneori să-şi producă filmele independent, dar care au nevoie de încurajare pentru a nu renunţa în faţa inevitabilelor obstacole; de exemplu, acesta este obiectivul principal al programului „Independent Union”, pe care l-am lansat în februarie la Cinemateca Union.

Mihai Fulger

Pe de altă parte, fiindcă tot ai menţionat revista trimestrială Film, din care au apărut deocamdată patru numere, nu pot uita că, referindu-se la această publicaţie, un blogger se întreba ingenuu pe Facebook: „Serios, de ce aş da 10 lei? Cu banii ăştia mă duc să mai văd un film, dacă tot sunt cinefil.”

Trecând peste inepţiile evidente (ţinând cont de condiţiile grafice în care apare revista, 10 lei reprezintă un preţ de dumping, iar marea majoritate a cinematografelor practică tarife mai mari), comentariul m-a determinat să încerc să înţeleg ce înseamnă „cinefil” pentru acel blogger. Probabil, în opinia lui, dacă nu ratezi nici un blockbuster lansat pe ecrane şi mai urmăreşti şi două-trei seriale la modă, te poţi numi „cinefil”. Fals.

François Truffaut spunea, în Les Films de ma vie: „Astăzi, un regizor trebuie să admită ideea că munca sa va fi judecată, eventual, de cineva care nu a văzut niciodată un film de Murnau”. Iar, după vreun sfert de veac, Bernardo Bertolucci, citat de Magda Mihăilescu în minunata sa carte despre Truffaut, mărturisea cu tristeţe la Cannes: „Am ajuns să fim judecaţi de oameni care nu au văzut nici un film de Truffaut”. Cât despre bloggerii „cinefili” de astăzi, cred că pentru ei numele unor Murnau, Truffaut sau Bertolucci nu mai înseamnă nimic.

În ceea ce-i priveşte pe criticii de cinema, consider că ei nu trebuie doar să vadă – şi să scrie despre – cât mai multe filme sau să cunoască bine istoria cinematografului, ci şi să citească consecvent cărţi şi publicaţii de cinema. Iar o apariţie precum Film este, în opinia mea, imperios necesară pe piaţa publicaţiilor din România, şi pentru că este – după ani buni – unica revistă de specialitate profesionistă, şi pentru că în paginile ei cititorii autentic pasionaţi de cinema pot găsi articole şi dosare consistente, care nu sunt disponibile în altă parte, despre filmul românesc de ieri şi de azi (dar nu numai).

După ce parcurgi o asemenea revistă (ca să nu mai aduc în discuţie şi publicaţiile străine), înţelegi că bloggerii care scriu două vorbe, trei prostii despre premierele cinematografice, dar pretind să fie consideraţi fie „cinefili”, fie „critici de film”, fie ambele, nu sunt, de fapt, nici una, nici alta. Însă ce le poţi cere unor bloggeri, atunci când nici colegii ziarişti nu mai respectă munca unui critic de cinema?

Am apreciat şi susţinut încă de la înfiinţare „Decât o Revistă”, pe care am crezut-o mult timp una dintre ultimele insule de jurnalism autentic, independent, într-un ocean al presei scrise româneşti, tot mai tabloidizate şi tot mai aservite. Din păcate, recent am fost nevoit să-mi schimb părerea despre această publicaţie.

Un senior editor „DoR” mi-a scris ca să-mi solicite să-i răspund la nişte întrebări despre Corneliu Porumboiu, pentru un profil al regizorului pe care-l pregătea. Atunci când mi-am exprimat nedumerirea în ceea ce priveşte modul în care opiniile mele vor fi integrate în materialul din revistă, mi s-a răspuns că „nu toţi oamenii cu care vorbim pentru articole ajung musai cu numele în el, de multe ori e documentare care susţine textele ca o fundaţie”.

În acel moment, eu unul am decis că am lucruri mai importante de făcut. Însă solicitarea le-a fost adresată şi unor confraţi mai tineri, precum Cătălin Olaru şi Irina Trocan, care, fără să bănuiască măcar că munca lor e doar „fundaţia” invizibilă a viitorului articol, au răspuns argumentat şi pertinent la întrebări. Ulterior, atunci când a apărut numărul revistei incluzând materialul cu pricina, am descoperit că nici un critic nu a fost citat sau, şi mai grav, menţionat măcar de autorul profilului, ceea ce mi se pare revoltător.

Atunci când tu îi enumeri printre marii cineaşti pe „fraţii Cohen” şi îl consideri pe Robert Bresson un „regizor al Noului Val francez”, iar un critic te ajută să înţelegi puţin mai bine filmele unui cineast autohton important (şi, poate, chiar Noul Cinema Românesc), ai cel puţin responsabilitatea morală de a recunoaşte şi a fi recunoscător pentru acest sprijin.

În general, dacă un specialist într-un domeniu îşi rupe din timp pentru a te ajuta, prin informaţiile şi opiniile sale, ca apoi tu să poţi semna un articol aparent profesionist despre un subiect pe care evident nu-l stăpâneşti, atunci cred cu tărie că acel om merită măcar un cuvânt de mulţumire. Asta numai dacă pentru tine a fi expert într-ale cinematografului nu înseamnă nimic, iar opiniile unor critici nu sunt mai valoroase decât părerile despre filme ale unor oameni de pe stradă.

Sau, cine ştie, poate asta înţeleg cei de la „DoR”, ca nişte jurnalişti adevăraţi, prin nedivulgarea surselor… În fine, ca să revin la întrebare, celor care doresc să afle mai multe despre ce înseamnă să fii critic de cinema azi, le sugerez să citească interviurile, apărute în primele trei numere ale revistei Film de anul acesta, cu Jean-Philippe Tessé (Cahiers du Cinéma), Michel Ciment (Positif) şi Klaus Eder (FIPRESCI).

Trei regizori cu care crezi că ai putea impresiona o tipă cinefilă. Dar una necinefilă?

Deşi nu am reuşit niciodată să impresionez vreo tipă, cinefilă sau nu, cu cunoştinţele mele în materie de regizori, pot să-mi dau cu presupusul. Aşadar, pentru o cinefilă: John Cassavetes, Jim Jarmusch şi Jean Vigo. Pentru o necinefilă: Michael Bay, James Cameron şi Dan Chişu.

Trei actriţe românce care ţi s-au părut sau ţi se par mişto.

Nu sunt sigur ce înţelegi tu prin „mişto”, aşa că aleg trei actriţe care mi s-au părut, încă de când le-am văzut prima oară, şi mi se par în continuare mişto din toate punctele de vedere: Anamaria Marinca, Olimpia Melinte şi Ana Ularu.

Cristi Puiu sau Nae Caranfil?

Amândoi. Chiar dacă, în opinia mea, Cristi Puiu este cel mai important cineast din istoria filmului românesc (şi îmi asum cu tărie această afirmaţie), asta nu înseamnă că nu pot admira şi filmele lui Nae Caranfil, atât de diferite, dar totodată atât de delectabile. Şi consider că un critic nu trebuie să preţuiască, să promoveze sau să (încerce să) impună un singur tip de cinema, ci să se adapteze de fiecare dată la genul filmului supus analizei, evidenţiindu-i caracterul specific, precum şi meritele şi slăbiciunile (şi) în cadrul acelui gen.

O revistă străină de cinema pe care o frecventezi. Şi poate unul-două site-uri.

La reviste, nu pot să recomand Cahiers du Cinéma şi să ignor Positif, nici viceversa; sunt două publicaţii care, după mine, se completează foarte bine una pe cealaltă. Trei site-uri străine: BFI.org.uk (inclusiv revista Sight & Sound, care, din păcate, nu prea ajunge în România), Filmcomment.com şi Sensesofcinema.com. Şi unul autohton: Istoriafilmului.ro.

Câteva filme româneşti proaste – vechi şi noi.

Atunci când, prin 2005 sau 2006, am văzut Azucena – Îngerul de abanos, al lui Mircea Mureşan, mi-am zis că nu poate exista un film românesc mai prost. Însă, după câţiva ani, am văzut O secundă de viaţă, al lui Ioan Cărmăzan, şi mi-am dat seama că mă înşelasem. Din păcate, acest din urmă film era o adaptare (foarte liberă!) după un roman notabil de Lucian Dan Teodorovici (care, revoltat, şi-a retras numele de pe afiş).

Apropo de filme româneşti proaste, recunosc că mult timp mi-a plăcut să le „desfiinţez” cu duritate, dar şi cu umor, cum, bănuiesc, le place mai tuturor criticilor la început de drum. Însă, în ultimii ani, am decis că aceste filme nu merită nici o risipă de energie şi de timp (alta decât vizionarea lor) şi că este preferabil să le ignor cu desăvârşire; în plus, cine ştie, poate o cronică „băşcălioasă” (iar rebuturile nu prea stimulează seriozitatea) va stârni interesul unor cititori, care vor merge apoi să vadă filmul…

Totuşi, anul trecut, pentru că mai mulţi comentatori lăudaseră execrabilul Funeralii fericite, semnat de Horaţiu Mălăele, iar submediocrul regizor de film (altminteri, un actor cu merite indiscutabile) primise deja finanţare de la CNC pentru alte două producţii, am simţit nevoia să iau poziţie împotriva acestei imposturi. Şi, dacă unele texte critice au cu adevărat efect, sper ca, dintre toate articolele mele, măcar acela să se numere printre ele.

Două-trei filme tari văzute recent.

Mai întâi, trei filme care, din câte ştiu, nu au un distribuitor în România, deşi o merită cu prisosinţă: 12 ani de copilărie / Boyhood de Richard Linklater, Ida de Pawel Pawlikowski şi Frumuseţea ta nu are nici o valoare… / Deine Schönheit ist nichts wert… de Hüseyin Tabak. Şi alte două care pot fi văzute acum şi în cinematografele noastre: Gardienii Galaxiei / Guardians of the Galaxy de James Gunn şi Vânătoarea de spioni / A Most Wanted Man de Anton Corbijn.

Foto cu Mihai Fulger – arhiva personală

11
/05
/18

Doina Cornea vorbește despre: credinţa sa, religie, refacerea morală a societăţii româneşti, cum a fost arestată de Securitate, plecarea forţată a Regelui Mihai, Ceauşescu, corespondenţa cu Radio „Europa Liberă“, cum a rezistat bătăilor şi opresiunii securiste, într-un interviu publicat în cartea „Românii secolului XXI“, de Rhea Cristina.

31
/08
/16

Într-un volum colectiv, „Cum (să) îmbătrânim”, publicat în acest an de editura Baroque Books & Arts, mai mulți scriitori (dar nu numai) întorc pe toate fețele vârstele senectuții.

09
/11
/15

Cum arată programul unui artist de jazz de succes, pentru care „acasă” înseamnă Brooklyn, New York? Cât de important e să încalci regulile? Prin ce se aseamănă doina românească cu blues-ul american? Ne povestește pianistul Lucian Ban, într-un interviu inedit, sub formă de alfabet.

05
/11
/15

INTERVIU Dragoş Buhagiar e unul dintre cei mai prolifici și mai premiați scenografi români. De-a lungul carierei, a câștigat nu mai puțin de cinci premii UNITER. Spune că, atunci când lucrează, nu se gândește la succesul de după, ci la descoperire și la redarea unei povești. Îi invită pe spectatori să descopere alături de el, adică să nu se plaseze într-o atitudine burgheză, confortabilă...

29
/10
/15

Astăzi, scriitorul bucureștean Radu Cosașu împlinește optzeci și cinci de ani. Am ales – fără știrea autorului - optzeci și cinci de fragmente din cărțile sale. Am colindat prin miile de pagini cosașiene pentru aceste cuvinte. Bucurați-vă de ele. Astăzi, scriitorul bucureștean Radu Cosașu împlinește optzeci și cinci de ani.

18
/10
/15

Cine nu-şi mai aminteşte de „Bădia”, actorul care a jucat în  “Drumul oaselor”,  „,Păcală se întoarce”, ”Dumbrava minunată” sau „Cireşarii” ? Actorul care a stat zece ani prin puşcării, a scris poezii, epigrame, o piesă de teatru şi a jucat în filme roluri memorabile?

04
/10
/15

Vă era dor de glumele lui Jerry Seinfeld? Acum le puteți găsi și în varianta scrisă, în volumul „Seinfeld. Pe limba mea”, apărut la Editura Allfa.

20
/02
/15

De 40 de ani slujeşte scena şi este încă îndrăgostit de teatru. Bogat sufleteşte şi profesional, actorul Dan Condurache îşi gestionează timpul şi fiinţa cu mare cumpătare, cu sinceritate, uneori cu duritate, purtând un mare respect publicului pe care îl doreşte în sala Teatrului Mic şi pentru care este dispus să lase sudoare, lacrimi şi...

03
/02
/15

Un student la Politehnica din București, sărac și slobod la vorbă, care-și câștiga pâinea ca pianist într-o școală de dans, a devenit la jumătatea secolului trecut unul dintre cei mai cunoscuți dirijori ai lumii. Îl chema Sergiu Celibidache.

31
/01
/15

O zi întunecată de ianuarie, pe o stradă cu nume de compozitor francez. Un apartament într-un bloc de două etaje, o sufragerie cu sobă de teracotă verde; când scaunele și masa de plastic sunt date la o parte, se transformă într-un ministudio, în care Miriam Răducanu dansează din 1956.