Mihai Măniuţiu, regizor: „În majoritatea sălilor din Bucureşti, am un somn foarte, foarte plăcut“
https://www.ziarulmetropolis.ro/mihai-maniutiu-regizor-in-majoritatea-salilor-din-bucuresti-am-un-somn-foarte-foarte-placut/

De aproape zece ani, Mihai Măniuţiu nu mai montează spectacole la Bucureşti, despre care spune că este o nemaipomenită harababură. Regizorul visează ca trupa pe care o conduce de trei ani, cea a Teatrului Naţional din Cluj, să devină una de primă mână.

Un articol de Adina Scorţescu|10 octombrie 2013

 INTERVIU Are aproape 60 de ani, este unul dintre cei mai cunoscuți regizori de teatru români și n-a mai montat un spectacol la București din 2005. Mihai Măniuțiu spune că doar în provincie mai găsești condițiile propice pentru un teatru laborator, în care să lucrezi susținut  câte 12-14 ore pe zi cu actori care nu aleargă, între două repetiții, la televiziune sau la radio. Crede că, în unele locuri, există „viruși antiteatrali” și că nu există un teatru care este bun pentru eternitate.

Deocamdată, se simte foarte mulțumit la Cluj, unde – de trei ani -, manageriază trupa Teatrului Național, cu care nu are voie să lucreze în calitate de regizor. Însă colaborează cu altă trupă din oraș, cea a Teatrului Maghiar de Stat, cu carte tocmai a avut premiera spectacolului ,,Plugarul și moartea”, de Johannes von Tepl. Producția a fost prezentată săptămâna trecută, în cadrul Întâlnirilor Internaționale de la Cluj, pe care tot Mihai Măniuțiu le-a inițiat, în urmă cu trei ani.

Adina Scorţescu: Ați montat recent spectacolul „Plugarul și moartea”, la Teatrul Maghiar de Stat. Prin ce e diferit lucrul la o piesă într-o limbă străină?

Mihai Maniutiu: Actorii de la Teatrul Maghiar sunt bilingvi, deci, pentru mine, nu e nicio dificultate. De fapt, eu pot să lucrez cu un actor bun – iar cei de la Teatrul Maghiar sunt foarte buni, foarte antrenați – fără să vorbim aceeași limbă. Nu am neapărat nevoie de limbă ca să comunic. Mi s-a întâmplat să lucrez cu un actor care nu știe engleză, decât foarte rudimentar, iar eu să vorbesc în engleză. M-am gândit că nici nu are rost să folosesc mai mult de 50-60 de cuvinte, pentru că el nu știa mai multe. Respectivul actor a fost absolut fabulos, pentru că sunt lucruri care se transmit altfel: e un fel de energie, niște senzații; e o alchimie.

Nu e neapărat nevoie de o limbă carteziană ca să te înțelegi cu cineva în teatru. În plus, cu actorii de limbă maghiară la care vă referiți, am lucrat foarte mult, acesta este al șaptelea spectacol. Îi cunosc așa de bine, de parcă aș fi un membru al trupei.

Cum vă simțiți când vă vedeți spectacolul într-o limbă pe care nu o înțelegeți?

Nu o înțeleg, dar o am în sânge, pentru că mama e pe jumătate unguroaică. Așa că n-are nicio importanță. Nu înțeleg limba maghiară, dar o simt foarte bine. La fel se întâmplă și cu turca. Am lucrat în Turcia și simt foarte bine limba; știu când un accent nu e bine pus, când actorul nu prezent în rol și așa mai departe. Asta nu ține neapărat de cunoașterea limbii. Vorbesc englezește, lucrez cu actori americani, sunt profesor în Statele Unite… acolo eu sunt cel care nu știe toate cuvintele, dar asta nu înseamnă nimic. Până la urmă, tot senzațiile și energiile prevalează, nu cuvintele.

Spuneți că actorii de la Teatrul Maghiar sunt foarte antrenați. Ce înseamnă asta?

Să fii foarte disponibil, să ai o condiție fizică excelentă, să ai o voce foarte bine lucrată. Și, dincolo de toate, să ai dorința de a aborda mereu lucruri dificile și noi. Și-așa este și trupa Teatrului Național din Cluj, în acest moment. Lucrează în stiluri atât de diferite, încât ar da amețeală oricărui actor obișnuit să lucreze într-un anumit stil.

,,Sunt teatre în București unde se lucrează în același stil, vezi același tip de teatru; eu adorm în primele cinci minute. E un teatru care nu mă deranjează, pentru că dorm tot timpul. În majoritatea sălilor din București, am un somn foarte, foarte plăcut.”

Mihai Măniuțiu

Şi Silviu Purcărete zicea la un moment dat că nu mai vrea să monteze la Bucureşti. Credeţi că se referea la felul în care lucrează trupele din capitală, domnule Maniutiu?

Evident. Și la condițiile măcar iluzorii de laborator. Când spui „laborator”, spui șase luni de lucru la o piesă. Nu ne mai permitem să lucrăm atât de mult. Dar putem să avem condițiile ca de laborator, chiar dacă lucrăm numai două luni. În București, nu poți să ai condiții de laborator în clipa asta; în timp ce la Teatrul Național din Cluj și aproape oriunde în provincie le poți avea. Adică poți lucra 12-14 ore pe zi, cu actori care nu își doresc decât asta.

Lucrul ăsta ține de managementul teatrului?

Nu, ține de faptul că Bucureștiul este o vraiște – vorba lui Ionescu -, o nemaipoimenită harababură (n. red. „Ce nemaipomenită aiureală!” de Eugen Ionescu, în regia lui Silviu Purcărete, a avut premiera săptămâna trecută la Teatrul Național Cluj-Napoca) și de faptul că actorii sunt supuși unui stres financiar mult prea mare, fiind siliți să lucreze și în televiziune, și în vreo două-trei teatre, și la radio.

Deci este o alergătură între o locație și alta, unde câștigă niște bani, ceea ce nu poate fi condamnat; asta este situația, ăsta e Bucureștiul. Dar nu-ți face nicio plăcere să nu fii cu toți actorii, concentrându-te pe un singur lucru. Iar asta e posibil acum numai în anumite teatre din provincie și ține de situația geografică și de multe alte lucruri. Este o discuție foarte lungă.

Spun asta pentru că nu există un teatru care e bun pentru eternitate. Există teatre care pot fi foarte bune, trei-patru ani, după care nu știi ce li se întâmplă, e de analizat. Li se întâmplă că ceva nu mai merge. Nu știi ce nu merge, e ca un virus, care pare aruncat, nu știi de cine, și dintr-o dată toate energiile care existau încep să arunce pe de lături, în loc să se concentreze. Fără să vă dau vreo explicație, vă pot spune doar că există momente în teatre când nu sunt viruși antiteatrali. E o constatare, analiza n-am de ce s-o fac. Unde simt virusul, fug. Unde nu simt virusul, rămân; chiar dacă teatrul pare marginal, un teatru de provincie, un teatru unde cică n-ar exista multe speranțe. Dacă nu e virusul, acolo sunt, cu siguranță, lucruri extraordinare; nu trebuie decât să sufli puțin praful de pe ele și vei vedea că ai de fapt aur.

De ce ați creat „Întâlnirile Internaționale de la Cluj”, acum trei ani?

A fost o idee pe care am avut-o de îndată ce am devenit manager – cum se spune acum -, adică director general al teatrului. Din dorința de a lansa trupa pe o orbită națională și internațională. Ambiția mea este să lansez trupa, cu care eu nu lucrez, pentru că, fiind director al teatrului, nu am dreptul să lucrez cu trupa. Așa spune legea.

Dar sunt câțiva regizori care montează în teatrele pe care le conduc.

Fiecare face ce vrea. Conform legii, deocamdată, nu poți face asta, nu pe bani. Eu sunt un regizor care, în momentul în care montez, am pretenția să fiu plătit; eu nu lucrez pe gratis. Nu prestez nici munca de director pe gratis, am un salariu. La 60 de ani, ideea voluntariatului e în altă zonă – să cureți munții, să cureți lacul… am curățat lacul de la Bicaz șase ani la rând, până când au venit peste mine atâtea sticle și-atâtea cadavre de cai, încât am renunțat. Dar șase ani, am tot curățat lacul ăla, de care eram îndrăgostit; am avut acolo o casă micuță, care a ars. În față era Ceahlăul, singurul munte sfânt din România (sfânt, în sensul că erau extrem de mulți schimnici). Arăta magic de dimineață până seara și mă simțeam dator să fiu voluntar; lucram cam șase-șapte ore pe zi – astea erau vacanțele mele -, adunam mizeriile și le dădeam foc. Ăsta e voluntariat.

,,Când fac teatru, nu fac voluntariat, pentru că asta înseamnă să fii profesionist: să trăiești din munca ta. Dacă fac voluntariat pe meseria mea, înseamnă că nu sunt profesionist. Iar eu cred foarte tare în teatrul profesionist și în profesioniști, indiferent în ce meserie ar fi ei.”

Mihai Maniutiu

Revenind, eu nu lucrez cu trupa din Cluj și asta nu e nicio suferință. Suferință ar fi dacă nu le-aș aduce regizori de maximă importanță care să îi facă se evolueze, dacă nu aș avea spectacole foarte bune care să umple sălile, dacă n-aș vedea că trupa evoluează de la zi la zi. Repet, dorința mea este să fac din trupa Teatrului Național din Cluj o trupă de primă valoare națională și – dacă zeii ne vor ajuta – internațională.

Dacă bucureștenii vor să vadă această trupă, trebuie să vină la Cluj, căci, la Festivalul Național de Teatru (FNT), ea nu va veni.

Trupa vine, dacă este selectată. De câte ori este selectată, ea va veni. În turnee, în general, nu venim pentru că două turnee la București costă cât o producție mare. Prefer să fac o producție mare decât să vin de două ori la București. Ultima oară am venit anul trecut, în FNT, cu „Insula”, realizată de Ada Milea.

Dacă ar fi să recomandați un singur spectacol care se joacă la Naționalul din Cluj în stagiunea curentă – pentru care cineva să facă drumul de la București la Cluj -, care ar fi acela?

Dar nu trebuie să vină nimeni de la București la Cluj! Și, în plus, nu ajunge să vadă un singur spectacol.

Atunci două-trei?

Aa, mult mai multe! Ar trebui să vadă Hamletul lui Roberto Bacci, „Machiavelli” al lui Răzvan Mureșan, „Idiotul” al Annei Stigsgaard; ar trebui să vadă spectacolul cu clovni, „Războiul clovnilor”, al lui Eli Simon, „Panglica lui Moebius” – cred că cel mai violent și mai îndrăzneț spectacol despre homosexualitate care s-a făcut în România -, semnat de Răzvan Mureșan. Ar trebui să vadă „Florența sunt eu” al lui Dabija. Dacă vor să se prăpădească de râs, ar trebui să vadă „Sânziana și Pepelea”, tot în regia lui Dabija. Sau pot să meargă la „Absolut”, la Teatrul Act, că și-acolo te prăpădești de râs.

Și așa mai departe. N-am cum să aleg un spectacol, pentru că, în clipa asta, tocmai diversitatea este ceea ce caracterizează Naționalul clujean: o trupă omogenă, cu spectacole diverse, în stiluri regizorale foarte diverse.

Sigur, din toate astea, dacă văd trei spectacole, înțeleg suficient despre trupă. Dar, încă o dată, cine dorește într-adevăr să vină, va veni și va alege singur. Și oricum, în lumea de azi, drumurile nu mai sunt de la București încolo. Drumurile sunt în toate părțile. Cine gândește în drumuri București-Cluj sau București-Oradea are o întârziere istorică de 20-30 de ani.

Foto cu Mihai Maniutiu: Nicu Cherciu

23
/09
/14

IUBIRI CARE AU FĂCUT ISTORIE S-a căsătorit la doar 18 ani, cu prinţul Mihai Cantacuzino, cu 12 ani mai în vârstă decât ea. În timpul căsniciei, l-a cunoscut pe George Enescu, iar muzicianul s-a îndrăgostit iremediabil de ea. Maruca l-a iubit până la nebunie şi pe filosoful Nae Ionescu.

31
/08
/14

Prestaţiile sale reuşite în ultimii ani pe marele ecran i-au adus premii naţionale şi internaţionale şi au făcut cinste cinematografiei româneşti. Luminiţa Gheorghiu, născută pe 1 septembrie 1949, vorbeşte despre viaţa rampei şi a ecranului, despre împliniri şi neîmpliniri.

23
/08
/14

Edificiul literaturii, așa cum îl vede Mircea Cărtărescu, stă așezat pe o colină formată din literatura de consum și are trei niveluri: primul este al scriitorilor profesioniști, al doilea – al scriitorilor artiști, iar al treilea – al marilor scriitori. Însă deasupra tuturor stă „sfântul literaturii”, Franz Kafka.

20
/08
/14

Nici un actor român n-a cunoscut după al Doilea Război Mondial o asemenea popularitate uriaşă. N-a lansat un personaj, ca apoi, popularitatea să-i crească în rândul publicului, așa cum a fost Grigore Vasiliu care a devenit peste noapte şi “Birlic”; sau Amza Pellea care l-a zămislit pe “Nea Mărin”, cu mare succes la public.

11
/08
/14

MEMORIA CULTURALĂ N-a trecut printr-o şcoală de teatru, dar la spectacolele care au la bază texte scrise de el, se râde mult. Se spune că, în dramaturgie, Teodor Mazilu este „al doilea după Caragiale”. S-a născut pe 11 august 1930.