CRONICĂ DE FILM La fel ca „Neidentificat” (2020), prima parte a unei preconizate trilogii filmate la Piatra Neamţ şi în împrejurimi, „Miracol (2021) este prins între dorinţa de a spune lucruri tari din sfera dramelor morale şi încărcate psihologic şi înclinaţia de a testa convenţiile unui amestec de thriller şi policier.
Un articol de Ionuţ Mareş|26 ianuarie 2022
Însă această dualitate (reflectată inclusiv prin împărţirea în două capitole) nu îl lasă să respire – e ca o greutate care nu îi permite să se ridice de la sol şi să se elibereze. Aşa se face că „Miracol” ni se prezintă ca un film extrem de cerebral şi lustruit (simţi lucrătura la fiecare pas), în ciuda substratului său mai degrabă emoţional şi tragic, care i-ar fi putut permite o mai mare dezinvoltură.
Sigur, regizorul Bogdan George Apetri îşi stăpâneşte bine mijloacele. Nu i se poate reproşa iscusinţa de a lucra, de exemplu, cu cadre lungi (dominante), în care durata e esenţială pentru a lăsa timp celor doi protagonişti să ni se dezvăluie treptat – o tânără de 19 ani (Ioana Bugarin) care iese câteva ore de la mănăstirea unde s-a instalat, pentru o vizită misterioasă la spital pentru care trebuie să ia taxiul mai mulţi kilometri pe un drum printre dealuri, şi un poliţist (Emanuel Pârvu) care face o anchetă asupra unei nenorociri a cărei victimă a fost chiar fata în ziua respectivă.
De asemenea, prim-planurile insistente cu chipurile celor două personaje, mereu măcinate de gânduri ascunse, sau panoramarea prelungită din punctul culminant al primei părţi (imaginea îi aparţine lui Oleg Mutu), când parcă şi natura participă la drama tinerei (vântul şi tunetele care anunţă o furtună sună ameninţător), sunt semnele unui meşteşug care impune respect.
Atent controlate sunt şi detaliile împrăştiate de-a lungul filmului şi care spre final îşi arată retroactiv importanţa, dezvăluind motivaţiile reale ale protagoniştilor.
Paradoxal, însă, această dibăcie, care are meritul de a întreţine un suspans, riscă să fie luată drept academism (subminat poate doar de privirea Ioanei Bugarin, care sugerează o frământare profundă, imposibil de exprimat).
Şi aici revin la cele două forţe care se ciocnesc: convenţia de film de gen cu care lucrează Apetri şi care îşi semnalează mereu prezenţa e doar un pretext, o carcasă pentru miza reală – portretul unui poliţist a cărui judecată e tot mai întunecată sub apăsarea unei vinovăţii (un poliţist cu mintea tulburată şi pus pe răzbunare e şi protagonistul din „Neidentificat”, jucat la intensitate maximă de Bogdan Farcaş).
Însă o astfel de opţiune distrage atenţia de la suferinţele reale ale personajelor (mai ales ale tinerei) şi de la cauzele lor (ceea ce exclude automat şi o minimă investigare a mediului social, care rămâne doar un fundal neclar şi oarecare) şi ademeneşte spectatorul într-un simplu joc de perspicacitate despre ce intenţii şi secrete are poliţistul şi care e de fapt miracolul promis de titlu.
„Miracol” a avut premiera mondială în secţiunea competiţională Orizzonti a Festivalului de la Veneţia, iar din 4 februarie ajunge şi în cinematografele din România, după o serie de avanpremiere în mai multe oraşe din ţară.
