Miraj şi izbăvire. Vertigo Dance la FITS cu Vertigo 20 şi Yama - Ziarul Metropolis

Prezentă la FITS în urmă cu 5 ani, trupa Vertigo Dance Company a revenit la Sibiu cu ocazia ediţiei 24 a Festivalului Internaţional de Teatru, cu două spectacole ‘’Vertigo 20’’ şi ‘’Yama’’.

Un articol de Corina Dima|18 iunie 2017

Anul acesta organizatorii FITS au surprins iubitorii de dans, aducând pe scenă un regal israelian de dans contemporan, trei dintre cele mai importante trupe de dans din Israel: Vertigo Dance Company, Kibbutz Contemporary Dance Company şi Batsheva Dance Company. Fiecare spectacol al acestor companii ascunde multă trudă, un concept vizual foarte bine lucrat, în cel mai mic detaliu şi poveşti ce merită cu vârf şi îndesat experimentate.

E greu să descrii în cuvinte emoţiile împărtăşite de un spectacol de dans contemporan, cu tot abstractul purtat de acestă formă de expresie. Cu atât mai greu devine demersul atunci când vine vorba despre una dintre cele mai bune companii de dans din Israel, Vertigo. O alăturare de mişcare (cu elemente din balet clasic, arte marţiale, dansuri tradiţionale, elemente acrobatice etc.) – muzică specială – lumini – costume. Dar fără vorbe. Mult vizual, cu linii, forme, tensionări şi culoare, în mişcare. Şi multă creativitate şi libertate de expresie (într-un limbaj specific lor) şi neapărat poveste. Poezie şi metaforă într-o continuă mişcare.

Vertigo. Crezul.

Vertigo înseamnă ‘’Art. Human. Nature.’’ Crezul Vertigo este că mişcarea este esenţă a vieţii – ca sursă a schimbării, în sensul de dezvoltare şi creştere, de transformare materială şi spirituală. Şi nu vorbim aici despre zona de experiment, cu încercări în arta dansului. De-a lungul celor 25 ani, de când compania a luat fiinţă, spectacolele sunt semnate de cei doi fondatori ai săi, Noa Wertheim şi soţul său, Adi Sha’al. În tot acest timp, cei doi coregrafi şi dansatori au pus bazele şi au rafinat un limbaj de exprimare plecând de la mişcare şi explorând posibilităţile sale expresive. Un limbaj care încearcă să pună laolaltă planul material de cel spiritual, oferind metafore şi semne de întrebare, pline de înţelesuri.

Vertigo. Cadrul: decorul-lumină şi costumele.

Spectacolele Vertigo surprind prin minimalismul elementelor de decor şi a costumelor. Epurare a prisosului, a lucrurilor care ar putea îngreuna vizibilitatea şi mesajul din gest şi mişcare. Costumele lor sunt de cele mai multe ori o singură culoare, negre. Uneori, ca o varietate, pot fi alb şi negru sau în monocromie.

Numărul dansatorilor nu este mare, de obicei în jur de 10 – 15. Şi dansează mereu desculţi, în picioarele goale, într-o stare tonică permanentă, foarte prezenţi. Nivelul tehnic şi artistic, de invidiat.

Decorurile lor sunt la fel, minimaliste. De cele mai multe ori scena este marcată de jur împrejur cu pereţi având câteva elemente disticte pe laterale (rafturi pe care stau dansatorii, fante etc). Lumina, ca element primordial, joacă un rol deosebit. Pereţii ‘’cutiei’’ unde are loc spectacolul transpar, reflectă sau emană lumină. Aceasta este parte integrantă din spectacol şi e dozată în nuanţe foarte mici şi medii de cele mai multe ori, poziţionate în unghiuri diverse, astfel încât să scoată în evidenţă părţi ale trupurilor dansatorilor, de grup sau individuale (extrem de rar vezi lumina ce inundă la maxim scena!). Spectacolele au de fiecare data un specialist iscusit în lighting design în echipă. Dacă costumele dansatorilor sunt de cele mai multe ori negre, lumina are rolul de a aduce contrastul, reflectată de pielea artiştilor. Ca o dantelă ţesută din umbre şi lumini, irizaţii şi strălucire difuză, membre care îşi prelungesc mişcarea rapidă sau molatecă prin efecte de halou vag.

Pe scenă apar când şi când elemente surpriză multiplicate (elemente naturale – lemn, apă, pământ etc), baloane sau un instrument musical etc.

Spectacolul Vertigo 20

Sezonul israelian al FITS a debutat luni, 12 iunie, 2017 cu spectacolul-eveniment „Vertigo 20”, comisionat de Fondazione Campania dei Festival – Teatro Festival Italia. Piesa rememorează istoria Vertigo de 20 ani de dans, cu elemente care au marcat parcursul acesteia. Cei 11 dansatori au costume diferite, combinaţii de alb-negru sau costume negre, expresie a diversităţii. Dansurile alternează, de la duo la ansambluri, de la intim la grandios, de la mişcări telurice la scene suprarealiste, parcă sosite pe neaşteptate din alte sfere.

Surpiza aşteaptă la tot pasul… mişcări sportive repetitive or seriale realizate de mai mulţi dansatori, ce duc la acumulări fireşti de energie, către climax, sunt întrerupte brusc şi se transformă în ceva cu totul neaşteptat. După o încrâncenare, în plină acumulare progresivă de tensiuni de câteva minute, apare tăios un moment de linişte, o pauză. Şi liniştea de câteva secunde (un mijloc pe atât de simplu pe atât de valoros) ţi se înfige în creier. Şi surpiza continua: un singur dansator (ceilalţi în nemişcare pe scenă) se mişcă, face câteva salturi în înălţime. Şi îi auzi respiraţia zgomotoasă şi greutatea corpului căzând pe podeaua alunecoasă. Atât de firesc, de natural şi totodată intim. Coregrafia alătură elemente de contrast într-un mod surprinzător pentru audienţă.

Muzica semnată de compozitorul Ran Bagno completează planul mişcării cu multă expresivitate – cu mult ritm, multă percuţie alături de elemente de muzică clasică (pian sau coarde) sau sonorităţi rock dar şi elemente din natură. Pe alocuri, în timpul spectacolului dansatorii scot câte un strigăt, accentuează anumite ritmuri şi vocal nu doar prin gestică (asemeni în dansurile vechi folclorice).

Partea de final a spectacolului aduce pe scenă ceva surpinzător: din întuneric, atunci când se luminează treptat scena, vezi pe scenă un balon alb. Şi apoi încet dansatorii aduc mai multe balone, inundă scena cu baloane albe. Sunt prinse cu fir de aţă şi le aşează ici-colo pe podea (cu o contragreutate). Şi apoi artiştii îşi continuă firesc dansul printre baloane albe, multe baloane albe, mai sus sau mai jos. Parcă ar fi un lan de baloane albe cu oameni fremătând. Oameni şi baloane. Dans. Bucurie şi zâmbet.

Spectacolul Yama

Marţi, 13 iunie, trupa israeliană a încântat publicul cu producţia Yama (a avut premiera în februarie 2016) un spectacol de factură diferită faţă de seara anterioară. Un spectacol ca un ritual, încărcat de o energie copleşitoare.

‘’Yama’’ (sanscrită yāma: întrerupere, sfârșit) este zeul morții în mitologia hindusă și budistă, stăpânul sufletelor defuncților dar și zeu al dreptății. Yama urmărește ciclurile vieţii dintre moarte şi reîncarnare, e un executor al destinului şi strajă pentru practicile din lumea spirituală.

Coregrafa Noa Wertheim aşază în program un fragment din Biblie, dezvăluind că elementul „apă” este sursa de inspiraţie pentru această piesă: Facerea/ Geneza 1.6. << Şi a zis Dumnezeu: „Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape!” Şi a fost aşa.>>.

Noa Wertheim: „Am început cercetările despre Yama cu mult timp în urmă. Am urmărit mișcările care se află la extremele spectrului de apă. Dacă fluxul de apă nu are bariere în calea sa, apa va curge neîncetat. Va continua să se miște continuu. Pe de altă parte, dacă apa va fi oprită de vreo stavilă, atunci va exploda într-un mod atât de puternic încât poate crea un tsunami”, explică ea. „La sfârșitul zilei, în lume există foarte puține lucruri pe care nu le putem controla, iar apa este unul dintre ele”. Nu mai avem alte indicii în legătură cu descrierea conţinutului spectacolului, autoarea ne invită să descoperim singuri, să experimentăm şi decodificăm cu ajutorul imaginaţiei şi trăirilor proprii tainele ascunse în Yama.

Cei nouă dansatori aflaţi pe scenă sunt îmbrăcaţi în veşminte negre lungi (având forme în coturul literei A), semnate de designerul Sasson Kedem, haine care îngroaşă tuşele mişcării şi dramatizează discursul.

Yama se conturează ca o poezie mistică, ca un ritual în care energiile sunt încleştate, se contopesc în negru. În noianul de mişcări (în oglindă, în succesiune sau perechi, în rotiri accelerate pe podea, în cerc echidistant sau grupări asimetrice) apar elemente-mesaje cheie, gesticulate pregnant de toţi dansatorii la unison: semnul victoriei (cu două degete îndreptate spre cer), sau doar un deget îndreptat spre zare sau braţele deschise paralele, cu mişcări sacadate, ca o binecuvântare (sau poate cererea unei binecuvântări sau poate sprijin sau schimb de energii).

Coregrafa reuşeşte să împartă vizual plaunul orizontal imaginar al scenei. De nicăieri, din plafon, se coboară nişte forme mari pătrăţoase, dreptunghiulare, tot negre, care taie spaţiul. Poate că sunt temerile noastre, vrăjmaşii văzuţi or nevăzuţi. Şi dansul continuă cu mai puţină amplitudine, în mişcări joase, uneori târâte, alunecate sau în patru labe. Mişcările se recompun în planul strâns, proiectat între forme geometrice şi podea. În scurtă vreme spaţiul se recompune, formele se retrag, lăsând loc unor mişcări mai largi; treptat, dansatorii ocupă toată scena, întocmai unui şuvoi de apă care ia în stăpânire tot spaţiul, inundă totul în jur.

Este ca o luptă de stăpânire şi ocupare a întregului spaţiu. A dominaţiei, a supremaţiei. Piesa nu este construită treptat, plecând de la nivele mici şi crescând în intensitate, nu. Încă de la început, prin muzică (lirismul violoncelului sau ritmurile intense de percuţie), lumină difuză, costume negre şi mişcări sacadate, încrâncenate, grele, telurice, atenţia şi energia participantului este proiectată sus. Şi tot actul artistic este o transformare continua, ca fazele iniţiatice ale unui ritual, o potenţare permanentă. Şi rămâi mereu curios, prins într-o încleştare, între ce vezi şi surpriza momentului următor şi a avalanşei de mişcări, simboluri, dansatori care se grupează sau dansează la unison, ca unul. Eşti în poveste şi te laşi dus de ei, nu ştii unde şi nici nu contează. Eşti acolo cu ei, respiri cu ei, faci parte din ritual.

Şi, mereu apar momente care te iau iar prin surpindere… O fată ce cântă la acordeon este purtată, la orizontală (cu acodeonul în braţe, cântând mereu) peste trupurile dansatorilor care se rotesc necontenit. O înolăcire de trupuri, bărbaţi şi femei laolaltă, compun o masă vie, mişcătoare, se roteşte pe podea şi ‘’duc’’ cu ei fata cântând. Un alt moment vizual puternic este bărbatul prins la mijloc, între toţi bărbaţii care îl ţin captiv, îl împung cu nişte beţe lungi de lemn, ca o damnare.

La un moment dat, o nouă surpiză: în mijlocul scenei, în depărtare, se întâmplă ceva… toate fetele stau în jurul uneia. O dezbracă de negru şi o învăluie într-un voal alb (nimic nu mai este alb pe scenă!). Şi apoi îi acoperă încet corpul, cu mişcări liniştite, cu pământ. Un lut alb amestecat cu apă care lipeşte voalul alb de pielea tinerei fete. Şi apoi fecioara dansează, în ritmul ei, cu mişcări line, vine în faţa scenei apoi se duce în depărtări, desprinzându-se de voal şi lut.

În mişcările celorlalţi dansatori apare rotirea neîntreruptă a trupului, ca într-o ceremonie sacră Derviş. Un simbol al salutului sufletului (ascuns în forme şi trup) şi totodată o mărturisire a unităţii cu forţă supremă divină, cu Dumnezeu.

Poate fata trece o graniţă a spiritului, se transformă, întruchipată într-o nouă fiinţă. Din lumea întunecată ea păşeşte parcă ‘’dincolo’’. Ea s-a dezbărat de negru, a primit botezul elementelor naturii (a lutului cu apă) şi aduce bucuria, transformarea, noul, speranţa.

Despre Vertigo Dance Company

Compania de dans a fost fondată în 1992 (anul acesta se împlinesc 25 ani!) de către Noa Wertheim and Adi Sha’al care au format atunci un duet atât în viaţa profesională cât şi în cea privată. Primul lor duet în dans s-a numit ‘’Vertigo’’, acesta fiind şi numele de botez al companiei lor înfiinţată în Ierusalem la Gerard Bechar Center. Ulterior, au mai construit încă un centru de dans numit Vertigo Eco-Art Village, în Kibbutz Netiv HaLamed-Heh, la mijlocul distanţei dintre Ierusalem şi Tel Aviv. Momentan compania îşi desfăşoară activitatea în ambele centre.

De-a lungul anilor compania a primit numeroase distincţii şi recunoaşteri naţionale şi internaţionale fiind invitată să participe la diverse festivaluri în întreaga lume. O parte din cheltuielile sale sunt susţinute de instituţii publice israeliene (ministerul culturii, ministerul de turism şi cel al afacerilor externe, primăria Ierusalim etc.), pe lângă contribuţiile private.

Pe lângă cursuri intensive, master-class-uri, workshop-uri etc. pentru dansatori profesionişti, compania oferă cursuri de dans şi pentru persoane cu dizabilităţi (aceste persoane sunt integrate în anumite spectacole de dans contemporan).

Vertigo Eco-Art Village este o aşezare ecologică, creată pe principiul vieţii durabile (folosirea de materiale naturale, energie regenerabilă, conservarea resurselor naturale etc.) într-o perfectă comuniune cu natura. Susţin echilibrul între viaţa socială, mediu ambiant, viaţa culturală şi spirituală, într-o abordare holistică, care promovează dezvoltarea personal: ‘’Art. Human. Nature.’’

INFO

Vertigo 20

Choreography | Noa Wertheim
Assistant Choreographer | Rina Wertheim Koren
Dancers and Co-Creators | Yuval Lev, Chon Olss, Mika Amos, Nitsan Moshe, Ron Cohen, Tamar Barlev, Sandor Petrovics, Daniel Costa, Liel Fiback, Shani Licht, Etai Peri

Yama

Choreographer: Noa Wertheim

Assistant Choreographer and Co-Creator: Rina Wertheim-Koren

Dancers and Co-Creators: Marija Slavec, Etai Peri, Ron Cohen, Nitzan Moshe, Tamar Barlev, Shani Licht, Daniel Costa, Ty Alexander Cheng, S’andor Petrovics

Music: Ran Bagno Cello: Hila Epstein

Costume Design: Sasson Kedem

Stage Design: Nathalie Rodach

Lighting Design: Dani Fishof – Magenta

Foto: Paul Băilă, Sebastian Marcovici