Mircea Albulescu împlineşte extraordinara vârstă de 80 de ani, pe 4 octombrie.
Un articol de Monica Andrei|3 octombrie 2014
„Eram în anul III la arhitectură, când am început să fac figuraţie la Teatrul Naţional” spunea actorul Mircea Albulescu într-un interviu. A fost elev la Şcoala Medie de Tehnică şi Arhitectură, pentru că locuia prin apropierea şcolii.
Iubind o fată pe nume Simona, care frecventa Ateneul Popular al cartierului, ajunge întâmplător în echipa de teatru. De atunci s-a legat de teatru pe viaţă. Urmează în paralel şi cursurile Conservatorului, la clasa Aura Buzescu şi Nicolae Bălţăţeanu.
Renunţă la spectacolul lumii verticale în favoarea spectacolului ideilor lumii în momentul când doamna Lucia Sturdza Bulandra îl cheamă la Teatrul Municipal, în 1957, după ce-l vede într-o scenă scurtă unde-i dădea replica lui Victor Rebengiuc. Apoi, din 1967 se transferă la Teatrul de Comedie (1967-1975), mai joacă la Teatrul Mic, apoi la Teatrul Naţional (1975-1998). Din 2002 devine Societar de Onoare al primei scene a ţării.
Mircea Albulescu a venit pe lume în 4 octombrie 1934, “iar tata a hotărât că voi purta numele bunicului, Iorgu. Mama nu s-a împotrivit, săraca, a tăcut din gură. Numai că de îndată ce am început să vorbesc şi am început să ne înţelegem, mi-a spus… Mircea. De ce ? Nu ştiu. Cert e că aşa mi-a rămas numele.”
În tinereţe, a practicat atletismul. Are 7 volume de proză şi poezie publicate, în urma cărora a devenit Membru al Uniunii Scriitorilor. Este membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România. A jucat în 70 de filme.
Între 30 decembrie 1992-4 aprilie 1994 a fost secretar de stat în Ministerul Culturii. Este Doctor în Arte la UNATC, cu o teză de doctorat dedicată convertibilităţii mijloacelor de expresie actoricească în teatrul radiofonic, unde a fost şi profesor la catedra de Arta Actorului.
Ca profesor la Facultatea de Teatru a îndrumat generaţii de actori dintre care Elvira Deatcu, Florin Piersic Jr., Nataşa Raab, Adrian Titieni (Rector UNATC), Irina Movilă, Alexandreu Jitea, Cristiana Răduţă, Alexandra Velniciuc, Irina Cojar, şi mulţi alţii.
Este membru al Senatului UNITER din 2002 şi al UCIN. A primit numeroase premii, medalii şi diplome, Premiul pentru întreaga activitate, Gala premiilor UNITER în 2005; Premiul Aristizza Romanescu pentru artele spectacolului, în 2006, Premiul de excelenţă pentru contribuţia adusă la afirmarea filmului românesc, acordat de CNC. La toate acestea se adaugă Ordinul serviciul Credincios în grad de Comandor, în 2000; Ordinul meritul Cultural în grad de Mare Ofiţer, 2004. Este Cetăţean de onoare al oraşului Bucureşti.
Mircea Albulescu despre poezie de teatru, timpul de teatru, viaţa de teatru
Teatrul pe pâine
Cred în “teatrul pe pâine”, în măsura în care pâinea are în ea miez de surpriză, miez de bun, miez de adevăr, miez de bucurie şi este cină regală. Să nu uităm că, până la urmă, teatrul este o bucurie, fie că am plâns două ore şi jumătate, trei ore şi jumătate, patru ore, dar când am ajuns acasă toate lacrimile ne-au spălat sufletul şi, fără îndoială, ne-am ales din acest teatru pe pâine cu o bucurie, cu o linişte sufletească.
Studentul
Când am terminat facultatea, în 1956, aveam opt ani de practică, iar în 1950 m-am angajat la Teatrul Naţional, artist corp ansamblu, cu 206 lei pe lună. După terminarea facultăţii, când am intrat cu acte în regulă, primul lucru pe care mi l-am dorit nu a fost un rol. Mi-am dorit sufletul curat şi mintea limpede.
„Niciodată să nu te umbrească invidia, să nu te umbrească un gând rău“. Aşa m-au învăţat maeştrii mei.
Profesor de actorie la Teatru
În timp ce eram profesor la Universitate le spuneam copiilor mei – pentru că toţi suntem copii şi colegi în acelaşi timp – că teatrul este într-adevăr o îndeletnicire extraordinară. Eu am început această meserie cu sufletul curat, dar şi cu dorinţa cristalină.
Mircea Albulescu, fotografiat de Simion Buia pentru proiectul „Actorii şi fotograful“
Smerenie
Nimic nu este mai important în viaţa unui om decât să recunoască atunci când are puterea: “iertaţi-mă, am greşit!”. Curăţenia sufletescă, a gândului şi a dorinţei ar putea fi înălţimea de atins într-o viaţă de om.
Un crez
La sfârşitul unei repetiţii de la Teatrul Municipal (Teatrul “Lucia Sturdza Bulandra”), Gheorghe Storin, sufletul acesta imens, m-a poftit să luăm masa împreună la restaurantul Moldova. Pe la jumătatea prânzului, mi-a zis: “Băiatule, tu dacă laşi pripeala asta din vorbire, care te face să bolovăneşti replicile, să le spui ăstora să te lase să joci Danton (personaj dintr-o piesă de Camil Petrescu)”. De atunci, şi până în acest moment, dar şi până când va fi să fie, am făcut un crez şi un exemplu din blândeţea acestui om, un crez pe care încerc să-l împlinesc atât în viaţă cât şi în teatru.
Dor de Amza
Mi se face dor de Amza Pellea şi de telefoanele pe care le dădea pe la două dimineaţa pentru a mă anunţa că peste două ore plecăm la pescuit sau la vânătoare. Ţin minte că pe soţia mea o enervam îngrozitor, pentru că trebuia ca cineva să facă mămăliga pentru peşte, iar dacă misiunea cădea pe capul meu, nu mai apuca să doarmă nimeni.
Transfigurare
Frumoasa mea doamnă Albulescu, cu părul alb aidoma primei ninsori, cu privirea limpede şi caldă, a trecut în lumea umbrelor în toamna lui 2007 după o suferinţă îngrozitoare. La câteva zile a murit şi fratele ei. În vremea asta a trebuit să-mi joc spectacolele, să fac imprimările, filmările şi toate cele ale meseriei mele.
Eu, actorul, caut să mă înscriu în adevărul momentului care mi se cere pe scenă… Autenticul este moartea nevestei mele, cu mine în casă. N-are ce căuta autenticul meu personal în adevărul personajului meu. Spun ceea ce probabil am mai spus: în drumul acela de acasă până la teatru caut de destule ori, şi mărturisesc că reuşeşec, să mă uit pe mine în mine.
Teatru radiofonic
Dragostea mea s-a menit a fi Teatrul Radiofonic, pentru că propune printre altele cel mai spectaculos pariu pe care îl poate imagina vreo îndeletnicire artistică dintre cele care populează visele realizatorilor teatrului radiofonic: să vezi, auzind!
Ascultătorul inventează forme noi, închipuie frigul sau dogoarea, potopul ori setea orbitoare prinse într-un cercel de sunete bătute cu nestematele câtorva vorbe, pe care, apoi le poartă în căuşul sufletului lui să le zidească… IUBIRE – precum Meşterul Manole. Teatrul Naţional Radiofonic e cu şase ani mai bătrân ca mine. Radioul este locul unde mi-am trăit, îmi trăiesc şi sper să mai trăiesc… o altă viaţă a vieţii mele.
Camil Petrescu
I-am strâns mâna lui Camil Petrescu de-adevăratelea cu aproape jumătate de secol în urmă, în primăvara lui 1956, în subsolul Ateneului. Vorbea cu toată lumea Don Camilo, răspundea doar acelora cărora le văzuse buzele în clipa în care i se adresau. Masca cu eleganţă experimentată hipoacuzia care-l chinuia atâta vreme.
Interviu despre teatru
Aş vrea ca cineva să-mi ia un interviu, să mă întrebe, eu să tac, şi ea pentru că este o femeie, să comenteze tăcerile mele.
A muri
Am ratat cele două ocazii de a muri. Ocazia de a muri este atunci când cineva moare în locul tău. Se filma “Capcana mercenarilor” în regia lui Sergiu Nicolaescu. Eram acolo cu Amza Pellea, Violeta Andrei, Constantin Rauţchi, Gheorghe Cozorici, toţi colegi de clasă. La o scenă, regizorul propune un duel cu grenade. Acolo era un tânăr care se pregătea să pună în groapă bomba, pământ şi zăpadă. Am stat lângă el, ca să mă asigur că totul este în regulă, apoi am plecat.
La 20 de paşi, m-am întors să-l întreb ceva. Bomba explodase iar ficatul lui ajunsese pe faţa mea. Dacă eram alături, am fi murit amândoi.
Apoi, la “Prea mic pentru un război atât de mare”, Gabrea imaginase o scenă cu nişte hitlerişti. Personajul meu umbla desculţ. El trebuia să ajungă în spatele omului cu mitraliera să arunce o grenadă şi hitleriştii să moară. S-a hotărât să se folosească muniţie adevărată şi să se tragă spre un deal. S-a dat motor, ploua, iarba era udă, eu în picioarele goale.
S-au tras câteva scene scurte, mitraliera s-a blocat şi atunci a trebuit să o încarce. Rearmând, a scăpat un foc care a tăiat firul de înaltă tensiune. Din cauza greutăţii, firul a căzut dincolo de marginea dealului, unde era subofiţerul care îşi invitase copilul şi nevasta să vadă filmarea. Firul a picat pe el şi a murit electrocutat.
Poezia
Starea de poezie este o trăire esenţială, atât de sfântă şi de înaltă încât îmi dă voie ca, odată ce i-am pătruns înţelesul, să o port mereu în sufletul, în simţirea mea, în gândul meu, în sensibilitatea mea. Nevoia de a te întoarce acolo unde tăcerea poate avea o valoare aproape egală cu vorba.
Ultima cortină
Bunilor, dumneavoastră
Intraţi în biserica teatrului cu speranţa curată,
lepădaţi de la rădăcina florilor aşteptării
cuţitele de gheaţă care spintecă
miresmele încă nevisate de somnul grădinii,
intraţi în sala de teatru lăsând la garderobă spinii,
intraţi în piesa noastră.
Iubiţi-vă CABOTINII!
(Puşa Roth în dialog cu Mircea Albulescu, Editura Ars Longa)
