Psihoterapie fără morgă şi cămăşi apretate. Trei porniri de la zero, în viaţa personală şi în carieră. Câteva bancuri şi o convingere clară: „E greu, dar se poate.”
Un articol de Adina Scorţescu|23 august 2018
Pe Miruna Stănculescu am întâlnit-o acum doi ani, în paginile revistei Psychologies. Zic că am „întâlnit-o”, pentru că scrisul ei era atât de suculent și de bine definit, încât am avut senzația (rară atunci când citești articole de psihologie) că în spatele paginii stă o persoană în carne și oase, căreia nu-i e frică să-și ascundă greutățile și îndoielile, care „dă din casă” (mai zice și de fiica ei, și de experiențele din corporație) cu sinceritate și cu umor. Aș fi zis că scrie bine din burta mamei și că traseul ei de HR-ist și de psihoterapeut a curs lin, ca în cărți (sau în reviste…). Ei bine, nu. Povestea reală bate filmul (din capul meu) și începe așa:
La 18 ani am plecat din liceul industrial de unde am căpătat o diplomă de prelucrător prin așchiere. Apoi am dat la ASE de gura tatei și mi-a fost frică de moarte că aș putea intra. Norocoasă cum sunt, nu am intrat și m-am angajat, cum făcea toată lumea care se respectă, la un institut de proiectare, ICEPUPS. Produceam rigle-abace de calcul, pentru industria lemnului.
La 21 de ani am născut-o pe Alexandra, nu pentru că o planificasem ci pentru că pe vremea aia oricum nu aveai altceva de făcut în afară de sex, televizorul ținea doar două ore. Asta a fost prima chestie care mi-a schimbat viața, prin intrarea în vocabular a cuvântului „responsabilitate”, pentru că înainte nu luam lucrurile foarte în serios. Când mi-au arătat-o imediat după naștere, mi-am dat seama că de data asta am făcut o treabă care va avea urmări.
Al doilea moment important s-a întâmplat fără contribuția mea: schimbarea din ’89 (revoluție sau ce-o fi fost). Atunci mi s-a părut mie că urma să conteze dacă ai ceva în cap sau nu. Așa că mi-am dat demisia de la Întreprinderea de Cinescoape (care făcea tuburi pentru televizoarele color pe care România le producea la acea vreme), unde lucram la colectivul Import-Export, adică mai traduceam chestii din engleză și mergeam pe la ședințe. Șeful dormea „în pix”, adică mânca de prânz, apoi se rezema de scaun și ținea pixul în mână, ca să nu ne prindem noi că dormea.
De la întreprindere am plecat la prima firmă de tehnoredactare computerizată din România, care avea sediul într-o pivniță din calea Victoriei. Acolo am văzut primul calculator Apple, acolo am prins mineriada. Corectam anunțuri de genul „Vând pătuț de copil cu patru picioare”, adică le făceam să aibă un înțeles… neumoristic. S-a întâmplat să vină niște americani să facă un contract imobiliar. Era acolo un paragraf prin care îi trăgea în piept proprietarul, iar eu le-am spus că nu e în avantajul lor. Și așa am ajuns să lucrez pentru ei. Luam 200$ pe lună, care însemna vreo 80 000 de lei, la vremea aia. Era enorm.
Atunci l-am întâlnit pe primul și ultimul milionar în dolari din viața mea, care m-a învățat trei lucruri: Când a aflat că am un copil, mi-a spus că e bine că l-am făcut devreme, pentru că viața începe când îți moare câinele și când termină copilul facultatea. Acum îi dau dreptate. Nu pentru că fiică-mea n-ar fi unul dintre cele mai bune lucruri din viața mea, ci pentru că atunci când copilul trece pe picioarele lui, tu revii pe ale tale. Al doilea lucru pe care mi l-a spus e că, din punct de vedere business, nu există nedreptate, ci doar o sumă de bani care transformă nedreptatea într-un inconvenient. A treia chestie e că orice lucru face fix cât e dispus cineva să-ți dea pe el, nu cât crezi tu că face.
Prin ’95 am ajuns la Philips, la departamentul de resurse umane. Țineam tabele în Excel, nu făceam cine știe ce chestii de HR. Mai târziu am făcut o lună la Școala de resurse umane din Londra și așa am început să aud de recrutare, de motivare etc.
În 2001 am plecat prima oară din multinațională. Mă plictisesem; în plus, nu mi-au plăcut niciodată nici procedurile, nici partea nepopular numită „politică organizațională”. Eu țineam mai mult cu oamenii decât cu organizația, așa încât, pentru angajatorul meu, erau mai degrabă bani aruncați pe fereastră. Nu mă interesa ce fac dup-aia, câtă vreme plecam de acolo. Mi-am făcut o firmă de promoționale.
Dintr-o glumă, am primit peste noapte o emisiune la Radio Contact. Se numea „Tovarășii mei” și rula în intervalul 10-12, care avea cea mai mare audiență. Bogdan, bărbatul meu, mi-a spus că dacă, tot fac mișto de el, să mă duc s-o fac într-un cadru organizat, la radio, unde se caută o „anexă”. Două zile am ascultat emisiunea asta care era catalogată drept misogină. (Nu era, dar se făcea mișto de orice om care suna în direct. Și, cum sunau mai multe femei…) Apoi le-am trimis un CV care se numea „Curriculum Misoginae”, în care menționam la secțiunea de studii terminate „cu ajutorul lui Dumnezeu, prima căsătorie”. M-au chemat, am dat o probă și m-am trezit cu emisiunea. A fost prima dată când m-a plătit cineva să râd până cad jos. Eram între doi bărbați deștepți care făceau mișto toată ziua, deci ultima urmă de romantism s-a terminat tot atunci. După ce emisiunea a fost scoasă din grilă, iar la firma proprie mi-am dat seama că am o problemă cu datul șpăgii, am ajuns la o firmă de consultanță pe HR.
A doua oară când am luat-o de la început complet a fost când am decretat că nu mai vreau să lucrez în resurse umane. Și, culmea, mi-a și ieșit: printr-o recomandare, am ajuns să fac vânzări de servicii IT, deși habar n-aveam de ele la început. Dar cumva HR-ul s-a ținut după mine, pentru că, vreo trei ani mai târziu, mi-au propus să fiu director de HR. Ce-a fost diferit aici față de corporații e că nu primeam directive de nicăieri. Am făcut un survey de motivare de la zero și mi-am bătut capul să înțeleg și să implementez o grămadă de chestii. Deci am învățat mult. După care, pentru că voiam un job mai liniștit și începusem să mă gândesc să dau la Psihologie, m-am reîntors la Philips, pe aceeași poziție pe care o ocupasem înainte. Echipa de management era în mare parte formată din oameni pe care îi recrutasem eu în prima tură, inclusiv country manager-ul.
Când fii-mea a plecat de acasă, la 19 ani, eu am avut o criză existențială. Și am să-i mulțumesc unui indian de la National Geographic care habar nu are că mi-a schimbat viața! (râde)
La un moment dat începusem să somatizez nemulțumirea, vărsam dimineața. Într-o zi de vară – țin minte că era foarte cald – după ce se întâmplase tot procesul care avea loc în fiecare dimineață, mi-am luat cafeaua și am încercat să mă urnesc spre birou. Dar m-am uitat mai întâi la televizor, unde era un documentar despre India. Era acolo un indian care, zâmbind cu toată gura, povestea cum a găsit el ocupația de nișă care urma să-l mute dintr-un dormitor cu 12 perechi de picioare nespălate într-unul cu doar cinci perechi. Iar activitatea nemaipomenită despre care omul povestea fericit era să intre într-un canal la 4 dimineața, să strângă rahat în saci – la propriu – și să ducă rahatul cu roaba la căutătorul de aur din rahat, care era pe o altă scară de evoluție. (Așa am aflat că există și job-urile astea! Cică în India se pierde foarte mult aur aur, prin bijuterii de mici dimensiuni.) Priveam la ăla care ieșea din canal, se spăla, nu vărsa și părea foarte fericit de situație, iar primul imbold a fost să mă uit la cheile mele de la mașină, care erau pe masă, și la aerul condiționat din cameră. „Băi, nu-i OK, ce dracu’, ce dracu ai mașină, stai în aer condiționat, la serviciu e civilizat; nici aur nu găsești, dar nici în rahat nu cauți.” Apoi mi-a picat fisa că, deși el caută în rahat și eu mă duc la Philips, de fapt eu intram în rahat și el se ducea la Philips, pentru că asta era percepția mea despre ce se întâmpla acolo.
Există un exercițiu recomandat în situații de criză: îți imaginezi că ai murit și te întrebi ce ai vrea să spună oamenii care vin la înmormântarea ta. Eu nu cred că există ceva după ce mor, dar – în fine – am făcut exercițiul. Și mi-am dat seama că vreau ca oamenii de la înmormântarea mea să zică: „A făcut o diferență în viață mea!” Deci m-am întrebat cum pot eu să fac o diferență în viața cuiva. Medicina a ieșit repede din calcul, pentru că voiam să fac o diferență în viața asta, nu în altă viață. Așa am ajuns la Psihologie, la Universitatea din București, la „învățământ la distanță”. Aveam serviciu de la 9 la 18, 14 examene pe an; din anul II am început în paralel și dezvoltarea personală, care mânca și ea din weekend. Din anul III am început să am și clienți acasă. Ziua mea începea la 5 dimineața, când plecam la alergat, și se termina la 10, când îmi ieșea ultimul om din casă.
Prin anul II de facultate m-am certat cu soțul, care mi-a zis că el este singura persoană din viața mea pe care o tratez cu fundul. Așa că i-am făcut cadou de ziua lui un calendar cu fundul meu, în toate cele 12 luni. Chiar nu știu ce aș fi făcut fără el, pentru că a fost superînțelegător în toată perioada aia.
În 2013 am renunțat a doua oară la corporație, pentru care făceam zilnic naveta Drumul Taberei – Aviației, și mi-am înființat cabinetul de psihoterapie. Aveam cel puțin trei orgasme intelectuale în fiecare dimineață, pentru că nu trebuia să mă mai duc nicăieri. (râde) Sentimentul ăla pe care îl ai când ăilalți toți sunt în trafic și tu nu mi-a ținut de cald vreo lună.
Pe urmă, lucrurile au venit cumva de la sine. Am învățat Facebook, blog, să scriu SEO… „algoritmul de propagare” îmi suna a boală de nervi. Habar n-aveam cum se fac chestiile astea! Până să am cabinet, aveam o pagină de Facebook pe care mi-o făcuse fiică-mea. Tot ea se ocupa să mai posteze, pentru că la un moment dat concluzionase că ar ajuta-o faptul că eu cunosc multă lume. Pe urmă, am aflat că, dacă n-ai blog, nu exiști. Și uite așa m-am apucat de scris. Timp de trei ani am trimis săptămânal un newsletter, „Cafeaua de duminică”, care conținea o temă de dezvoltare personală, o carte care avea legătură cu tema și un film. La un moment dat eram plecată de 1 Mai și n-am putut să-l mai trimit. M-am trezit cu telefoane și cu mail-uri: „Băi, ce dracu’ faci cu aia, că aștept să-mi beau cafeaua de duminică!”. Apoi am obținut colaborări. Inițial pe site-ul „Sfatul părinților”, unde am scris mult la secțiunea „Cuplu și sex”, apoi la Unica și la Psyhologies.
O clientă mi-a zis că a venit la mine pentru că nu vorbesc pompos. Cred că lipsește mult din psihologia românească o abordare francă, deschisă, amuzantă; poți învăța și din bancuri, dacă principiul din spate e corect, științific validat. Folosim o grămadă de cuvinte complicate în mod inutil. Fii-mea le denumește „cuvinte antibeție”, că nu le poți pronunța și nu le poți înțelege decât dacă ești treaz.
Sigur că te îndoiești tot timpul de noua cale. Cred că singurul fel în care poți să faci lucruri este să-ți dai voie să te răzgândești. M-am îndoit practic pe tot parcursul drumului în facultate. Eram pasionată să înțeleg cum ne funcționează mintea, dar sigur că nu știam dacă o să rezist să aud toată ziua oameni care îți vorbesc doar despre problemele lor. Cum e să faci asta în fiecare zi a vieții tale?! Cum te simți după un an? La mine sunt deja opt. Și încă îmi place. Eu mă plictisesc destul de repede și, cumva, psihoterapia a fost un soi de El Dorado – deși faci același lucru în fiecare zi, fiecare om e unic, deci nu ai cum să te plictisești.
Vrei să afli continuarea poveștii? Zi DA!
Pe Miruna Stănculescu o întâlniți online pe blogul personal (o să vedeți, scrie cu umorul și franchețea pe care le are și când vorbește) și pe Facebook .
Începe weekendul cu o porție de autenticitate & bucurii mici. DE CE NU? Gustă din interviurile „DE CE NU?“, coapte în fiecare vineri de Ziarul Metropolis și Zi DA pentru cafeaua de dimineață. Întâlnește-i pe oamenii puși față în față cu alegerile care i-au făcut fericiți.
FOTO: Alex Moody
