Dacă întrebi pe cineva pe stradă, în mijlocul Bucureştiului, nu a auzit nimeni de ea, chiar dacă stă la câteva minute distanţă. Pe stradă, nimic nu îi semnalează prezenţa până nu ajungi în dreptul numărului 22, unde nimic nu s-a schimbat de mult.
Un articol de Dana Ionescu|30 august 2020
Pe de o parte, pentru că, într-un fel, asta e soarta muzeelor, poate că și sensul lor. Pe de altă parte, pentru că în România muzeele nu sunt importante decât pentru un număr foarte mic de iubitori.
În centrul capitalei, aproape de Biserica Armenească, dar și de strada Silvestru, de exemplu, se află un loc plin de farmec, care își așteaptă calm vizitatorii și-i răsplătește pe cei care se opresc un pic și trec dincolo de poartă. Ca în această după-amiază de vară din timpul săptămânii, când lumina puternică și căldura de august te tot invită la reverie. Pe strada Spătarului, căci despre ea este vorba, la numărul 22, poți să te oprești și să vizitezi Muzeul Theodor Pallady. O să găsești mai mult decât un muzeu.
Mică întoarcere în timp
Un muzeu de care știe puțină lume din apropriere, cu toate că Bucureștiul nu abundă în muzee. Puțin importă însă. Nu e deloc de mirare, mai ales că oamenii se grăbesc cu o viteză cu care nu s-au mai grăbit niciodată în descursul istoriei. Poate că și de aceea e bine să se oprească și să facă această discretă întoarcere în timp.
Casa Melik, clădirea care găzduiește muzeul, reușește să păstreze convingător o fărâmă de poveste într-un fel cât se poate de simplu: rămânând autentică. Iar astăzi, autenticitatea e rara avis. O știm cu toții. Astăzi, ne schimbăm neîncetat și căutăm întruna, mai dornici decât oricând de noutate. Ei bine, la Muzeul Theodor Aman, toate-s vechi, vorba poetului, ceea ce e cât se poate de reconfortant, mai ales într-un oraș cu o arhitectură mutilată.
După ce ți se ia temperatura la intrare, așa cum cer măsurile de prevenție impuse de parcă interminabila pandemie COVID-19, faci imediat o pauză binevenită din prăfoasa, sufocanta după-amiază bucureșteană. În timpul săptămânii, la o astfel de oră, ai toate șansele să fii singurul vizitator. Casa Melik este un discret exemplu al necesarei ordini a lucrurilor, o ordine fără de care și arta, și societatea, și viața însăși erau de neconceput în vremurile de glorie ale acestui loc care începe cu o grădină de trandafirii și hortensii, unde se află un bust al lui Theodor Pallady, și continuă cu o clădire considerată cea mai veche casă locuibilă din București.
Intrarea se face fără ceremonial, care va fi fost obligatoriu altădată. Jos, la parter, câteva nuduri liniștite, indiferente chiar, te întâmpină în ramele lor. Muzeul Theodor Pallady este, de la primele la ultimele tablouri expuse, și o fermecătoare celebrare a feminității. Ea începe cu un portret al actriței Marioara Voiculescu și continuă cu „Nud de femeie pe canapea roșie”, „Nud cu ciorap negru pe fotoliu”, „Nud culcat” etc., minunate realizări ale pictorului român prieten cu Henri Matisse. Spiritul parizian al artistului se vede fără nicio greutate, la fel de bine ca preocuparea pentru formă și, anacronic, pentru un echilibru al liniei, care lipsește la mulți dintre congenerii săi, celebri sau mai puțin celebri.
Scara de lemn care te duce la etaj, la singurul etaj al casei devenite muzeu, unde au loc și ateliere de pictură, și alte evenimente, cântărește mult pentru farmecul acestei clădiri cochete, venerabile, norocoase, care a reușit să supraviețuiască așa. O urci și, la etaj, continuum-ul urmează aceleași principiu elegant, simplu al expoziției: în partea de sus tablouri și lucrările de artă plastică, în partea de jos a peretelui piese de mobilier – chiar și o masă din Renaștere – și câteva piese de ceramică și de artă exotică. În ceea ce privește celebrarea feminității, ea nu se constituie numai din splendidele tablouri ale lui Pallady. Lor li se alătură, la etaj, și alte lucrări care însuflețesc spațiul cu prezențe închipuite, de un erotism evident, cum e nudul pictat de Jacques Majorelle.
În această după-amiază de vară, în casa în care parchetul de lemn scârțâie la fiecare pas, întrerupând o liniște blândă, încălzită, ca în romanele vechi, de razele soarelui puternic ce bat în geamurile cerdacului de la etaj, fiecare dintre aceste obiecte, îți pare, ar putea fi protagonistul unei povești care să-ți stârnească imaginația – un ceanic japonez din secolul al XIX-lea, un nud pictat în Franța sau oricare dintre desenele semnate de Theodor Pallady, adunate în expoziția permanentă intitulată „Prezența umană în creația lui Theodor Pallady. Cât despre creatorul român căruia îi este dedicat spațiul, spiritul lui e peste tot, chipul însă doar în câteva locuri, dintre care amintim un „Autoportret” (acuarelă și creioane colorate pe hârtie lipită pe carton) din 1939, amplasat la intrarea într-un spațiu din care personaje schițate cu creionul pe hârtie citesc ziarul într-o piață sau fac cine știe ce alt gest de viață cotidiană.
În cerdac, alături de o masă din lemn masiv, acolo unde copiii pictează în timpul atelierelor, pernuțe strânse într-un colț și câteva desene puse la uscat: culori tari – pomi foarte verzi, cer foarte albastru. Ceva parcă s-a întrerupt și totul pare că așteaptă. Așteaptă, mai nou, și revenirea la normal, atât de amânată de măsurile impuse de pandemia COVID-19.
Casa Melik devine Muzeul Theodor Pallady
Casa Melik există de la jumătatea secolului al XVIII-lea și s-a păstrat într-o formă foarte apropriată de cea originală, grație unor operațiuni reușite de restaurare. Soarta a fost de partea ei, ceea ce nu se poate spune despre o mulțime de imobile care, dacă s-ar fi păstrat, ar fi însemnat mult pentru București.
Povestea ei are mai multe personaje și poate că într-o zi se va găsi cineva să-i scrie romanul, așa cum, pentru mitica stradă Mântuleasa, aflată în apropiere, s-a găsit Andreea Răsuceanu care să-i consemneze povestea. A fost mai întâi un bogătaș armean, care o cumpără și o lasă moștenire fiului. Când încetează din viața, casa este moștenită de soția lui, Ana.
Văduva se recăsătorește cu un arhitect pe nume Jacob Melik și vrea să păstreze casa, care, ascultătoare, trece cu brio de perioada reparațiilor și, abilă, devine ascunzătoare pentru câțiva pașoptiști revoluționari, admirați de noul proprietar. Datorită Casei Melik și, mai ales, podului ei, care nu se vizitează, ar fi scăpat cu viață cândva Ion Heliade-Rădulescu, Ion C. Brătianu sau C.A. Rosetti. De fapt, Jacob Melik, printre altele, autor al volumui L’Orient devant l’Occident, a fost spiritul protector al locului, lui datorându-i-se păstrarea elementelor specifice arhitecturii tradiționale românești: cerdacul cu geamuri de la etaj, scara interioară, din lemn și acoperișul cu streașină lată.
Colecția de artă Serafina și Gheorghe Răut este expusă aici din anul 1971, la dorința colecționarului îndrăgostit de Casa Melik, astăzi singura casă negustorească veche din București care se poate vizita. Acesta a dorit un muzeu dedicat operei lui Theodor Pallady, a cărui creație e prezentă aici prin câteva tablouri importante și peste 800 de desene și gravuri din perioada pariziană.
