Unul dintre cei mai iubiţi actori români împlineşte astăzi 78 de ani. A jucat în zeci de filme şi în numeroase spectacole de teatru, a fost căsătorit cu marea actriţă Leopoldina Bălănuţă, a primit, în 2009, premiul pentru întreaga activitate la Gala Premiilor UNITER şi, în 2013, Ordinul naţional Serviciul Credincios în grad de Cavaler „pentru devotamentul şi harul artistic puse în slujba teatrului românesc.
Un articol de Petre Ivan|2 decembrie 2014
Mitica Popescu s-a născut pe 2 decembrie 1936, la Bucureşti. În viaţa sa a existat şi o perioadă neagră, fiind condamnat la trei ani de închisoare pentru că nu şi-a turnat nişte prieteni care, la o petrecere, au spus că vor să plece în America, în anul 1958.
Dragostea pentru actorie i se datorează mamei sale care îl lua cu ea la teatru şi la operă, mărturisea Mitică Ppoescu într-un interviu recent, acordat postului tv Digi24:
„Eram elev, erau serbări, intrasem şi în echipa de dansuri populare româneşti şi ruseşti, cum era pe atunci. Şi după aceea, când am crescut, mergeam foarte des la teatru. Mama iubea foarte mult teatrul, opereta şi mă lua cu ea. Tata, mai mult cu fotbalul şi mergeam şi pe stadion şi la teatru. Eram cel mai câştigat…
Apoi, am făcut şi multă figuraţie la Teatrul Armatei, înainte de a da la Institut. Deci, prinsesem deja gustul scenei. Erau spectacole istorice, cu multă lume. Şi câştigam destul de bine. Dacă mai spuneam şi un cuvânt, îmi dădeau 20 de lei pe seară, dacă ţineam numai suliţa, doar 12 lei. Şi adunam că aveam în fiecare seară. Eram la teatru mai mult decât actorii consacraţi”, povesteste actorul.
Toată viaţa m-am temut de singurătate. Şi am avut parte de ea multă vreme… Asta-i viaţa! – Mitica Popescu
Nici intrarea la Institut nu a fost floare la urcehe, mărturiseşte cel care avea să-l întruchipeze perfect pe Cocoşilă în ecranizarea romanului Moromeţii, de Marin Preda:
„A patra oară am intrat. Erau nişte probleme în perioada aceea, erau nişte locuri pentru copiii de muncitori şi ţărani, pentru copiii de funcţionari şi era un număr limitat. În afară de asta, trebuia totuşi să te îndrume cineva, să îţi facă un repertoriu. Eu credeam că pot să spun „Noi vrem pământ”, cu care m-am şi dus la admitere. Ce treabă aveam eu cu poeziile eroice? Am continuat să fac figuraţie şi asta m-a ajutat”.
Cât despre profesia de actor, aceasta este asemănătoare cu cea a medicilor, mărturiseşte Mitică Popescu: „Ca şi medicii, noi ne-am îndrăgostit de meseria asta pentru că iubim lumea. Şi ca să ne iubească şi ei, trebuie să simtă că îi iubim. Eu de când eram mic am plecat cu ideea că eşti al tuturor şi al nimănui. Vezi finalul de spectacol – pleci transpirat, obosit şi singur. Seara următoare o iei de la început, dar finalul e acelaşi pentru toţi”.
Foto: Mitica Popescu – cinemagia, wikipedia
