Mitologie românească: șarpele, duhul casei
https://www.ziarulmetropolis.ro/mitologie-romaneasca-sarpele-duhul-casei/

Duhurile casei sunt printre cele mai vechi şi mai răspândite forme de protecţie pe care oamenii şi-au creat-o în virtutea felului de a privi lumea. Vă propunem o incursiune în mitologia autohtonă, alături de etnologul Antoneta Olteanu, lector al Fundaţiei Calea Victoriei.

Un articol de Ziarul Metropolis|15 februarie 2021

Toate comunitățile omenești au dezvoltat, de-a lungul istoriei lor religioase și sociale, un respect foarte mare alocat spiritelor strămoșilor în general și în special celor care deveneau protectorii casei și familiei. În ceea ce privește reprezentarea lor, ea a fost diferită pe scara istoriei. La români întâlnim cu precădere imaginea șarpelui casei, ca duh protector; avem și puține reminiscențe antropomorfe, în credințele despre Știma casei; de asemenea, două dintre păsările văzute frecvent în apropierea casei, barza și rândunica, au fost și ele învestite cu funcții de protecție.

Duhul casei putea fi văzut astfel ca un șarpe, alb-gălbui, ce ieșea de sub vatră sau de sub prag, care în timpul zilei, când nu era nimeni acasă, se putea plimba nestingherit și era descris frecvent ca bând lapte, uneori alături de cei mici: „Şarpe e la toată casa: unde e şarpe, e noroc la casă, merge bine şi nici un rău, nici un farmec nu se apropie. Dar să ferească Dumnezeu să-l omori, că îndată moare unul dintre gospodari. Acela se cheamă şerpe de casă. S‑au văzut astfel de şerpi bând lapte din strachină, de‑a valma cu copiii. Copiii îi dădeau cu lingura peste cap, plângând că le mănâncă laptele, dar şarpele mânca‑nainte, nu se supăra” (Elena Niculiță-Voronca).

El putea fi auzit doar, ca un ticăit al unei insecte mici care rodea lemnul sau un fâșâit aproape permanent în măruntaiele casei. De regulă ticăitul prevesteşte moartea sau sau altă nenorocire; totuşi, când bate regulat, se crede că e un semn bun. Erau și situații când era reprezentat sub formă umană. Așa cum am spus deja, aceasta este forma clasică sub care românii își reprezintă duhul protector al casei.

Este vorba de un element de putere care se răsfrânge nu numai la locatarii casei, ci și la construcția ca atare: „Fiecare casă are şarpele său; prin unele părţi însă se crede că fiecare suflet din casă îşi are şarpele lui de casă, care moare o dată cu cel pe lângă care şi pentru care a trăit sau o dată cu năruirea casei respective. Obişnuit, el nu se arată decât copiilor” (Tudor Pamfile). Uneori se spunea că moartea șarpelui atrăgea după sine doar pierderea norocului, ceea ce, dacă stăm să ne gândim, reprezenta destul de mult.

Uciderea lui este considerată o nelegiuire, cu atât mai mult cu cât era blând şi nu muşca. Dacă era omorât sau fugea de la casa cuiva, era semn că acea casă va rămâne pustie, locatarii ei vor muri, chiar şi vitele din gospodărie având de suferit. Ucigaşul va fi, la rându‑i, aspru pedepsit: va înnebuni, va paraliza sau va muri. Conform acestor credinţe, şarpele casei locuieşte sub prag, sub vatră, în peretele casei, în grindă (mai ales sub streaşină).

Conform altor menţiuni, el nu este zărit decât în cazuri grave, şi atunci apariţia lui este un semn de luat în seamă de familie. Apare fără veste, la pragul uşii, în pat sau pe vatra focului. Se mai crede că fiecare membru al familiei are un astfel de şarpe păzitor care moare o dată cu cel de care a avut grijă. Cel ce protejează locuinţa dispare atunci când aceasta se năruie. O situație mai delicată era cea în care se spunea că nu e deloc bine dacă șarpele fuge de la o casă: acea casă va rămâne pustie sau vor muri mai mulți oameni de acolo. Pustiirea casei era pericolul cel mai mare. Dintr-o casă vie, locuința devenea un spațiu al nimănui, un loc în care se puteau aduna duhurile, elemente necurate din realitatea noastră sau a spiritelor, un spațiu bolnav. E clar că pierderea șarpelului, fuga lui de acasă trebuia să fie văzută ca un păcat mare, ce nu mai putea fi răscumpărat nicicum.

La românii din Bucovina întregistrăm mai multe credințe deosebite legate de înfățișarea și funcțiile duhului casei, altele decât șarpele. O credință înregistrată de către Elena Niculiță-Voronca chiar face legătura dintre cuptor, o piesă centrală a gospodăriei țărănești, și funcția mai largă de duh protector, aici – Știma Casei: „Se spune că cuptorul e Știma Casei, el te hrăneşte, el te încălzeşte şi de aceea nu se strică” (Elena Niculiță-Voronca).

În sfârșit, dintre păsările care pot fi considerate protectoare ale casei sunt berzele: nu trebuie stricat cuibul lor, în caz contrar pasărea va da foc casei sau „te blastămă și mori împreună cu toți ai casei”; „Dacă o barză îşi face cuibul pe casa unui om, pe şopronul sau gardul său, în anul acela acel om, pe lângă că va fi ferit de furi, dar nici furtunile nu-i vor strica ogoarele”; la fel, rândunicile: „Cuibul de rândunică nu se strică, că pe urmă îţi mor părinţii şi ele îţi pun foc pe casă”; „Când face rândunica cuib la casă, e a bine” (Artur Gorovei, Tudor Pamfile, I.A. Zanne).

Antoaneta Olteanu este etonolog și lector la Fundația Calea Victoriei, unde susține cursul online Mitologie românească.

Duhul casei putea fi văzut astfel ca un șarpe, alb-gălbui, ce ieșea de sub vatră sau de sub prag, care în timpul zilei, când nu era nimeni acasă, se putea plimba nestingherit și era descris frecvent ca bând lapte, uneori alături de cei mici.

Foto: Laurent Desgrange



06
/04
/21

Ce destin! Să te naşti la începutul secolului 20, să fii unul din pionerii documentarului din România, dar şi al dezvoltării instituţionale a cinematografiei, să faci filme în două regimuri autoritare şi în timpul unui război şi să mori la aproape 100 de ani. Regizorul Paul Călinescu poate fi descoperit prin 12 documentare de scurtmetraj disponibile online, gratuit, în cadrul Cineclubului One World Romania.

01
/04
/21

Cineclubul One World Romania își propune în 2021 să recupereze și să analizeze evoluția filmului documentar românesc din perioada interbelică și din cea comunistă. Primele două sesiuni sunt dedicate filmografiei cineastului Paul Călinescu. 12 dintre documentarele lui, realizate în perioada 1934-1948, sunt disponibile gratuit până la 25 aprilie.

14
/03
/21

Pe 12 aprilie 1975, la unul dintre cele mai cunoscute spitale pariziene se stingea din viață o artistă care era deja mit. După o agonie care nu prevestea nimic bun, se despărțea de o viață care îi aduse și suferință, și bucurie, și victorii răsunătoare, și înfrângeri dureroase.

28
/02
/21

„M-am născut în anul 1707, la Veneţia, într-o casă mare şi frumoasă, aşezată între podul Namboli şi podul Donna-Onesta, în colţul străzii Ca cent’anni din parohia San Toma.” Era una din ultimele zile ale iernii anului 1707, era 25 februarie, era magica Veneția.

21
/02
/21

Pentru un oraș ca Bucureștiul, nu e deloc simplu să-și țină aproape oamenii care-l iubesc. Deși există o mie de motive de dezamăgire și de îndepărtare, se găsesc și spații unice, unde orașul face cuceriri noi sau strânge legături mai vechi. Unul dintre ele este Hanul cu Tei.

19
/02
/21

19 februarie nu este doar ziua în care s-a născut Constantin Brâncuși, ci și ziua tragică în care s-a stins prematur un creator de teatru cel mai probabil genial: Georg Büchner. Moartea lui a survenit într-un moment însuflețit de avânt revoluționar și dorință de schimbare.

15
/02
/21

Duhurile casei sunt printre cele mai vechi și mai răspândite forme de protecție pe care oamenii și-au creat-o în virtutea felului de a privi lumea. Vă propunem o incursiune în mitologia autohtonă, alături de etnologul Antoneta Olteanu, lector al Fundației Calea Victoriei.

12
/02
/21

Un anumit fel de armonie în societate, cosmopolitism, dar și un cert tradiționalism. Deschidere față de nou, dar nu una care să alunge tihna ce domnește într-un oraș ce respiră într-un ritm al lui. Muzică și culoare – ele au fost întotdeauna ale Vienei, spațiu asociat pe veci cu spiritul european.

03
/02
/21

Undeva, într-o fundătură din Bucureşti, din cartierul Rahova-Ferentari, „acolo unde întorceau tramvaiele 7 și 15, a treia stație de la Sebastian” se năștea acum 80 de ani, Ștefan Iordache. Era ziua de 3 februarie. „Ai mei erau din Calafat, unde amândoi locuiau pe aceeaşi stradă. S-au căsătorit şi, tineri şi fericiţi, au pornit-o în lumea largă”. Era anul 1941.