Mona Nicoară: Nina Cassian m-a împins să fiu mai onestă cu mine însămi
https://www.ziarulmetropolis.ro/mona-nicoara-nina-cassian-m-a-impins-sa-fiu-mai-onesta-cu-mine-insami/

INTERVIU „Nina m-a împins să fiu mai onestă cu mine însămi. Nu doar ea ca persoană, ci întreg procesul de facere a filmului despre ea”, spune regizoarea Mona Nicoară, care a realizat un impresionant documentar despre Nina Cassian (1924-2014), filmat în ultimii ani de viaţă ai scriitoarei.

Un articol de Ionuţ Mareş|6 Februarie 2019

Într-un interviu pentru Ziarul Metropolis realizat pentru a prefaţa lansarea în cinematografe, la începutul lunii martie, a documentarului său „Distanţa dintre mine şi mine”, regizoarea Mona Nicoară vorbeşte despre motivele care au determinat-o să facă un film cu şi despre Nina Cassian, despre cum a fost întâlnirea cu scriitoarea şi despre structura documentarului.

„În distanța dintre mine și mine”, un film realizat împreună cu monteuza Dana Bunescu, pornind de la o idee a producătoarei Ada Solomon, Mona Nicoară o imortalizează pe Nina Cassian (1924-2014). Un documentar construit în mare parte pe fragmente relevante de interviuri filmate pe care Mona Nicoară i le-a luat scriitoarei în locuința acesteia de la New York. Interviuri în care, așezată pe canapea și fumând din țigară, Nina Cassian își povestește viața, în special din timpul comunismului, de la tânăra care a crezut în idealurile comuniste și până la scriitoarea matură și celebră dezamăgită și chiar critică la adresa regimului, de care a și fugit în cele din urmă în SUA.

Interviurile sunt completate cu imagini de arhivă fie cu Nina Cassian, fie cu diverse momente artistice bazate pe texte sau compoziții muzicale ale ei. Un film a cărui energie vine din carisma și inteligența unei scriitoare dispuse să își rememoreze cu umor, autoironie și luciditate o existență trăită în bună măsură într-o perioadă istorică neprielnică pentru astfel de spirite nonconformiste.

Mona Nicoară a început să lucreze în cinema în 1997 ca producător asociat al documentarului „Children Underground”, care în 2001 a primit un premiu special la Festivalul Sundance și apoi a fost nominalizat la Oscar pentru cel mai bun documentar de lungmetraj. Debutul ei regizoral, „Şcoala noastră”, a avut premiera în 2011 la Festivalul Tribeca din New York, a mers apoi la peste 60 de festivaluri din întreaga lume, a câștigat marele premiu al juriului pentru cel mai bun film din SUA la AFI SilverDocs și a fost nominalizat la Silver Eye Awards pentru cel mai bun documentar est-european și la Premiile Gopo pentru cel mai bun documentar românesc. Mona Nicoară este selecționer pentru festivalurile One World și fARAD și a predat scris și film la Columbia, Cooper Union și New York University, iar acum predă istoria și arta filmului la Rutgers University.

Ionuţ Mareş: Ai spus într-un interviu că propunerea de a face un documentar despre Nina Cassian a venit de la producătoarea Ada Solomon în 2012 și că ai răspuns afirmativ imediat. Ce te-a atras la proiect și la personalitatea scriitoarei?

Mona Nicoară: Nina. Am cunoscut-o cumva în straturi contradictorii. Îi știam poeziile pentru copii de mică (am și acum acasă un volum aproape ferfeniță din „Între noi copiii”). Apoi, în școală mai trecusem pe lângă niște poezii de-ale ei incluse în manuale — competente toate, dar cuminți. Iar pe la mijlocul anilor `80 am descoperit în biblioteca unui amic de familie care colecționase poezie volumul ei „Loto-Poeme”, care pentru mine a fost un șoc: ludic, avangardist și, cumva, cu un schelet intelectual mai muscular decât ce găsisem printre alte poete ale anilor `60-`70.

Un alt strat a survenit mai spre sfârșitul anilor `80, când eu însămi începusem să scriu poezie și mă găsisem în tot felul de cercuri literare în care memoria ei (ea era deja în exil din 1985) era un amestec de inteligență caustică, sexualitate extravagantă și stalinism înflăcărat. Gura satului, cum ar veni, e întotdeauna mai fecundă decât realitatea.

Abia când am început să fac cercetarea pentru film și apoi când am cunoscut-o pe Nina m-am lămurit eu cum se împacă toate aceste versiuni doar aparent contrastante ale ei. De fapt, întregul proiect urmează acest model palimpsestic, care vine și din memoriile ei, și care încearcă să integreze o seamă de experiențe diferite, o seamă de versiuni ale Ninei în diverse etape de viață într-o poveste umană — nu neapărat coerentă, căci coerența uneori poate să fie și mama minciunii -, ci pur și simplu onestă și integrată.

Cum a primit Nina Cassian intenția voastră de a face un film despre ea?

Cu o indiferență demnă de invidiat. Nina își scrisese memoriile și spusese, cum ne tot amintea, tot ce voia să spună. ”Filmul e al tău”, mi-a zis. De fapt, aici era și un act de generozitate. Nina ca artist știa foarte bine că subiectul, participantul, personajul de documentar nu e și autorul lui și că ceea ce se vede în film este mai mult ceea ce avem noi de spus despre ea decât ceea ce mai are ea de spus. Pe de altă parte, știu că, cel puțin la nivel personal, s-a bucurat de prilej, de întâlnire, de prietenie. E ceva ce am să port în mine tot timpul.

Documentarul se bazează în mare parte pe interviuri pe care le-ai realizat în locuința Ninei Cassian din New York, cu ea așezată pe canapea, fumând. Cum ai conceput aceste interviuri? Care au fost direcțiile pe care le-ai urmărit?

Simplu: cronologic. Am fost curioasă să văd cum își rememorează Nina viața, cum și-o rearajează în oglinda retrovizoare și cum își vede propria evoluție. E o abordare care e banală, foarte comună pentru că e justificată: orice impuls narativ pornește natural cu “hai s-o luăm de la început”, nu?

Ceea ce nu știam când am decis să structurez interviurile astfel este că Nina avea să devină din ce în ce mai fragilă pe parcursul lor, astfel încât entuziasmul și energia cu care vorbește despre tinerețe se sting încet-încet până ajunge cu povestea în prezent. E emoționant și alarmant să vezi asta în materialul primar — și am păstrat progresia asta în film.

Acum, e adevărat și că am tot făcut la detururi cât am putut amândouă, pentru că nu era doar un interviu banal — era o plăcere a conversației, a amiciției, a amintirilor și bârfelor de acasă pe care nici una dintre noi două nu ne-am negat-o. Dar reveneam întotdeauna de unde lăsasem lucrurile, cronologic vorbind, înainte să o cotim pe alături.

Cum ai simțit-o pe Nina Cassian în fața camerei, invitată să își rememoreze viața?

Obosită. Nu doar fizic, deși asta se vede, cum ziceam, cu ochiul liber în film. Dar și emoțional: se săturase să răspundă la aceleași întrebări, să se lupte corp la corp cu o caricatură a ei creată in absentia, să își justifice public niște alegeri care de fapt erau foarte intime — credința ei, viața romantică, arta. Nina își făcuse deja ordine în sertare, se certase și se împăcase cu ea însăși, chiar în repetate rânduri.

Ce rămăsese în urma acestui proces era o onestitate aproape crudă cu propria persoană, un refuz al împachetării narcisiste în imagini false. Pare aproape frondă, sau poate afront, dacă nu realizezi că e pur și simplu vorba de rezultatul unor ani, chiar zeci de ani, de procesat schimbări interioare și exterioare.

Nina Cassian, în „Distanţa dintre mine şi mine”

Apoi, prin montaj, realizat de Dana Bunescu, introduceți imagini de arhivă, fie cu Nina Cassian, fie cu diverse momente artistice bazate pe texte sau compoziții muzicale ale ei. În plus, scoateți la lumină dosarul ei de urmărire de la Securitate, din care extrageți fragmente relevante. Cum ați gândit, tu și Dana Bunescu, structura filmului și cum s-a dezvoltat aceasta pe parcurs?

Am încercat cu Dana câteva structuri care nu ne-au plăcut. Una, țin minte, era strict intelectuală și avea capitole cu titluri abstracte ca “mistica comunistă”. Rezultatele erau absurde, în contrast jenant cu umaninatea Ninei pe ecran. În cele din urmă Dana a găsit structura filmului, cu schelărie exterioară cronologică și structură internă emoțională. Simplu și sănătos.

Tot Dana a venit și cu limbajul filmului — aceste hard cut-uri dintre Nina în prezentul relativ și Nina în arhivă, care nu cocoloșesc publicul, nu sunt ilustrative, ci păstrează fricțiunile și fac loc contradicțiilor.

Apoi, în același registru, ne-am permis un lux pe care nu toți cei care lucrează cu materiale de arhivă și-l asumă: am păstrat multe din mărcile timpului, am lăsat acolo elementele deteriorate sau imperfecte, tocmai pentru a rămâne fidele acestei idei fruste de trecut pe care fiecare suntem liberi să-l privim direct și să îl digerăm cum vrem. N-am vrut să netezim asperitățile.

Ce ai învățat din întâlnirea cu Nina Cassian?

Nina m-a împins să fiu mai onestă cu mine însămi. Nu doar ea ca persoană, ci întreg procesul de facere a filmului despre ea. În experiența mea, în documentar montajul e întotdeauna un fel de excavare a adevărului scheletal de sub straturile de autoamăgire în care înfofolim proiectul în stadiul de dezvoltare și finanțare.

Dar și mai important pentru mine a fost să simt întâlnirea cu intelectul tăios al Ninei pe pielea mea și, simultan, să-i simt căldura, acceptul perfect uman în același timp. Dacă suntem onești cu noi înșine, cu sinele nostru real, putem să găsim mult mai ușor principiile după ne organizăm tot ce facem.

„Distanţa dintre mine şi mine” va intra în cinematografe la 8 martie, fiind distribuit de Rollercoaster PR.

 

Credit foto cu Mona Nicoară: Rudolf Costin

29
/01
/19

După ce a cucerit lumea cu „Citind Lolita în Teheran”, scriitoarea Azar Nafisi a revenit cu „Lucruri nespuse” - o colecție de amintiri care își poartă cititorul în mijlocul evenimentelor din Iranul ultimului secol.

28
/01
/19

La început de an 2019, declarat Anul Cărții în România, vă propunem un top al celor mai bune apariții editoriale ale anului trecut, din zona ficțiune. Ziarul Metropolis a realizat un top al celor mai bune cinci romane publicate în 2018 în România.

27
/01
/19

Și pentru că 27 ianuarie este Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului, vă propunem spre lectură „Omul în căutarea sensului vieții” (Editura Vellant), cronica experiențelor îngrozitoare trăite de psihiatrul Viktor Frankl în timpul detenției sale la Auschwitz și în alte lagăre.

25
/01
/19

METROPOLIS SPECIAL. Pe 25 ianuarie 1882 se năștea, la Londra, Virginia Woolf. 137 de ani mai târziu, vă invităm să ne-o amintim răsfoindu-i jurnalul.

16
/01
/19

Romanul autobiografic „Promisiunea zorilor” de Romain Gary (traducere din franceză și note de Daniel Nicolescu) a fost publicat la editura Humanitas Fiction, în anul 2018.

16
/01
/19

Editura Litera anunță peste 700 lansări editoriale noi în 2019 și vă propune să notați în agendă cărțile-eveniment peste care nu trebuie să treceți fără a le fi citit anul acesta.

14
/01
/19

„Anul Cărții” se deschide cu o conferință națională dedicată profesioniștilor în comunicare din editurile românești. Programată pe data de joi, 17 ianuarie 2019, începând cu ora 10.00, la Salonul de Carte „Luceafărul” (Bulevardul Unirii nr. 10), conferința își propune să îi reunească pe specialiștii în comunicare din editurile autohtone.

07
/01
/19

Cartea „Între prieteni“ (traducere din limba ebraică de Marlena Braeșter) a apărut la editura Humanitas fiction în anul 2013. Amos Oz a murit la Tel Aviv pe 28 decembrie 2018.

23
/12
/18

Romanele din seria Fantasy „Pisicile războinice”, semnată de Erin Hunter, s-au situat și anul acesta pe primul loc în preferințele publicului. Cele mai vândute titluri din portofoliul Grupulului Editorial ALL fac parte din domenii variate, de la literatură la dezvoltare personală și medicină.

22
/12
/18

Editura Litera a anunțat lista celor mai vândute titluri din 2018. Printre acestea, „Povestea mea”, de Michelle Obama, și „Ordinea de zi”, de Éric Vuillard (Prix Goncourt).

14
/12
/18

Marți, 18 decembrie, de la ora 19.00, la Sala Union a Cinematecii Române, va avea loc lansarea volumului „Păcatul originar. O autobiografie” de Anthony Quinn, publicat la Editura Nemira, în colecția Yorick.

Page 2 of 8812345...102030...Last »