INTERVIU De vorbă cu Monica Anastase, fondatoarea Festivalului Naţional de Improvizaţie (!MPRO), ajuns la a VIII-a ediţie, găzduită de Casa Universitarilor, între 22 şi 25 octombrie.
Un articol de Alina Vîlcan|12 octombrie 2020
Cine este Monica Anastase, cum ai ales să studiezi actoria și cum a început pasiunea ta pentru teatrul de improvizație?
Sunt o femeie curioasă, atee (dar apreciez religiile prosociale), cu înclinații libertarian-sociale și fără obligații (încă nu am copii, animale, plante, bărbat). Am crescut în Bucureștiul anilor ‘80 și ‘90, într-o lume pre-internet și chiar pre-telefon mobil, dar am adoptat noile tehnologii cu toată inima (nu cred că vom avea super AI prea curând, dar putem fi mult mai grijulii cu ce le învățăm pe AI-urile astea mai „de casă” până atunci).
Am ales actoria pentru că, lucrând în liceu la un spectacol „la comanda” profei de engleză, am avut revelația că prin actorie, adică jucând mai multe personaje, pot afla mai multe despre cine sunt, cine pot fi și cine mi-ar plăcea să fiu. Așadar, am ales actoria ca dezvoltare personală, mult înainte să aud expresia asta (râde). Pasiunea pentru improvizație a fost chiar un coup de foudre – am intrat singură la unul dintre primele spectacole de improvizație din România, „Teatru Sport”, coordonat de Vlad Massaci la Sala Rapsodia, pe Lipscani, și m-am îndrăgostit efectiv de felul în care actorii își riscau imaginea, persoana pe care ne-o construim și menținem cu toții cu atâta grijă zi de zi, și totuși „salvau” momentele prin inteligența proprie și printr-un nivel de cooperare pe care mi l-am dorit imediat și în viața mea.
Îți propun o rememorare a felului cum a apărut Festivalul Național de Improvizație, ajuns astăzi la a VIII-a ediție. Ca fondatoare a evenimentului, cum îți amintești de perioada în care puneai bazele festivalului, cum a început totul?
Festivalul !MPRO s-a născut în 2013 din senzația de „masă critică”, cu care m-am trezit într-o dimineață prin ianuarie – am simțit că suntem destui și că suntem prea singuri de prea mult timp. Pe atunci erau vreo 20 de trupe, 13 în București și câte una în Iași, Craiova, Baia Mare, Târgu Mureș, Târgoviște, Cluj și Galați, și nu ne cunoșteam unii cu alții decât de pe internet, nu colaboram, nu schimbam idei. Așadar, am invitat toate aceste trupe la o săptămână de impro la Teatrul de Comedie, și ele au acceptat cu toatele!
Îmi amintesc foarte mult entuziasm, curiozitate, dar și (încă) o tensiune din zona „ia să vedem cine e mai bun”, deși festivalul nu a fost niciodată un concurs. Ceea ce cred că ne-a propulsat cel mai mult pe calea evoluției a fost constatarea că toate cele 20 de echipe făceam cam același lucru. Ca și cum ai avea un festival de bucătari, și toți ar găti paste. Unii cu carne, unii fără, unii cu paste integrale alții cu fusilli colorați, dar… tot paste! Și na, după cinci zile de paste… ți se apleacă puțin (râde). Așa că ne-am pus pe învățat noi moduri de „a găti” cu imaginația, și așa au apărut ulterior noi și noi formate, mai pe distracție, mai pe teatralitate, mai cu competiție, mai cu cântat… Adesea după chipul și asemănarea celor pe care i-am invitat la festival ca să învățăm de la ei, cum ar fi Radu Dragomirescu (București), Lisa McQueen (Chicago), Tim Orr (San Francisco), Inbal Lori (Berlin), Joe Bill (Chicago), Jill Bernard (Minneapolis), Jules Munns și Heather Urquhart (Londra), Missie Peters și Dave Morris (Victoria), Mick Napier (Chicago).
Care sunt, pentru tine, cele mai spectaculoase momente din cei șapte ani de până acum ai festivalului? Care au fost principalele provocări și care au fost cele mai importante satisfacții?
Nu pot să nu împărtășesc momentul din cadrul ediției a treia (2015) când, în sala Media a TNB, Tim Orr și Inbal Lori improvizau o scenă amoroasă, și tot publicul a început să incanteze spontan „sex-scene-sex-scene-sex-scene”. A fost genul de frenezie pe care îl vezi în ritualurile dervișilor rotitori! (Nu s-a dezbrăcat nimeni, nu vă îngrijorați.)
O provocare principală a fost mereu incertitudinea finanțării – în două dintre ediții nu am avut nicio finanțare (ne-am descurcat doar din încasări), două au fost finanțate din sponsorizări private și trei cu granturi Arcub (până să le taie fostul primar). Incertitudinea vine din faptul că peisajul cultural independent este încă prea vag, pestriț, și susținerea sa financiară nu este o atitudine common place – sunt foarte puține concursuri de finanțare din fonduri publice, companiile nu au asta nici măcar în top 5 priorități (cu câteva excepții notabile precum sponsorii Undercloud și istorica fondare a Teatrului Act), iar publicul (și așa puțin față de publicul de concert, de exemplu) preferă încă instituțiile de stat sau, mai nou, producțiile-rețetă, spectacole comice, lejere, cu câteva „nume” consacrate. Dacă îți și zice că e „totul improvizat”, chiar că nu te duci!
Satisfacții am avut în fiecare an, văzând trupele bune devenind și mai bune, inovând pentru festival, văzând trupe la debut, pline de entuziasm, văzând comunitatea interacționând și maturizându-se. În ultimii cinci ani, din ce în ce mai mulți improvizatori români au fost invitați la festivaluri internaționale, să joace și să predea ateliere. Seva festivalului a dat curaj unor membri ai comunității să deschidă afaceri cu teatrul de improvizație, și așa au luat naștere Recul, Improteca și proiectele trupelor Urban Impro sau Jinx.
Ce aduce nou ediția din acest an, de la Casa Universitarilor, de ce să nu o ratăm și cum a fost să pregătiți această ediție în condițiile actuale, de pandemie?
Nu ratați ediția de anul acesta pentru că este întruchiparea noului buzzword împrumutat: „reziliență”.
Este o ediție gândită înainte de pandemie, finanțată în lockdown (am aflat că am câștigat, pentru prima dată, grantul de la AFCN pe final de lockdown), mutată din teatru în aer liber (terasa de la Casa Universitarilor este acoperită, deci nu ne va ploua!), live dar și livestreamed (testăm noi frontiere, de ce nu?). Spectacolele sunt foarte diverse anul acesta, avem o trupă de liceeni, o trupă la debut, show-uri muzicale, un rap battle cu MCs care asta fac de mici și MCs amatori dintre improvizatorii noștri, un sketch show născut din improvizație, dar acum la fel de fix ca un spectacol de teatru clasic, un solo impro show și, cumva, două spectacole bazate pe legende și povești cu zei.
Avem de făcut rutine noi pentru echipa de voluntari – cine se oferă să fie mask nazi, cine asigură fluxuri distincte de intrare și ieșire, cum facem cu rândul între termometrizare și validarea biletelor, cine stă la dezinfectat headset-urile între spectacole. E o lume nouă, și din fericire coordonatorul nostru logistic este super pe treabă, n-am nicio grijă că totul va merge brici.
Ne-am gândit și la frig – vom avea încălzitoare și păturici individuale pentru fiecare spectator, dar și la bunăstarea publicului – vom avea sandvișuri de la CheeseUp și băuturi de la Dianei 4 și Tatra Tea.
De ce avem nevoie de comedie și cum consideri că stăm la acest capitol în România, azi?
Comedia bună, după părerea mea, este cea care reflectă preocupările oamenilor și ale societății actuale, scoțând în evidență ipocrizia, tensiunile, aspirațiile, succesele și eșecurile. La o astfel de comedie râdem pentru că ne recunoaștem pe noi sau pe cunoscuții noștri, recunoaștem comportamente despre care știm în adâncul sufletului că ne știrbesc din integritate și ne răpesc din bucuria de a trăi. Un comediant bun are curajul de a spune lucrurilor pe nume, și avem nevoie de asta în contextul fake news și fake lives prezentate în culori puternice pe rețele de socializare.
În România de azi nu cred că stăm prea bine la acest capitol. Sunt multe spectacole de comedie ancorate în timpuri trecute sau în locuri străine, umorul subversiv al perioadei comuniste nu și-a găsit calea în ceea ce pare a fi secolul libertății de expresie, dar care îngroapă adevărul important într-o ceață groasă de adevăruri triviale (iar televiziunile hrănesc consecvent această ceață, în mare parte).
Asta explică, prin contrast, succesul serialului „Las Fierbinți” sau al unor comedianți – standup comedy-ul românesc a crescut foarte mult în popularitate și în calitate, în special prin vârfuri precum Teo, Costel sau Micuțu.
Cum s-a dezvoltat teatrul de improvizație la noi, care ar fi cele mai importante repere din punctul tău de vedere, și la ce nivel suntem azi, cât de căutată este improvizația de artiști, de public?
Teatrul de improvizație în România a pornit de la jocuri de short form, în stilul emisiunii „Whose line is it anyway?”. A stat acolo vreo zece ani, crescând doar pe orizontală și creând impresia, în special în lumea teatrului, că „improvizația e doar divertisment facil” (deși nu e deloc ușor să vii cu zeci de personaje și idei pe oră). Apoi, odată cu festivalul, actorii și creatorii de improvizație au descoperit și long form (o abordare mai teatrală a spectacolelor de improvizație) și muzicalurile improvizate.
Câteva exemple de trupe sau spectacole foarte bune: orice format cu trupa Backstage Boys, short form cu trupa Improvisneyland sau iELE, long form la Recul sau show-ul The secret life of housewives, prezent și în ediția de anul acesta a festivalului, muzicaluri în care Vlad Pasencu își face simțită prezența în mod consistent.
Foarte interesant este de văzut și evoluția în țară – anul acesta a avut loc primul festival local de improvizație short form, la Studio Act Oradea, cu trupe din Oradea, Târgu Mureș, Satu Mare, Petroșani, Târgu Jiu. O altă trupă de cursă lungă este trupa Idiot din Iași, care a aniversat nouă ani în iulie, iar revelația anului 2019 a fost pentru noi trupa de liceeni Heavenly Hell de la Timișoara.
De la început, unii improvizatori au avut și generozitatea și abilitatea de a împărtăși principiile și instrumentele improvizației cu oameni care doreau și ei să (re)învețe să se bucure de imaginație, de spontaneitate, să colaboreze bine chiar și cu aproape-străini și să construiască personaje și lumi relevante. Mihaela Sîrbu a fondat Școala de Improvizație, trupa Improvisneyland a înființat Academia de Improvizație, echipa Recul are componenta Recul School, și apoi mai sunt o seamă de alți traineri valoroși precum Delia Riciu sau Ciprian Nemeșiu. Cursurile de improvizație aduc sute de persoane laolaltă anual, cam la fel de multe ca și spectacolele. Adesea, spectatorii sunt deja sau urmează să devină cursanți.
În cadrul festivalului, te vedem în spectacolul Fearless. Despre ce este vorba, la ce să fim atenți?
Mie îmi place să cânt. Nu muncesc pentru asta, nu vreau să fiu o profesionistă, dar îmi place foarte mult muzica, și combinată cu curiozitatea din impro… e magie pentru mine. Vlad Pasencu este un magician în acest sens, și mai nou explorează și cu un looper, cu ajutorul căruia poate să „păstreze” fragmente create pe loc și să le suprapună cu alte fragmente, rezultând o compoziție muzicală complexă și absolut mindblowing! El și cu mine am ales o echipă de actori împreună cu care ne propunem să fim fearless vineri, pe 23 octombrie. O să stăm de vorbă cu publicul despre transformările prin care au trecut în ultimul an, și, inspirați, de ele vom improviza. Scene, personaje, cântece, refrene, solo-uri, sunete, jingle-uri – toate fără frică și cu mult avânt.
Incertitudinea vine din faptul că peisajul cultural independent este încă prea vag, pestriț, și susținerea sa financiară nu este o atitudine common place. (Monica Anastase, fondatoarea Festivalului Național de Improvizație)
