Monica Jitariuc. Jucăușenia cuvintelor și înlănțuirea lucrurilor
https://www.ziarulmetropolis.ro/monica-jitariuc-jucausenia-cuvintelor-si-inlantuirea-lucrurilor/

Se zice că oamenii nu-şi amintesc ce le-ai spus, dar îşi amintesc cum i-ai făcut să se simtă. Monica Jitariuc mi-a intrat în minte anul trecut, la o conferinţă de PR. Din toată întâmplarea aia, îmi amintesc doar energia şi bucuria ei.

Un articol de Adina Scorţescu|13 septembrie 2018

Anul ăsta, o prietenă mi-a zis de cursul de social media de la DallesGO, la care profa nu doar că dă informații foarte utile, dar e mai entuziasmată decât toți cursanții la un loc.

„Cine e profa?”

„Monica Jitariuc! O știi?”

N-o știam… Așa că interviul de mai jos e „ca să o știu” pe Monica, dincolo de impresiile prietenilor, postările pe Facebook, cartea de vizită (cam impresionantă, ce-i drept) din PR. E despre înlănțuirea lucrurilor (ca într-o nuvelă de Maupassant), despre „de ce”-urile zilnice, despre cum se conectează ideile și oamenii, despre iubirea care dă peste tine când nu mai sperai. Și despre cum să zici mai mult da decât nu, apoi să dai bucuria (și povestea) mai departe:

Mama m-a ajutat mult prin ce n-a zis. Nu m-a întrebat niciodată „de ce?”, nu mi-a analizat deciziile. Cred că asta a fost cea mai mare încurajare. She didn’t question my decisions. Ambiția am moștenit-o de la ea. A crescut patru copii, lucrând la cooperativa Sporul din Sighișoara. După ce am dat eu la Comunicare și Relații Publice, a dat și ea. Acum organizează programe educative pentru copiii care vin la muzeu și flash-mob-uri, se ocupă de un business de familie (Transylvanian Souvenirs, un magazin de amintiri în Cetatea Sighișoara) și mereu are treabă. E o tipă excepțională.

Mi-a transferat și o lipsă de toleranță față de orice greșeală și un perfecționism absolut dement uneori. În clasa a II-a, când învățam litera „r” și exersam pe caiete speciale unde nu aveai voie să rupi pagina… ea mi-a rupt pagina. Nu era scrisă suficient de frumos. Mi-a zis: „O să scrii până o să fie perfect.” M-a durut foarte tare. Dar, ulterior, am ajuns la concluzia că mi-a prins bine… Mi-a folosit toată disciplina asta. Dar am învățat the hard way.

În școala generală, după-amiezile, aveam grijă de frații mei, adică reluam lecțiile pe care le făcusem deja. De aceea știu foarte multe poezii pe de rost – „Gândăcelul” de Elena Farago, „O plimbare cu metroul” de Otilia Cazimir. Pe toate le-am învățat de patru ori. În rest, citeam. În continuu, nonstop.

La București m-au adus… limba franceză și trenul. Am dat la Școala Centrală, unde am stat în internat. M-am simțit groaznic – ultima țărancă din cartier (râde). Eram și săracă, și din provincie. Dar pe atunci, în ’96, nu erau atât de multe bariere care să ne diferențieze – telefoane mobile, mașini. Lumea era cam la același nivel, iar învățătura făcea diferența. Iar eu, fiind foarte atentă la partea asta, am reușit să beneficiez de prestigiul adus de note, dar și de un pic de atenție de context din partea colegilor.

Profa de engleză mi-a făcut abonament la Ateneu, începând cu clasa a X-a. În fiecare joi mergeam cu ea la concert, ceea ce era un mare privilegiu. Nu că mi-ar fi plăcut enorm muzica simfonică, doar că, datorită ei, am auzit și eu de nume ca Șostakovici, de care nu știam din familie. Am beneficiat deci de bunătatea oamenilor și de bucuria lor de a mă avea în preajmă. Am încercat mereu să dau la schimb energie bună și bucurii mici.

Am fost o tocilară, n-am avut niciun iubit până în clasa a XII-a. În anul întâi de facultate m-a chemat o fată în Piața Unirii și nu știam unde e aia; știam doar de Grădina Icoanei, unde era școala, și de Institutul Francez. Pe de altă parte, „Război și pace” într-un weekend nu era o provocare.

Schimbarea s-a produs în prima zi de facultate, Comunicare și Relații Publice la SNSPA, când mi-am cunoscut prietena cea mai bună, la avizier. Eram îmbrăcată destul de dubios, cu tocuri, sacou și fustă de plastic albastre; m-a întrebat cum e orarul și mi-a zis să mergem în Club A. Adina era cool (este și acum, dar din cu totul alte motive decât atunci. Acum e chiar minunată). Mi-a dat casete cu Nirvana și mi-a zis: „Bă, dă dracusacoul și tocurile alea, ia niște blugi!”.

Eu cred foarte tare în cultura generală. Nu neapărat la nivel de cunoștințe din cărți, cât la nivel de calități – cum ar fi empatia, pe care o dezvoltați dacă trăiești atât viața ta, cât și a personajelor din cărți. Nu mai spun de jucăușenia limbii, care mi se pare esențială. Cuvintele au greutate, contează ordinea în care sunt aranjate. Una e să zici „iaurt cu rodii” și alta „rodii cu iaurt”. Cred că sensibilitatea asta a cuvintelor vine din lecturile timpurii.

Peste ani, m-am întâlnit la o petrecere prin 2000, cu Frédéric Beigbeder și am putut să-i spun că îi citisem toate cărțile, nu numai „99 de franci”, pe care o știe mai toată lumea. Deci lecturile m-au ajutat în anumite contexte, nu neapărat să par mai deșteaptă – deși mi-a plăcut mult asta, o perioadă, până am mai trecut peste aroganță și vanitate… nu total – ci să fac niște legături, să înțeleg mai bine niște oameni și contexte. Am niște abonați fideli care, de fiecare dată când se întâmplă târgurile de carte, îmi cer recomandări. Le dau pe whatsapp.

Viața profesională am început-o la 18 ani, din păcate (că mi-ar fi plăcut să stau mai mult în școală), când m-am angajat la Ministerul Apărării Naționale. De atunci am muncit full-time non-stop, ăsta e al 18-lea an. Cu o pauză de un an, când am născut.

La 19 ani am ajuns în publicitate, la Ogilvy, de unde m-au dat afară, pentru că întârziam dimineața. Eram account executive. Șefa mea de atunci, o femeie minunată, m-a avertizat, după care m-a concediat. Nu-mi venea să cred! Dar la 19 ani îți permiți o astfel de experiență. După aceea am devenit mai organizată.

Apoi m-am mutat la Citroën, unde am lucrat șapte ani jumate, cu un șef extraordinar. Service-ul din Pipera avea 50 de angajați, iar el îi știa pe toți pe nume. Știa când încep școala copiii și ce necazuri are fiecare.

Acolo am învățat cât de important e să fii tu de vină, iar meritele să fie ale echipei. Eram singura fată într-un departament de băieți, care trebuia să calculeze promoții la piese de schimb. Marja pe care a calculat-o colegul meu era mai mică, iar eu n-am mai verificat. Mi-a fost greu să-mi asum asta pentru că eu nu greșeam. „Cum naiba s-a greșit?!”

Când a intrat în viața mea fiica mea, Flaria, am început să mă duc la psiholog ca să înțeleg cum pot fi o mamă mai bună, încercând să evit pattern-urile pe care le aveam eu. De aici a pornit aplecarea către reflexivitate.

Viața mi s-a schimbat total acum trei ani, când l-am întâlnit pe Marius, care este iubirea vieții mele (nu credeam că există așa ceva…). Eram într-un moment în care simțeam că dacă o să rămân singură toată viața și o să citesc ar fi perfect. Nu mai aveam nevoie de nimic, copil deja aveam, profesional eram împlinită și în bibliotecă aveam multe cărți necitite.

Cu Marius și cu Flaria am exersat adevărul, iar acum încerc să mă țin de el. Adevărul înseamnă și durerea de a-ți da seama că nu ești așa de bună la anumite chestii… Și înseamă și cât de mult îți place ceea ce faci, cât de fericit ești în momentul ăsta. Sunt întrebări pe care mi le pun activ și încerc să-mi găsesc mici oaze în care pot să ajut cu adevărat, să pun ceea ce știu în slujba cât mai mai multor oameni.

Marius mă ajută. Îmi zice că-mi dau prea multă importanță în anumite situații. Oamenii pur și simplu se comportă; felul în care tu te simți e responsabilitatea ta. Nu ai dreptul să-i impuți nimănui felul în care te simți. Și, mai concret, Marius mă ajută să mă întreb de mai multe ori „de ce?”. „Uite, vreau să fac asta.” „Da’ de ce?

Cred că iubirea este un construct în care, dacă ai disponibilitatea să asculți, poți să găsești diamante în oamenii de lângă tine. E plin de diamante, dar cred că trebuie să fii pregătit și să lucrezi cu tine nonstop. Încerc să fac pași mici zi de zi, să citesc cărți mai populare gen „Cum să te iubești pe tine” din seria The School of Life sau „Curajul de a fi vulnerabil” de Brené Brown, dar și literatură mai serioasă, din zona științe cognitive, articole, filme – se găsește orice acum, curatorierea este esențială. Așa cum învăț să gătesc mai bine – să mă uit la rețete, să văd cum au gătit alții, că sigur au făcut mai bine, tot așa încerc și în zona asta de explorare intimă să nu-l încarc pe iubitul meu cu tot, să fac pași mici zi de zi. Căci trebuie să-i scutești pe cei din jurul tău de mizerie. Nu reușesc decât vreo 10%, dar măcar sunt conștientă de asta.

Meseria de comunicator presupune ca tu să fii pe locul doi, să fie despre alții mereu. Și îmi face mare plăcere să-i simt pe cei din jur fericiți. Doar că acum aleg să nu fie cu prețul fericirii mele, ceea ce până acum nu se întâmpla. Iar oamenii sunt foarte OK cu asta.

Fiică-mea îmi pune cele mai grele întrebări. „De ce trebuie să dau jucăriile mele?” „ „De ce nu putem mânca mai multe dulciuri?” Mi-e foarte greu acum când o văd rănită și mă întreabă „De ce m-a bătut nu știu care?”, „De ce există răutate?”.

Copiii din ziua de azi tolerează foarte greu „nu știu”. „Hai, caută pe google dacă nu știi!” De fapt, ei nici nu mai caută pe google, ca noi, merg direct pe youtube. Dacă nu există pe youtube un video pentru problema respectivă, nu există subiectul. În plus, fiică-mea îmi dă mesaje vocale pe whatsapp, nu mai scrie. Vorbește în emoticoane, în pictograme de multe ori.

Dacă ar fi să-mi aleg acum un job full-time, l-aș alege pe cel de mamă. Mi se pare cea mai rewarding chestie din lume.

Cum să zici mai mult da decât nu?… Povestea continuă pe ZI DA!

Maupassant are o nuvelă, „L’enchaînement des choses”, care pornește de la un om care s-a aruncat de pe pod. Și spune că nu s-ar fi aruncat dacă înaintea lui n-ar fi existat omul care a construit podul și, înainte de el, cel care a produs oțelul și, tot așa, se face o legătură care ajunge la începutul lumii. Eu cred în înlănțuirea asta foarte tare și cred că o putem schimba oricând. De asta iubesc viața! Că tu n-ai curajul să faci pasul, asta e altceva. Eu cel mai des nu am. Dar oricât de sărac, oricât de bogat, oricât de tânăr sau de bătrân, atât timp cât nu ești în lanțuri și nu ești mort, oricând, chiar poți schimba orice!

Pe Monica o întâlniți online pe Facebook, Instagram, LinkedIN, Pinterest și pe blogul personal.

Începe weekendul cu o porție de autenticitate & bucurii mici. DE CE NU? Gustă din interviurile „DE CE NU?“, coapte în fiecare vineri de Ziarul Metropolis și Zi DA pentru cafeaua de dimineață. Întâlnește-i pe oamenii puși față în față cu alegerile care i-au făcut fericiți.

 

Foto: arhiva personală a invitatei



07
/08
/17

Renumitul director de imagine italian Blasco Giurato semnează imaginea filmului românesc ”Octav”, al regizorului Serge Ioan Celebidachi, ce va rula în cinematografe începând cu 6 octombrie 2017. Marcel Iureș are rolul principal în filmul în care mai joacă actori precum Victor Rebengiuc, Andi Vasluianu, Lia Bugnar. Blasco Giurato a semnat imaginea a peste 100 de filme, printre care și „Cinema Paradiso”, pelicula premiată cu Oscar.

01
/08
/17

Românul celebru în străinătate care a descoperit Legea Constructală, Membru de Onoare al Academiei Române din 2011, Doctor Honoris Causa a 18 universități din lume este printre primii 100 cei mai citați din inginerie. Profesorul universitar la Duke University, universitatea particulară de elită în SUA, ține prelegeri pe tot globul și a publicat 30 de cărți.

21
/07
/17

Bogdan-Alexandru Stănescu (BAS) coordonează colecția „Biblioteca Polirom”. BAS (39 de ani) este poet și, din acest an, romancier. Cartea sa „Copilăria lui Kaspar Hauser” a fost primită cu entuziasm, primind elogii peste elogii. Ne-am întâlnit să stăm un pic de vorbă despre cărți, nu neapărat ale noastre. A reieșit că situația nu e deloc roz. Iată.

12
/06
/17

În a doua zi a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu (10 iunie) a fost prezentat spectacolul de dans aerian ”TANGO LA ALTITUDINE II”, semnat de coregrafa argentiniană Brenda Angiel, continuarea unui spectacol prezentat anterior tot la FITS de aceeași companie. Un performance în aer, în lumini, umbre și fum, într-un spațiu care nu mai e spațiu definit de limite ci e libertate și respirație largă.

09
/06
/17

„Mă simt jenată când aud laude”, spune actriţa Tora Vasilescu într-un interviu pentru Ziarul Metropolis, realizat la Cluj-Napoca. Ea va primi Premiul de Excelenţă al Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF), la Gala de închidere care va avea loc sâmbătă seară.