Monica Lovinescu – o voce impresionantă a exilului românesc
https://www.ziarulmetropolis.ro/monica-lovinescu-o-voce-impresionanta-a-exilului-romanesc/

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Exilul postbelic a schimbat soarta multor oameni. Și principiul istoriei contrafactuale (ce s-ar fi întâmplat dacă…), adică cum ar fi evoluat lucrurile în alt context, se aplică şi celor siliţi să se refugieze în afara ţării. E şi cazul Monicăi Lovinescu (1923-2008), fiica marelui erudit, creatorul cenaclului literar ”Sburătorul”, criticul literar Eugen Lovinescu.

Un articol de Georgeta Filitti|29 octombrie 2017

Copil precoce, autoare – la opt ani – a Romanului unei păpuși, M.L. pleacă la Paris în 1947 cu o bursă a Institutului francez din București. După ce își trecuse licența acasă cu teza Sentimentul morții la Pascal, la Paris dorea să-și ia doctoratul cu teza Shakespeare și regia teatrală în Franța secolului XX. Refuză să revină în țară dar, după propria mărturisire, ”trăind la Paris n-a încetat să stea la București”. E foarte prezentă în viața culturală a patriei de adopție: face filme documentare, pune în scenă piese ale avangardei, între care Cântăreața cheală a lui Eugen Ionescu, încearcă, fără succes, traducerea unor autori români în limba franceză, lucrează pentru radio-ul francez dar mai ales e activă în presa exilului românesc.

Așa cum li s-a întâmplat multor exilați, Securitatea i-a propus colaborarea și Monicăi Lovinescu. Refuzând categoric, și-a creat dușmani care vor încerca s-o lichideze fizic. În acest climat de activitate literară discontinuă și presiuni ale Securității, M.L. își găsește menirea la postul de radio Europa Liberă unde animă emisiunile Teze și antiteze la Paris, apoi Actualitatea culturală românească (împreună cu soțul ei, scriitorul Virgil Ierunca). Vreme de 20 de ani, și-a ținut conaționalii din țară la curent cu ce se întâmpla în lumea liberă, comentând în același timp creația literară din România.

A pus în spusele ei rigoare, competență desăvârșită dar și o neîndurare greu de înțeles pentru destui ascultători. Colaborarea cu autoritățile comuniste a multor scriitori a făcut-o să le conteste moralitatea (”și-au îngropat talentul sub noroiul plecăciunii”, a scris ea sentențios). A polarizat în jurul ei zeci de reprezentanți ai exilului românesc parizian, ajungând o voce de temut pentru autoritățile comuniste. Și măsura acestei temeri a fost dată nu doar de acuzațiile zgomotoase și primitive din foaia Glasul patriei ci și de atacul direct la viața ei, operat în 1977 prin unelte arabe care au molestat-o îngrozitor chiar în fața locuinței (”să ajungă un cadavru viu”, fusese ordinul dat de dictatorul Ceaușescu).

În aprecierea creației literare românești din deceniile 7 și 8 ale secolului trecut, judecățile de valoare ale M.L., în ciuda subiectivismului lor plenar, trebuie ținute în seamă, în primul rând pentru evidențierea lipsei  curajului civic la mulți scriitori ca și pentru o șansă ratată: aceia de a se fi înscris în istoria insurecțională a răsăritului comunist – după credința unui exeget al M.L.

Aportul ei la cultura noastră nu trebuie înțeles doar prin critica acerbă făcută cutărui autor agreat de autorități. Cine parcurge volumul Unde scurte (scos prima oară la Madrid în 1978) are în față texte de istorie și critică literară de netăgăduită valoare, cărora le-a lipsit corsetul vreunei cenzuri. După 1989, reeditarea, la București, a Undelor scurte, urmat de volumele Seismograme (1993), Posteritate contemporană (1994), Estetice, Pragul (1995), La apa Vavilonului (1999) dau măsura perenității creației acestei românce desțărate. Nu putem să nu ne întrebăm, retoric firește, cum s-ar fi plasat în peisajul literar românesc M.L. în condițiile unei evoluții normale a țării, fără cenzura constrângătoare a comunismului?

18
/11
/21

Seara de 3 decembrie 1986, în plină dictatură ceaușiștă, când românii îngheață de frig și acasă, și în școli, și în instituții de toate felurile, pare o seară ca oricare alta: se întunecă devreme, la televizor cetățenii se pot uita două ore, Tovarășul și Tovarășa sunt negreșit acolo, fabricile duduie necontenit, că ele lucrează „pe ture”. Dar cine iese din casă la București poate să meagă, de exemplu, la teatru.

11
/11
/21

Editura Nemira a lansat în imprintul de nonficțiune ORION autobiografia președintelui Statelor Unite ale Americii. Vă oferim un fragment din „Promisiunile mele. Despre viață și politică” de Joe Biden (traducere de Ruxandrei Toma, lectură de specialitate de Anca Sandu).

24
/10
/21

Ultimele două programe ale actualei ediții a Cineclubului One World Romania, disponibile online, gratuit, până la 18 noiembrie, se concentrează pe activitatea de la Sahia a Mártei Mészáros și Slavomir Popovici, doi cineaști care și-au lăsat amprenta asupra producției studioului de film documentar în moduri foarte diferite.

08
/10
/21

În epoca rețelelor de socializare, a selfie-urilor și filtrelor de tot felul, când o imagine se face și se desface în câteva secunde și toți visăm la gloria efemeră, conform butadei enunțate de Andy Warhol, dilemele și sensurile autoreprezentării încă sunt discutate. Căci a te reprezenta, indiferent de epocă, nu este un gest lipsit de semnificații estetice și sociale. Un articol de Monica Neațu.

08
/10
/21

O schiță de portret, în câteva cuvinte-cheie ce conturează un univers al lui. În anul 2020, s-au împlinit o sută de ani de la nașterea lui Federico Fellini. Pornind de la câteva secvențe din destinul lui de artist, să ne întoarcem la viețile tragicomice pe care le-a construit pe ecran.

23
/09
/21

Când s-a stins cel mai mare scriitor rus, cenzura lucra de zor, „dar sentimentele poporului rus nu puteau fi înăbușite”, notează americanul Jay Parini în ultimele pagini din cunoscutul roman „Ultima gară”.

21
/09
/21

Biografiile marilor împărați din China dinastică sunt ticsite de povești sângeroase, jocuri de culise, răzbunări, urzeli, iubiri devastatoare și multe alte ingrediente spectaculoase pe care industria de televiziune chineză le explorează și reformulează romanțat sub forma serialelor și filmelor istorice de larg consum.

11
/08
/21

Când s-a născut, pe 29 august 1891, la Sankt Petersburg, în afară de legătura de rudenie cu Anton Cehov, fratele tatălui său, prea puține lucruri păreau să-i prevestească uriașul și, în același timp, ciudat de nedreptul destin pe care avea să-l trăiască.

01
/08
/21

Cafenelele din Paris, Tirana și Moscova, ca niște simboluri ale orașelor, surprinse de scriitorul albanez Ismail Kadare, în fascinantul volum de memorii „Dimineți la Café Rostand” (Humanitas Fiction, 2021, traducere din albaneză și note de Marius Dobrescu).