„Moon Hotel Kabul”. Drumul ★★
https://www.ziarulmetropolis.ro/moon-hotel-kabul-drumul-%e2%98%85%e2%98%85/

CRONICĂ DE FILM Scris împreună cu Lia Bugnar, „Moon Hotel Kabul” (2018), noul film al regizoarei Anca Damian, are în centru un jurnalist, jucat de Florin Piersic Jr., pus în situaţia de a-şi reconsidera viaţa după moartea suspectă a unei traducătoare din România pe care o întâlneşte în Afganistan.

Un articol de Ionuţ Mareş|25 noiembrie 2018

Premiat pentru regie la Festivalul de la Varşovia, „Moon Hotel Kabul” (2018, coproducţie România-Franţa), noul film de ficţiune regizat de Anca Damian şi scris împreună cu Lia Bugnar, începe cu o promisiune de thriller.

Ivan (Florin Piersic Jr.) este un jurnalist de investigaţie experimentat, aflat într-o misiune de presă în Afganistan, unde merge să scrie despre moartea a doi militari români (scenele din Afganistan sunt filmate, din motive de securitate, în Maroc).

Acolo are o aventură cu o traducătoare, Ioana (Ofelia Popii). Ajuns înapoi la Bucureşti, află că tânăra, nevoită să mai rămână câteva zile la Kabul la ordinul unui superior, s-ar fi sinucis. Iar o înregistrare video pe care Ioana i-a lăsat-o lui Ivan fără ca el să ştie pare să sugereze o moarte suspectă.

Este un punct de plecare ofertant – chiar dacă pare mai mult inspirată din tropi ai cinema-ului de gen decât din realitatea românească (jurnalistul întruchipează mai degrabă o imagine romantică a acestei meserii), ideea pare să lanseze „Moon Hotel Kabul” pe o pistă de film-anchetă, cu suspans.

La asta contribuie decupajul regizoral alert (care transmite o stare opusă lentorii din precedentul film al Ancăi Damian, „Perfect sănătos”, din 2017), precum şi o muzică antrenantă şi o imagine desaturată (francezul Dominique Colin), cu trimiteri spre estetica unui reportaj de televiziune (din nou o distanţare faţă de imaginea elegantă a lui Oleg Mutu din filmul anterior).

Este o primă parte destul de reuşită, pentru că îşi asumă cu onestitate convenţia unui thriller.

Apoi vine ruptura. Ca şi cum un film de gen pur nu ar putea conţine, în subtext, idei profunde despre psihologia umană, „Moon Hotel Kabul” ia o turnură mai puţin inspirată, care aduce şi o schimbare de ritm.

În loc să se concentreze pe o posibilă investigaţie asupra morţii Ioanei, aşa cum îl îndeamnă de altfel redactorul-şef (Adrian Titieni), mai ales după ce un site concurent începe să iasă cu dezvăluiri, Ivan îşi asumă sarcina de a duce cadavrul tinerei înapoi familiei sale într-un sat uitat de lume.

Asta pentru că egocentricul jurnalist pare să aibă conştiinţa încărcată, după ce o tratase pe Ioana cu cinismul său obişnuit, mai ales în seara din Kabul când cei doi au avut o partidă de sex.

Odată cu acest drum pe care îl face Ivan, filmul devine mai puţin interesant, deoarece se transformă într-un destul de previzibil şi de banal portret al unui bărbat care începe să îşi dea seama de egoismul său şi să îi priveacă mai cu atenţie pe cei din jur.

Convenţia de film de suspans este abandonată fără rezerve în favoarea unei pretinse călătorii iniţiatice care aduce şi o schimbare de stil.

Pe de o parte, Anca Damian introduce câteva momente specifice unui cinema impresionist (viziunile tot mai numeroase pe care le are Ivan cu iubita sa, jucată de Cristina Florea, şi în special cu Ioana – semnal al mustrărilor sale de conştiinţă), dar şi o foarte puţin plauzibilă scenă de un comic uşor strident în raport cu tonul general (cu o prostituată jucată cu aplomb de Ilona Brezoianu, luată cu maşina din ploaie).

Pe de altă parte, Anca Damian combină elemente de film documentar (ca atunci când lasă camera de filmat să surprindă chipurile autentice ale sătenilor şi drumurile din sat) cu un comentariu social, ca într-o secvenţă în care Ivan se răsteşte la preot pentru că refuză înmormântarea Ioanei în cimitir. Răbufnirea protagonistului sună însă fals şi livresc, ca o predică.

Toată această parte a întâlnirii lui Ivan cu familia Ioanei are şi câteva note de tandreţe – aduse de personajul tragic al mamei (excelenta Rodica Negrea) şi de fratele cu retard (excelent şi Alexandru Nagy).

După acest ocol al cărui scop dramaturgic a fost să îl trezească pe protagonist din letargia morală, filmul încearcă să mai recupereze spre final ceva din ritmul pierdut şi să relanseze ancheta uitată. Doar că se încheie într-un moment în care abia ar fi putut să prindă avânt.

„Moon Hotel Kabul” va intra în cinematografe la 30 noiembrie.

Rating Ziarul Metropolis: ★★



19
/12
/22

Bucurie, linişte în suflet, pace, colinde, daruri şi oameni dragi. Mai presus de toate, oameni dragi. Astfel ne dorim cu toţii să întâmpinăm Naşterea Domnului. Cel mai frumos Crăciun e întotdeauna petrecut împreună, în atmosfera caldă de acasă. De acest Crăciun, TVR 1 ne arată că şi cei mai Izolaţi în România au Oameni alături în zi de sărbătoare; că putem fi „diferiţi şi totuşi asumaţi întru Hristos" – ortodocşi şi catolici, în Bucuria credinţei; că generaţii diferite de artişti trăiesc, O dată-n viaţă, emoţia unor întâlniri inedite.

14
/12
/22

O carte fundamentală de teorie a filmului, "Ce este cinematograful?", de André Bazin, a apărut în sfârşit integral în limba română, într-un parteneriat între editurile Polirom şi UNATC Press şi sub coordonarea criticului şi profesorului Andrei Gorzo. O lectură obligatorie.

29
/11
/22

Cinematografia română se pregăteşte să celebreze în 2023 o sută de ani de la naşterea lui Ion Popescu Gopo, printr-o serie de retrospective cu filmele celebrului cineast, prin expoziţii cu desenele şi afişele operelor sale şi prin lansări de carte.

28
/11
/22

CRONICĂ DE FILM Sunt mari cineaşti la ale căror filme te uiţi pentru a vedea cu ce vin nou şi cum se reinventează (sau dacă reuşesc asta). Şi sunt mari cineaşti care nu mai au nimic de demonstrat şi pe ale căror noi filme le cauţi pentru a regăsi un stil şi un univers artistic care îţi sunt familiare şi în care ştii că te vei simţi confortabil.

15
/11
/22

Ambasada Republicii Cuba în România și Institutul Cervantes din București organizează „Zilele culturii cubaneze la București”, în perioada 21-25 noiembrie.

09
/11
/22

CRONICĂ DE FILM Cineastul suedez Ruben Östlund a râs dintotdeauna de ridicolul şi prostia oamenilor, pornind de la compatrioţii săi şi mai ales de la cei din clasele de sus. În “Triangle of Sadness” (2022), filmul care i-a adus în acest an un al doilea Palme d`Or la Cannes, satira e împinsă la extrem.