CRONICĂ DE FILM Câştigător al Premiului Oscar pentru cel mai bun film, „Moonlight”/„În lumina lunii”, regizat de americanul Barry Jenkins, este o dramă impresionistă care încearcă să mizeze pe un anume intimism, în detrimentul unei eventuale cronici sociale. Însă nu se eliberează de unele şabloane.
Un articol de Ionuţ Mareş|8 martie 2017
Aflat la al doilea lungmetraj, după debutul cu „Medicine for Melancholy” în 2008, regizorul Barry Jenkins (n. 1979) îşi înscrie noul său film, „Moonlight”/„În lumina lunii”, în tradiţia unui cinema cu ambiţii impresioniste. Împărţit în trei capitole, filmul redă câteva momente esenţiale din copilăria, adolescenţa şi maturitatea unui bărbat de culoare, Chiron, într-un cartier rău-famat din oraşul american Miami (dar, pentru scurt timp, şi în Atlanta – Georgia).
Şi chiar dacă nu lipsesc unele referinţe la consumul de droguri, infracţionalitate şi sărăcie, miza lui Barry Jenkins nu pare a fi realizarea unei cronici sociale (de altfel, nu avem acces la ce este în afara lumii celor câtorva personaje), ci căutarea unui anume intimism reţinut – descoperirea şi dificultatea asumării propriei homosexualităţi de către protagonist şi relaţia afectiv-timidă cu unul dintre prieteni.
În demersul său regizoral, Barry Jenkins apelează la un instrument des întâlnit într-un anume cinema de autor, însă puţin frecventat în mainstream-ul hollywoodian: camera de filmat, extrem de mobilă, este cvasi-permanent foarte aproape de personaje, astfel încât corpurile şi mai ales chipurile ocupă fiecare cadru şi devin centrul de interes (în prima parte, a copilăriei, fluiditatea camerei aminteşte puţin prea strident de Terrence Malick). O astfel de opţiune stilistică se dovedeşte justificată, pentru un film preocupat mai curând de sensibila zonă emoţională, de sentimente refulate.
Însă Barry Jenkins nu se opreşte doar la observarea din exterior a protagonistului, fie ea şi în cadre foarte strânse. Şi chiar dacă spectatorul nu este întotdeauna lângă Chiron în cele trei etape ale vieţii sale (convenţia perspectivei unui singur personaj este de mai multe ori încălcată), există secvenţe puternic impresioniste: unele vise (chiar cu încărcătură erotică), dar şi viziuni (cu mama) sau câteva cadre în slow motion, cu sunete distorsionate pe coloana sonoră – toate menite a completa portretul protagonistului şi a sugera starea sa de tulburare interioară, acolo unde privirea regizorală din afară şi jocul reţinut al celor trei actori care îl interpretează pe Chiron la vârste diferite nu uşurează accesul la psihologia protagonistului.
Totuşi, această regie rezervată şi deloc lipsită de calităţi – vizibile în special în momentele care reuşesc să transmită o anume emoţie care vine din delicateţea cu care Barry Jenkins îşi observă protagonistul şi din interpretările actoriceşti credibil-realiste -, nu este ferită de alunecări în sentimentalism şi dulcegărie (asta şi din cauza alegerii unor melodii stridente prin caracterul lor redundant). Şi nu salvează pe deplin un scenariu şablonard, cu destule situaţii care lasă impresia de déjà-vu şi cu personaje secundare fără profunzime.
„Moonlight” va intra vineri, 10 martie, în cinematografele din România, fiind distribuit de Transilvania Film.
