Moscova Petușki. Gară moartă cu poem rusesc
https://www.ziarulmetropolis.ro/moscova-petuski-gara-moarta-cu-poem-rusesc/

One man show. „Sunt un om singur şi mă dăruiesc vouă.” Această frază a personajului Kostea, interpretat de Richard Bovnoczki în piesa Moscova-Petuşki, dramatizare după romanul cu acelaşi titlu de Venedikt Erofeev, rezumă atât „poemul rusesc” pe care l-am descoperit recent la Unteatru în regia Teodorei Herghelegiu, cât şi filosofia unui spectacol provocator şi revelator.

Un articol de Andreea Nanu|5 martie 2018

Pe scenă ne întâmpină un actor, o bancă și un text. Simplitatea scenografiei nu trebuie să ne surprindă fiindcă pentru a spune un poem nu ai nevoie de recuzită specială, doar de acea extraordinară sensibilitate, de forța sufletească pentru a deschide poarta nevăzută către tainele sufletului. Și „sufletul rus” pune întotdeauna la încercare arta actorului și a regizorului. Abisal, dilematic, contradictoriu, scandalos, sfâșietor, melancolic, protestatar, toate aceste nuanțe (stări sufletești) complementare se împletesc în monologul lui Richard Bovnoczki, zugrăvind un portret răscolitor, în care putem recunoaște un popor, o istorie, un destin și, în cele din urmă, o parte din noi înșine. Spectacolul se construiește pe dialectica subtilă dintre individual și universal, dintre prezent și trecut, dintre materialitatea crasă înecată în alcool și realitatea subtilă, secundă, a sensurilor care traversează, ca o deltă pulsatilă, cotidianul evenimențial, viața cu tot prozaicul ei.

Kostea se trezește într-o gară înghețată, într-o Moscovă „înghețată” în timp, captivă într-o istorie moartă, deraiată. Pe peron, alte „suflete moarte” se perindă, dezorientate, într-un topos care refuză cumva să-și precizeze coordonatele. Printre ele, un „suflețel”, Kostea, care între un „păhărel„ și un „sandvișel”, încearcă să se dezmeticească, să se adapteze, să găsească o consolare, să-și dea un scop. Pare să-l fi găsit în călătoria de vineri, de la Moscova la Petușki, acolo unde-l așteaptă două personaje anonime, o „ea” cu privirea roșcată, gene albe și „sâni abia ciupiți de presimțiri” și un fiu bolnav, deja aureolat de umbrele morții, deși „nu cunoaște decât litera u din alfabet”. Trenul lui Kostea poate fi înțeles ca un tren al vieții, un ultim tren mizer care oprește în gări pustii și dezolante, de multe ori un tren gol, fără călători, cu compartimente înghețate în care viscolește sau lovesc ploile reci, un tren în care se întâmplă uneori să găsească un suflet pereche, îndoliat, îngenuncheat. Călătoria pare de la bun început destinată ratării. Mai are vreun rost să te așterni pe cale? Da, fiindcă, spune Kostea, în fiecare vineri „mă duc la ea”, fata aceea „cu cozi până la poponeață”, fata aceea care nu este o simplă fată ci o curtezană, „cea mai iubită dintre târfe”. La capăt de linie și de viață îl așteaptă o clipă de plăcere. Acolo, în acel loc al tristeților, îl pândește și moartea cu chip de copil – al fiului pe care nu-l poate salva. Călătoria e lungă. Adeseori, singura care poate ține de urât conștiinței rănite este Memoria – Mnemosyne – chiar și în formele ei cele mai precare, dizolvată de aburii alcoolului pe care Kostea îl consumă în cantități impresionante.

O memorie poate la fel de capricioasă ca și femeia care-i aduce numai o consolare vremelnică. Dacă Proust își are „madlena”, Kostea își are „păhărelul” în care toarnă tacticos o picătură din „lacrima comsomolistă”, suspinând de plăcere și teroare în fața rafalelor de zăpadă care lovesc ferestrele compartimentului pustiu. Își amintește că a fost concediat din postul de brigadier, funcție de care n-a apucat să se bucure prea multă vreme. Grație teoriei pe care ne-o expune despre „graficele individuale de muncă” într-o fabrică rusească putem deduce multe, mai ales precaritatea care ajunge să guverneze așa-zisa „producție” dar și relațiile interumane. Totul e fals, totul e des-făcut și contra-făcut, existența devine sfidătoare prin ignoranță, frică, singurătate și violență. Între două trenuri, pradă întunericului, Kostea strigă groaznic, „răfuindu-se” cu chipuri nevăzute, amplificate oniric, grotești, amenințătoare. Recăpătarea echilibrului – vremelnic – se face tot prin ingerarea unor cantități impresionante de votcă, pe care Kostea le scoate din buzunarele inepuizabile ale hainei, anesteziindu-se profesionist ori de câte ori luciditatea își arată colții. De fapt, cel mai greu este să treci de intervalul în care magazinele cu băutură sunt închise, lăsând ființele singuratice pradă agoniei de a fi.

„Știu ce este singurătatea, fiindcă o port în suflet”, spune Kostea. Richard Bovnoczki își construiește personajul sub semnul acestei Singurătăți cu majusculă, fixând cu privirea – așa cum ai străpunge cu ace fluturi într-un insectar – fulgurații ale sufletului, efemeride ale existenței; o existență care și-a pierdut sensul și coerența, o viață condamnată să se dizolve într-o progresivă pierdere a identității, într-o perpetuă înaintare spre marginea prăpastiei, în moarte. Drumul de la Moscova la Petușki nu leagă doar două puncte în spațiu, ci sugerează și o coborâre în abis; la fel ca în Muntele vrăjit al lui Thomas Mann, nu e nevoie de flăcările iadului, fiind suficiente o noapte înghețată, un vânt sticlos, o solitudine contondentă, desăvârșită. Dacă în Occident, Sartre a consacrat formula „Infernul sunt ceilalți”, la Venedikt Erofeev, infernul este lipsa celorlalți, imposibilitatea de a comunica cu semenii, de a găsi ecou într-un suflet animat de compasiune. De altfel, nici din acest monolog nu lipsește paralela dintre Orient și Occident, opunând Rusia Americii, acel tărâm al fantasmelor unde până și cea mai apreciată bogăție – libertatea – e iluzie, pustiire.

În acest monolog de o tulburătoare sensibilitate umană, un recviem de înaltă intensitate poetică, Venedikt Erofeev se apropie mult de Andrei Makine, aducând un rafinament interior celor mai vocale și sfâșietoare strigăte de disperare, înjurăturilor scăpate printre dinții încleștați, în fața unui dușman ascuns, a unei amenințări iminente care refuză să se precizeze. Kostea bea și fixează golul, abisul existențial. El nu caută nostalgic, ca Proust, timpul pierdut, ci exprimă, cu ochiul acut al conștiinței lucide, durerea de a se fi pierdut pe sine; căutarea lui este existențială, călătoria lui devine inițiatică. Dincolo de miza unui suflet, Erofeev, ca și Makine sau Nina Berberova, caută să salveze din disoluție „sufletul rus”, să adune cioburile unei imagini a Rusiei – ideală, profundă, „adevărată” și „eternă” în raport cu „falsul” Occident.

Richard Bovnoczki asumă un rol dificil, de compoziție, care cere un efort amplu de mobilizare a resurselor interioare, de sensibilitate, de expresivitate, de empatie; are răbdare cu textul, nu aglomerează spațiile dintre secvențe, alegând să le populeze cu cel mai riscant element, tăcerea; riscant, pentru că e o tăcere în care respiră filozofia spectacolului care, pentru a se împlini, are nevoie de contactul cu sala, de spectatorului care, acceptând provocarea, devine astfel un „spectator angajat”, un căutător, un explorator. „Moscova-Petușki” nu este, din acest punct de vedere, un spectacol confortabil, nici nu ar putea fi din moment ce însuși protagonistul este un personaj situat atât de incomod în propria istorie, un periferic în propria viață dar și în „vastitatea” rusească, gata să strivească un simplu inadaptat, un intelectual, un individ care, în ciuda faptului că trăiește pe marginea prăpastiei, se simte străbătut de fiorul poeziei lui Maiakovski, de Cehov și Hegel.

Însă – și aici este încă o lovitură de grație dată (subtil) culturii occidentale – toate aceste referințe se dovedesc a fi, ca în Sunset Limited de Cormac McCarthy, „lucruri fragile” care nu reușesc să ancoreze ființa în viață, să o facă să treacă fără rezerve de partea vieții, printr-o asumare a destinului. Kostea vorbește despre dimensiunea „trupească, spirituală și mistică” a „omului rus”, dar din vocea lui răzbate o frustrare, o povară invizibilă, aceea a ratării. Monologul lui Richard Bovnoczki sună a Nocturnă, profund evocator și melancolic, lăsând imaginile să se succeadă într-o cinematică interiorizată, rafinată, care mi-a amintit de „Elegia unei traversări” a lui Aleksandr Sokurov. Drama umană, chiar și în momentele acute, e antifonată de o teribilă muțenie, evocând tulburarea lui Blaise Pascal în fața „tăcerii spațiilor infinite” ale universului.

Kostea – ca și Rusia, la scară lărgită – a luat trenul (istoriei) în sensul greșit. Gările par aceleași, doar că apar toate de cealaltă parte a drumului. Disperarea crește pe măsură ce se întrevede capătul călătoriei – călătoria ratată sau o metaforă pentru exil și moarte. Într-un ultim efort disperat, Kostea străbate trenul în sens invers, încercând să atenueze, măcar în parte, efectele unei alegeri greșite. Nu descoperă decât compartimente goale și mizere, în care bat rafalele înghețate, în care se chircesc dureros prezențe amorfe, suflete desfigurate. Unui astfel de suflet „îndoliat”, Kostea îi cere ceva de băut. Răspunsul „Nu mai avem, totul s-a băut” poate fi interpretat (și) în registrul parabolei cristice, în care paharul durerii este golit până la ultima picătură. În absența anestezicului, conștiința se trezește, se dilată, cuprinzând într-un strigăt mut imensitatea dezolantă a stepelor, a iernii, a solitudinii. Privirea, și ea, se amplifică, din gest reflex devine stare, adoptând ritmul lent și atotcuprinzător al metaforei.

Călătorul „rătăcit” face un sumar al privirilor care i-au traversat viața, la fel de goale și de albe; însă nu este albul purității, ci o non-culoare maculată, un alb corupt de frică și ignoranță, înșelător ca o gheață care ți se frânge sub picioare. Așa cum și privirea iubitei e albă – goală și infidelă. Și totuși, iubirea… Am recunoscut în textul lui Erofeev iubirea ca esență tare, o idee al cărei parfum infuzează realitatea sordidă. Deși precară în manifestările sale cotidiene, Iubirea este, la fel ca Singurătatea, o experiență „capitală”, un absolut care sfidează datele relative ale realului. La capăt de linie, o surpriză: Kremlinul, către ale cărui ziduri călătorul păcălit se apropie, naiv, cu reverența și stupoare. O groază extatică, în fața unei priveliști cu pretenție de mit, un uriaș cu picioare de lut. Poliția îl urmărește, îl asediază într-o veche casă părăsită. Acum, în cel mai terifiant punct al existenței, îngerii își descoperă chipul. Nu sunt făpturi celeste, instanțe salvatoare, ci oameni care-și arogă dreptul de viață și de moarte asupra altor oameni. Din Kostea nu mai rămâne decât ecoul unei vocale moarte, acel „u” al pruncului pe care viața îl aruncă de la sânul ei în groapa comună a istoriei.

…Undeva în Rusia, într-o gară zugrăvită de Venedikt Erofeev ca o natură moartă adie, prin vocea unui actor ca un poem, parfumul elegiac al unei călătorii către noi înșine: „Moscova – Petușki”.

Foto: Richard Bovnoczki în “Moscova Petuski” de Venedikt Erofeev – Victor VidΘ, Unteatru.



14
/10
/13

Cineastul Pedro Almodovar acuză într-un articol guvernul conservator spaniol de ,,exterminarea" cinematografiei din ţara sa, după ce s-a anunţat că acest sector, deja slăbit de creşterea TVA-ului şi de criza economică, va fi afectat de noi reduceri bugetare în 2014, informează AFP.

13
/10
/13

Astăzi începe Astra film festival Sibiu, ediţia aniversară de 20 de ani. În deschidere, de la ora 19.00 va fi proiectat, în premieră în România, filmul „Google şi creierul mondial'' (foto sus), în prezenţa regizorului Ben Lewis, o privire în detaliu asupra modului necunoscut în care funcţionează cea mai puternică corporaţie din mediul online.

13
/10
/13

Gala de decernare a premiilor celei de-a opta ediții a Festivalului Internațional de Film de Animație Animest a avut loc sâmbătă, 12 octombrie, la Cinema Elvira Popescu.

11
/10
/13

CRONICĂ DE FILM „Câinele japonez“, debutul foarte tânărului regizor Tudor Cristian Jurgiu, este un melanj îndrăzneţ de mai multe stiluri şi influenţe. Un film care se bazează pe o poveste simplă, o distribuţie rarefiată dar solidă şi un strop de melodramă într-un ambalaj minimalist.