A vrut să se facă aviator şi a devenit actor, pentru că aşa cum spunea în ale sale memorii “cea mai frumoasă frumuseţe este meseria pe care mi-am ales-o şi căreia m-am dedicat vreme de 50 de ani. Privind în urmă pot spune că nu aş schimba nimic la viaţa mea. Am avut o viaţă bogată şi fericită. Am avut o imaginaţie suficient de bogată încât să pot să mă închipui în tot felul de situaţii sociale în care aş fi putut să trăiesc şi să-mi dau seama că nu m-ar fi satisfăcut niciuna”.
Un articol de Monica Andrei|31 ianuarie 2017
Marin Moraru a trăit între 31 ianuarie 1937 – 21 august 2016. Ziarul Metropolis vă prezintă un mozaic de amintiri trăite alături de colegii săi de la teatru sau de la filmări.
Florin Piersic. Există oameni care nu pot trăi liniștiți dacă nu sunt tot timpul pe sticlă. E un dezastru pentru ei să nu apară acolo, e ca și cum ar fi murit.[…] Pe Florin Piersic, de exemplu, dacă îl oprești, o să moară. Nu poți să-i interzici să mai apară în public și să spună tot felul de lucruri. El nu doar că e sincer, e și fericit în ceea ce face. După spectacol, întotdeauna rămânea încă două-trei ore să dea autografe la toți copiii, copilașii din scutece. Or, eu nu suport asta, nici nu înțeleg ce înseamnă chestia asta cu datul de autografe. Ce faci cu autograful acela primit pe un bilet de tramvai, pe un carnet de elev, pe buletin?
Leopoldina Bălănuţă avea o sensibilitate aparte, iar ieşirile ei de temperament nu erau duse până la capăt, ci doar izbucniri înăbuşite, dar senzaţia pe care ţi-o dădeau era atât de puternică, încât te transforma. Avea o fragilitate în expunere, o drăgălăşenie care te ungea la suflet. Era aşa o mare plăcere să o asculţi, că nu mai conta ce se întâmplă acolo, ci doar ce spunea Leopoldina. Vocea ei suna ca o incantaţie, motiv pentru care a şi început să spună poezii, probabil tocmai datorită acestei calităţi devenind astfel regina poeziei.
Ștefan Iordache.Din câte știu Ștefan Iordache s-a născut în Rahova, la fel ca mine, unde întorcea tramvaiul 15 și pe unde mă duceam eu la școală. “Pomul verde” era un restaurant renumit în mahala. În Rahova deși era un cartier mai sărac, trăiauo ameni așezați, gospodari, fiecare cu porcul și cu găinile lui. Ca orice actor de mare talent, Ștefan Iordache a plecat din Institut cu o ștampilă, aceea a personajului Arturo Ui. Avea mimică expresivă, o duritate în expresie și o forță musculară care se transmitea verbului. După aceea a fost luat să facă film, a început să umple golurile cinematografiei române cu filme de-ale lui. A muncit mult în teatru. Pe el se sprijineau majoritatea pieselor de anvergură în teatru. Curios este că pe Iordache nu l-am văzut niciodată la spectacolele celorlalți colegi, el nu participa. Era închis în el și ce făcea acolo era a lui și numai al lui. Față de mine, care am văzut tot ce am putut, care nu puteam trăi fără asta! În afară de faptul că stăteam la arlechin la toate spectacolele în care jucam ca să văd ce fac ceilalți. El nu cred că a făcut asta vreodată. Își juca singur toate rolurile acasă, le pritocea, le pigulea, le aranja, el știa ce făcea, dar făcea bine, dovadă că figura lui a rămas efigie în teatrul românesc.
Clody Bertola. După moartea lui Toma Caragiu, în urma cutremurului din 1977, am fost chemat la Teatrul “Bulandra” să-l înlocuiesc. Jucam în locul lui Toma un telal de la care regina, intepretată de Clody Bertola, venea să ceară bani. A fost o scenă importantă pentru mine şi mult gustată de public. Clody Bertola a fost regina Teatrului “L.S. Bulandra”, pentru că director era Liviu Ciulei. Avea şi de ce, pentru că era talentată şi sensibilă. Avea o urâţenie drăgălaşă, nu era frumoasă. În ciuda acelei mici urâţenii, pe care toţi o vedeau, dar care nu conta, pentru că pe scenă devenea frumoasă, feminină.
Gheorghe Dinică. A făcut atâte afilme că toată lumea din România crede că nu există film fără Dinică. Ba chiar umbla o glumă: Sergiu Nicolaescu – regia, SergiuNicolaescu- costum SergiuNicolaescu – muzica și în rolul luiSergiu Nicolaescu – Gheorghe Dinică. Am fost nedespărţiţi. Când spui Dinică spui Moraru şi de multe ori când mă adresam cuiva, persoana respectivă îmi spunea Dinică şi lui Dinică îi spunea Moraru. Patru ani cât am fost student am mâncat aceeaşi mâncare, am fumat aceleaşi ţigări. Cartofi prăjiţi cu ouă cât mai multe era mâncarea noastră.
Olga Tudorache. A fost colegă cu mine sau, mai bine zis, eu am fostcoleg cu ea la Teatrul Mic. O știu din “Nila toboșara”. Era tânără pe atunci și rolul acesta i-a adus o decorație pe care a purtat-o apoi toată viața. Avea o anumită duritate în expresia scenică, dar în viața ei civilă era o mămoasă și o sensibilă, drept dovadă s-a purtat ca o cloșcă cu toți studenții ei. Însă avea niște ieșiri extraordinare. Ajungea să dea cu papucul după ei, dar o făcea în interesul lor
Mircea Albulescu. A venit la Teatrul de Comedie odată cu punerea în scenă de către David Esrig a spectacolului „Trolius şi Cresida” de W. Shakespeare. El îl juca pe Ahile, eu pe Patrocle. Era pescar la fel ca şi mine, ca Amza, şi am petrecut mult timp împreună suferind în tăcere şi rugându-ne să tragă peştele la noi. Eram cu toţii într-un grup ahtiat după pescuit. Ne sculam la 3 dimineaţa şi plecam la Dunăre, visam să ni se spargă bambina (bambina este cerculeţul de plastic care stă pe firul undiţei şi care se mişcă atunci când trage peştele) de crapul cel mare, adică aveam fiţe de pescar. Înainte să plecăm ne zvârcoleam în pat, nu aveam linişte. Apoi, de la un timp încoace, Mircea Albulescu a căpătat o exprimare grandioasă, probabil de Ahile atotstăpânitorul a căpătat acea grandilocvenţă. Pe mine nu m-a deranjat mi se părea potrivită cu structura lui.
Cu Valeria Seciu n-am lucrat decât un singur spectacol,„Trei surori” de A.P. Cehov. Soția lui Octavian Cotescu, Valeria Seciu este o bună actriță. Ea și Ștefan Iordache au fost multă vreme stâlpii Teatrului Mic. A fost o vâlvătaie, a jucat în multe spectacole de calitate, cu roluri bune,după care focul s-a stins și a dispărut. Dar cât a jucat a fost o actriță excepțională.
Toma Caragiu. Avea felul acela particular de a se exprima pronunţând apăsat unele cuvinte când te aşteptai mai puţin, de te făcea să tresari la fel ca loviturile de talger prin care Beethoven trezea auditoriul, însă pe mine chiar asta mă încânta. Ţin minte că atunci cânt a pus Ion Cojar „Azilul de noapte”, avea monologul lui Satin, o expunere teatrală de-a dreptul forţată. În orice caz era o exprimare grandilocventă care dădea foarte bine la trupul lui mătăhălos cu braţe care, când se întindeau, ocupau o jumătate de scenă. Şi nu era rău. Chiar deloc! A fost prietenul meu de suflet. Era un om de-o sensibilitate extraordinară şi scria nişte poezii nemaipomenite. Primul film în care am jucat împreună cu el, a fost „Haiducii”. În pauzele de filmare, el şi Ion Besoiu însăilau poveste după poveste despre cum au bombardat ei Dresda, aviatori americani fiind, şi cum mâncau ciocolată intangibilă lăsată în casete, mă rog, prostii de-ale lor, dar le spuneau cu atâta credinţă, că începeau să şi plângă. Deşi spuneau poveşti incredibile, noi le credeam cu toţii, mai ales că Toma Caragiu avea o modalitate de expunere foarte curioasă: glisa pe vorbe până când ele însele deveneau acţiune.
Mariana Mihuţ. Era la început o studentă cu o voce uşor piţigăiată, o dulceaţă de fată, foarte drăguţă, dar uşor inexpresivă. Mai târziu, dintr-o dată, într-o zi oarecare, a apărut pe lume Mariana Mihuţ pe care o ştim cu toţii. Nu ştiu cum şi din ce motiv a devenit ea însăşi, dar acum e Mariana Mihuţ. A devenit o actriţă de forţă, o tenacitate şi o credinţă de nezdruncinat.
Florin Vasiliu. Idolul meu care putea să joace orice. Părea de o mare fragilitate fizică, avea gesturi bruşte şi colţuroase, dar era un actor cu aură. Când păşea pe scenă nu puteai să te uiţi la alt actor, capta toată atenţia, umplea scena.
George Constantin. A fost pentru mine unul dintre cei mai importanţi actori din România. Era o structură anume de actor, avea greutate pe scenă, cuvântul lui era plumb, adevărurile lui cădeau greu. Era credibil în tot ce făcea, ceea ce pentru un actor înseamnă mult. Era un gospodar, aşezat la casa lui. Îşi luase o căsuţă la ţară, undeva lângă Stela Popescu şi Bănică, lucra cu mult drag la grădină.
Draga Olteanu Matei. Draga e Draga. O figură. N-o calcă nimeni pe coadă, ea trebuie să fie şefă şi aşa şi este. Ce nu-i place nu-i place şi basta. Are curaj să o spună, nu se lasă convinsă uşor să facă ce-i cere regizorul, are certuri interminabile cu el, dar când se aşază în scenă, se vede.
Horaţiu Mălăele are un sistem personal de a vedea lumea. Dovadă în acest sens stau caricaturile lui. Niciuna nu este aşezată pe un soclu şi mângâiată, toate au ţepi, toate au colţuri. Aşa vede el lumea.
Ştefan Bănică era un om de un şarm deosebit. Era de-o vibraţie extraordinară, totul în jurul lui se mişca cu o viteză uluitoare. Chiar şi el însuşi era aşa, cu vorba şi gesturile lui precipitate. Dar, în acelaşi timp, avea un farmec nemaipomenit, era de-o mare spontaneietate şi drăgălăşenie, şi de o mare colegialitate. Asta ca să nu mai vorbim că era un actor extraordinar.
Silvia Popovici era o frumusețe de suflet! Frumoasă, talentată, cu temperament și făcea totul cu duioșie. Era o bucurie să o ai alături.
Radu Beligan. La Teatrul de Comedie era un fel de părinte al teatrului. Toţi îi spuneau tati. „Tati, uite ce s-a întâmplat”, „Tati, avem nevoie de ceva”. Îmi povestea mai târziu, că Teatrul de Comedie a fost înfiinţat pe un colţ de birou. I s-a dat o hârtie şi i s-a spus: „Uite, vei fi directorul teatrului, semnează şi fă-ţi echipă”. Iar el i-a adus pe Birlic, Nicolae Gărdescu, Florin Scărlătescu, Mircea Şeptilici, Vasilica Tastaman, Iarina Damian, Sanda Toma, Amza Pellea, pe mine, pe Dinică, pe Chesa, Ştefan Tapalagă şi alţii. În total 36 de actori. Datorită repertoriului și influenței directorului, Teatrul de Comedie a reușit să facă atâtea turnee în țară și în străinătate încât stăteam mai mult pe drumuri decât pe acasă.
Gheorghe Visu. Și-a dat cu adevărat măsura talentului în personajul State,la ProTV. S-a implicat cu totul, ba chiar știu că-și scria singur textul, monoloagele. Venea cu maculatorul plin cu notițe de acasă și le introducea în scenariu. A devenit State in carne și oase.State este summumul rolurilor lui Visu. Are carne, are vervă, priviri, gesturi, este rolul lui cel mai mare, de care o să-și aducă aminte toată viața.
Dem Rădulescu. Bibanu era fascinant. Când începea să peroreze nu ştiai unde vrea să ajungă. Vorbele lui devenau mozaic, cu idei dintr-un loc care se corelau cu ceva de undeva, departe, din josul imaginii, altele care păreau că n-au legătură cu nimic şi totuşi aveau o legătură pe care o pricepeai mai târziu.Omul Dem Rădulescu era cu totul altul. Numai când începea să dezvolte o idee sau un rol devenea Bibanu.
La Amza Pellea stăteai cu gura căscată. Ce era la Florin Piersic, da’ ce era la Amza! Se simţea olteanul din el tot timpul, în felul în care vorbea şi gesticula. Avea vorbirea aceea repezită de oltean şi ne povestea de Nea Mărin al lui. Ne creiona personalul seara la Carul cu bere, după spectacolele de la Teatrul de Comedie. Amza era la fel şi în scenă şi în viaţa de zi cu zi, un om extrordinar, un coleg nemaipomenit. Exista şi o vorbă, până şi duşmanii nemaipomeniţi se împacă dacă stau alături de Amza.
Dorina Lazăr. Este colega mea de promoție, director de teatru de ani buni. Era o fată vioaie și cu un temperament și o voce puternice. A jucat Zoe în “O scrisoare pierdută” la Studioul Casandra, unde eu eram Agamiță Dandanache, Marian Hudac era Trahanache, iar Vasile Gheorghiu, prietenul și nașul meu meu, era Tipătescu. Se juca frumos și mult la Studioul Casandra. Era teatrul de suflet al studenților.
„D’ale Carnavalului”, Toma Caragiu și Marin Moraru, Teatrul Bulandra, regia Lucian Pintilie, stagiunea 1966-1967
Ovidiu Iuliu Moldovan. A avut prin structură alură de erou în teatrul românesc.Era puţin straniu în relaţiile cu ceilaţi, puţin mai retras.Am făcut multe concedii la mare, în aceeaşi curte. Nu am înţeles ce s-a întâmplat în ultima perioadă a vieţii lui, că s-a apucat de băutură. De câte ori făceam chefuri la mare, în curtea în care stăteam împreună, noi mai beam câte un pahar, dar el niciodată.
Mircea Diaconu a intrat în politică nu dintr-o greşeală, ci dintr-o întâmplare. Este un actor talentat, de-o sinceritate excesivă.Un scriitor bun. Scrie dumnezeieşte, tocmai datorită sincerităţii lui în artă şi în tot ce face.
Gheorghe Cozorici.”Domnule, Cozorici”. „Da, doamnă.” ”Pe lângă faptul că sunteți un mare actor, am auzit că sunteți și un bun bucătar.”„Da, mă pricep”.”Îmi spuneți și mie cum se face o ciorbă de cartofi?” „Păi, scumpă doamnă, luați un morcov, o ceapă, luați patru cartofi mai măricei,pătrunjel, mărar, cozi de ceapă verde, un litru de borș, o sticlă de votcă.” ” Păi, cu votca ce faceți?” „M-ați întrebat cum fac eu ciorba.Desfaceți sticla cu votcă, turnați într-un păhărel și-l dați pe gât.Curățați și tăiați morcovul și-l puneți la fiert împreună cu ceapa tăiată. Luați un păhărel și-l dați pe gât, tăiați cartofii cubulețe și-i puneți la fiert. Turnați un păhărel de votcă, îl dați pe gât, curățați pătrunjel, mărar, cozi de ceapă verde și le puneți deoparte. Ca să mai treacă timpul, mai luați un păhărel, apoi puneți borșul la fiert într-un vas separat. Dacă îl puneți rece în ciorbă se întăresc cartofii. Când borșul a dat în clocot, îl puneți în ciorbă, potriviți de sare și mai luați un păhărel de votcă. Acum, eu nu știu cât rezistați dumneavoastră la băutură, că pe mine când mă ia apa pun verdeață!”
Alexandru Giugaru. Figură emblematică a teatrului românesc, era un gospodar şi un maestru al preparatelor culinare. Radu Beligan ne povestea că la o masă plină cu bunătăţi erau şi nişte ciuperci de pădure. Puşi pe glume, cei de acolo întreabă dacă ciupercile sunt otrăvitoare, ca să demonstreze cheamă câinele, îi aruncă în gură o ciupercă dolofană, o hăpăie şi o tuleşte. Râsete, aprecieri, hai noroc, hai să trăieşti, ia o măslină, ia o ciupercă, ia uite ce cârnat,o ţuică tare să te ardă pe gât, un vin cum numai maestrul Giugaru ştia să-l aleagă, nişte amintiri şi deodată năvăleşte femeia de serviciu strigănd disperată: „A murit cîinele!” Pauză, degringoladă, degete în gât, s-a chemat ambulanţa, unii au fost duşi la spital, li s-a făcut clismă. La un moment dat doctorul se întoarce, cere femeii de serviciu câinele să-i facă autopsia. Femeia răspunde: „Da’ cine Dumnezeu poate să-l culeagă, l-a călcat tramvaiul”.
(Sursa: Marin Moraru – Suntem ce sunt amintirile noastre. Maria Capelos într-o discuţie amicală cu Marin Moraru, Editura Allfa, 2011)
Foto: Marin Moraru – facebook
