Ultima dorinţă a lui Constantin I. Nottara a fost ca lumea să nu-l uite. Marele actor a jucat timp de 60 de ani, 800 de roluri, şi a trăit într-o casă construită din banii strânşi de colegii de la Teatrul Naţional. Locuinţa, devenită apoi muzeu memorial, riscă să fie vândută.
Un articol de Monica Andrei|24 mai 2014
“Numai astrele îşi măsoară fiinţa cu jumătaţile de secol”, îi scria dramaturgul Alexandru Kiriţescu pe un album omagial actorului Constantin I. Nottara, cu prilejul jubileului în teatru. Se întâmpla pentru prima dată în istoria teatrului românesc, ca un actor să fie omagiat la 50 de ani de carieră.
Membrii Sindicatul Artiştilor Dramatici şi Lirici din Teatrului Naţional au decis că cel mai frumos cadou ar fi fost să adune bani cu destinaţia de a i se construi o casă, deoarece actorul stătuse toată viaţa cu chirie. O casă construită cu bani obţinuţi din sudoarea actorilor, cu etaj, parter şi subsol, se înalţă în 1931, pentru titanul teatrului românesc Constantin I. Nottara, pe strada Aristide Briand, astăzi, b-dul Dacia, la nr. numărul 105. Astăzi, casa este muzeu şi riscă să-şi piardă sediul.
Constantin I.Nottara – 60 de ani în teatru și 800 de roluri
Constantin I. Nottara s-a născut la 5 iunie 1859 în Bucureşti şi de mic a fost atras de teatru. La 16 ani, râmâne orfan de ambii părinţi, fiind lăsat în grija unui unchi. Joacă prin vechile grădini bucureştene în spectacole de teatru. În 1876, dă examen de admitere şi este admis la clasa profesorului Ștefan Vellescu.
Era, în acelaşi timp, elev la Liceul Sf. Sava din Bucureşti şi student la Conservator; și juca în trupa lui Pascally, care i-a devenit model deoarece considera că „teatrul este un cămin al luminilor şi puterii, un templu al comunităţii ideilor, simţămintelor şi pasiunilor unui popor”. Un alt mentor îi va fi Matei Millo. Grigore Manolescu îi atrage atenţia prin jocul şi personalitatea sa.
În secolul al XIX-lea, Constantin Nottara a strălucit ca un astru pe cerul Thaliei române alături de Matei Millo, Mihail Pascaly, Ion Brezeanu, Vasile Toneanu, Al. Caltopol, Mihai Mateescu. Celor trei glorii naţionale – Aristizza Romanescu, Grigore Manolescu şi Constantin I. Nottara – li se datorează temelia solidă a teatrului românesc cu care ne putem mândri. Actriţa Aglae Pruteanu precizează în memoriile sale, că, prin colaborarea şi rezultatele lor, s-a realizat epoca de aur a teatrului românesc din secolul trecut.
După moartea lui Pascally, Nottara este admis ca societar clasa a II-a la Teatrul Naţional, unde era deja angajat de ceva timp, iar membrii comitetului decid să-l trimită la Paris pentru specializare (1 aprilie – 1 septembrie 1883). Era tânăr, prezentabil, elegant. Atrăgea atenţia prin chipul interesant. Prima impresie ce o dădea era de severitate, dar ochii lui erau inundaţi de lumină caldă.
La Paris studiază cu profesorii Got şi Delauny câteva lucrări din dramaturgia franceză. Şcoala franceză de interpretare actoricească îl cucereşte pe tânărul actor.
Numit în 1893 profesor la Conservatorul de Muzică şi Declamaţie din Bucureşti, Nottara a predat arta teatrală 33 de ani formând generaţii întregi de viitori actori; mulţi dintre ei au ecou şi astăzi: Tony Bulandra (Teatrul “Tony Bulandra” din Târgovişte), Constantin Tănase (Teatrul de Revistă „Constantin Tănase” din Bucureşti), Maria Filotti (Teatrul „Maria Filotti” din Brăila), Lucia Sturdza Bulandra (Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra” din Bucureşti), Sonia Cluceru, Ion Manolescu, Gheorghe Storin, V. Maximilian şi mulţi alţii.
A fost admirat. Era de o profundă omenie şi modestie. Atrăgea oamenii către el, le crea climatul confesiunilor, le era prieten şi sfătuitor, îi ajuta la greu. Detesta bârfa, chiar dacă mulţi o considerau o voiciune de spirit.
A activat ca director de scenă la Teatrul Naţional din Bucureşti. A luptat pentru drepturile actorului. Cariera lui se confundă cu istoria primei scene a Bucureştiului.
Peste 60 de dramaturgi români şi-au văzut personajele operelor interpretate pe scenă de Nottara, printre care: Alecsandri (“Despot vodă”, „Fântâna Blanduziei”, „Ovidiu”), Caragiale („O noapte furtunoasă”, „Năpasta”, „D’ale Carnavalului”, „O scrisoare pierdută”), Barbu Ştefănescu Delavrancea ( „Apus de Soare”, „Viforul”), Nicoale Iorga („Învierea lui Ştefan cel Mare”), Victor Eftimiu („Cocoşul negru”, „Dracu”, „Hangiul”).
În 60 de ani de teatru, a interpretat 800 de roluri. Memoriile neterminate şi cursul predat la Conservator au rămas în manuscris.
„Vocaţia pentru artă, şi mai ales pentru arta dramatică, cu nimic nu o poţi înfrânge – va mărturisi într-un interviu – iese la iveală, şi e cu atât mai aprigă, cu cât te simţi prins, eşti ameţit, şi, fără să-ţi dai seama te trezeşti deodată pe scenă, în vâltoarea situaţiilor închipuite.” (Revista Teatrului Naţional, 1928)
Iată cum l-a cunoscut Victor Eftimiu: ,,Paul Gusty povestea că Nottara fiind grav bolnav, era transportat la teatru cu birja, urca cu targa pe scenă, juca cinci acte din <<Pigmalion>> şi tot pe targă îl scoteau şi îl aduceau acasă. N-a avut farmec personal ca Ion Brezeanu sau ca Ion Iancovescu, dar a fost un profesor fără pereche, un director de scenă inegalabil, un gentilom în viaţa de toate zilele.
A fost tânăr mereu, fiindcă a ştiut să se împace cu epoca, să o înţeleagă şi să se facă înţeles de ea.
Fiecare rol jucat avea ceva dincolo de viaţă, fantomatic şi gingaş. Cochet, mic de înălţime, străbătea repede piaţa teatrului, îmbrăcat cu vestuţă elegantă, cu inele domneşti în degete, floare de aur la cravată, ras, roz şi proaspăt în obraji, era o apariţie rară. A durat solemn, metalic pe scenă, 60 de ani. Când mi se plângea că îmbătrâneşte şi i-e frică de moarte îi aduceam exemplul unui actor englez care a jucat Shylock la o sută de ani, ochii i se luminau într-un surâs copilăresc.”
Nottara a rămas legat de teatru pentru totdeauna jertfindu-şi toate bunurile pământeşti. S-a identificat cu crezul său: “Actorul renunţă la orice prestigiu şi se mulţumeşte cu acela ce-l capătă în teatru, fiindcă se simte ridicat la culmi neînchipuite. Şi oricâţi lauri ar culege, nu-i este dat să doarmă pe ei, pentru că îndemnul de a se înălţa tot mai sus îl îmboldeşte ca şi cel mai ascuţit pinten. Şi tocmai ca alpinistul căruia îi sângerează degetele agăţându-se cu ele de stânca ce se prăbuşeşte, ca să ajungă în vârful ei, şi să predomine cu privirea totul, aşa şi actorul suie pe culme, lăsându-şi fâşie cu fâşie din trupul şi sufletul lui pentru a fi ceea ce mulţi nu pot fi.”
Marele actor a locuit în casă în ultima parte a vieţii, bolnav fiind, alături de fiul său, compozitorul Constantin C. Nottara, şi soţia sa Ana. A murit în noaptea de 16 spre 17 octombrie 1935, la 76 de ani. Bolnav fiind, a aşternut pe o hârtie pe o foaie ultimele dorinţe. Numele său n-a rămas numai în istoria teatrului românesc, ci şi pe frontispiciul unui teatru din centrul Bucureştiului situat pe b-dul Magheru: Teatrul „Constantin I. Nottara”.
O muzeografă care a lucrat în vremea comuniştilor la muzeu, Cecilia Bedreag, şi o femeie de serviciu, Dorina Tănase (fără vreun grad de rudenie cu neamul Nottara), recomandându-se ca “proprietare” ale imobilului, au dat instituţia în judecată şi au câștigat procesul. Există deja un cumpărător pentru imobil.
Muzeul Memorial Nottara – ultima dorință a marelui actor
Se ajunge foarte uşor la Muzeul Memorial C.I. şi C.C. Nottara, luând orice autobuz sau troleibuz de la Piaţa Romană spre Bulevardul Dacia, şi coborând la staţia Piaţa Spaniei. Muzeul este pe stânga, şi îl veţi recunoaşte după bustul actorului din curtea imobilului.
În vremea comuniştilor, imobilul a fost naţionalizat, iar muzeul a fost înfiinţat în 1956 în urma donaţiei făcute de către Ana Nottara, soţia compozitorului C.C. Nottara. După donaţie, aceasta a continuat să locuiască în incinta casei până la sfârşitul vieţii în 1981, şi s-a ocupat de organizarea şi îmbunătăţirea colecţiei ce îşi propune să dezvăluie şi să omagieze totodată cele două personalităţi marcante ale culturii româneşti, marele actor Constantin Nottara şi fiul său, compozitorul Constantin C. Nottara. Doamna Ana Nottara a lăsat prin testament, ca după moartea sa, casa să rămână în continuare muzeu.
În prezent, muzeul ocupă parterul şi etajul I al clădirii construite în 1931, deţinând piese de mare valoare culturală. Există o bibliotecă vastă cu cca. 7300 de volume cuprinzând literatură română, poezie, proză, poezii în limba franceză, literatură dramatică, dicţionare, reviste de teatru, critică teatrală, istoria literaturii dramatice, critică muzicală, partituri etc. O mare parte dintre acestea sunt editate la începutul secolului al XIX-lea şi au fost cumpărate de la fiul actorului Mihai Pascaly, adică sunt ediţii de patrimoniu.
Colecţia mai cuprinde diverse acte, dar şi decoraţii, medalii omagiale şi diplome primite de către actor în timpul vieţii.
Pe pereţii casei, la parter, sunt expuse numeroase fotografii ale lui C.I. Nottara interpretând roluri de compoziţie, precum şi ale altor actori români de la începutul secolului XX: Agatha Bârsescu, Agripina Macri etc.; tot acolo este afișat actul prin care membrii sindicatului Teatrului Naţional donau suma adunată, scrisă în cifre, pentru construirea locuinţei.
La etaj sunt prezente numeroase obiecte de artă decorativă, obiecte din porţelan de Sevres, Maissen, Alt Wine, vase japoneze şi chinezeşti, obiecte de sticlă de boemia, Murano şi Gallé, realizate în ateliere celebre. Mobilierul este eclectic, specific perioadei interbelice: stau alături măsuţe cu încrustaţii de fildeş şi sidef, o comodă şi o măsuţă Ludovic al XVI-lea, mobilier Boulle (replici de secol XIX), vitrina Henry Martin, pianul Bechstein, pictură românească de început de secol XX, sculpturi, precum bustul actorului C.I. Nottara, executat de Miliţa Petraşcu.
Pianul Bechstein domină micul salon în care se cântă de peste 40 de ani, deoarece continuă tradiţia începută de Ana Nottara de a organiza mici concerte, audiţii sau serate muzicale, susţinute de elevii liceelor de muzică din Bucureşti şi de studenţii Conservatorului din Bucureşti.
La acestă oră, clădirea care găzuieşte muzeul riscă să fie vândută, iar obiectele şi mobila vor fi inventariate şi împachetate, eventual aruncate într-un depozit.
Ultima dorinţă a marelui actor a fost ca lumea să nu-l uite. Dorinţa i-a fost îndeplinită, amintirea lui trăieşte, numai imobilul îi este luat. Majoritatea strănepoţiilor din partea compozitorului Constantin Nottara, trăiesc în străinătate şi nu au intentat niciodată proces statului român pentru obţinerea casei. Unul dintre ei, Paul Nottara şi-ar fi dorit ca această casă să rămână muzeu, însă ar fi trebuit să deschidă un nou proces.
Vorba unui pesonaj caragialesc: „ce coruptă societate!”… „Nu mai e moral, numai sunt prinţipuri, nu mai e nimic; enteresul şi iar enteresul…” (I.L. Caragiale , „O scrisoare pierdută”)
Foto Constantin I. Nottara: cinemagia
