TIFF 2019 – Nadav Lapid: Arta nu trebuie să fie prudentă
https://www.ziarulmetropolis.ro/nadav-lapid-arta-nu-trebuie-sa-fie-prudenta/

INTERVIU „Cel mai frumos lucru din viaţă este să filmez.  Momentul când simt profund filmul, filmarea devine aproape instinctivă”, spune Nadav Lapid, câştigător al Ursului de Aur la Berlin cu „Synonyms”. Regizorul israelian a fost invitat special la TIFF 2019, unde excelentul său film a fost proiectat în premieră în România.

Un articol de Ionuţ Mareş|6 iunie 2019

Filmat la Paris, „Synonyms” este al treilea lungmetraj al lui Nadav Lapid, unul dintre cei mai originali cineaști israelieni și unul dintre cei mai buni tineri cineaști ai lumii, care lucrează atât în Israel, cât și în Franța.

Premiat cu Ursul de Aur la Berlin la începutul anului, „Synonyms” se bazează pe experiențe din viața lui Nadav Lapid: protagonistul (Tom Mercier) este un tânăr israelian traumatizat de trecutul său de militar, care ajunge la Paris, unde refuză să mai vorbească limba natală, învață franceza pornind de la sinonime, pe care le repetă obsesiv, și încearcă să se integreze în noua societate, prin intermediul unui cuplu de burghezi francezi.

Este un film despre un alienat, un inadaptat, de o mare libertate formală, ceea ce i-a adus lui Nadav Lapid comparații cu Godard. O critică dură atât la adresa societății israeliene, cât și a celei franceze și, implicit, occidentale.

„Synonyms” a fost proiectat în premieră în România la TIFF 2019, unde Nadav Lapid a fost unul dintre invitații speciali. În interviul pe care l-a acordat Ziarului Metropolis, el vorbește despre geneza filmului, despre stilul ales, despre traume și despre cum a fost receptat în Israel.

Ionuț Mareș: Ce a însemnat câștigarea Ursului de Aur?

Nadav Lapid: La fel ca alți regizori, lucrez foarte mult la filmele mele. Petrec pe platou câțiva ani din viață. Simplu spus, a fost frumos că cineva a observat acest lucru. A fost ca o recompensă.  Mai general – este ceea ce oamenii mi-au spus – există sentimentul că, în ultimii ani, filme ca „Synonyms” câștigă rar acest tip de premii. Există un fel de tendință în marile festivaluri de a încerca să se caute filme care, cel puțin în imaginația instituțiilor de cinema, găsesc un echilibru între aspectul artistic și cel comercial. E o anume prudență. Iar aici a fost ceva fără prudență. Cred că arta nu trebuie să fie prudentă. Așa că premiul a fost un mesaj bun.

Ai spus în interviuri că este un film cu multe întâmplări reale din viața ta. Cum ai decis că elementele autobiografice merită puse într-un film?

Când toate acestea s-au petrecut în viața reală, nu știam că voi fi cineast. Scriam romane. Dar în acel moment am luat câteva notițe. Nu știam de ce făceam asta. Nici măcar nu știam că mai târziu voi face artă.  Însă simțeam că se întâmplă ceva plin de sens. Scriam ce simțeam. Apoi am lăsat deoparte asta. Mi-am trăit viața. Am început să studiez cinema-ul , să fac filme. La acel moment, nu-mi puteam imagina că cineva ar fi interesat și că aș putea face un film în Franța. În fond, francezii au proprii regizori.

Dar, după succesul cu „Policeman” (2011) și „The Kindergarten Teacher” (2014), am început să primesc e-mailuri de la producători francezi, iar unul dintre ei m-a invitat la Paris pentru o întâlnire. Nu aveam nicio idee. Îmi amintesc că atunci când mergeam spre locul de întâlnire am început să inventez tot felul de subiecte stupide. Dar apoi m-am întrebat de ce fac asta, din moment ce au fost lucruri concrete care mi s-au întâmplat. Filmul înseamnă de fapt a organiza puțin aceste lucruri. Și asta am făcut.

Când vezi filmul, nu știi niciodată unde te va duce. Este imprevizibil. Cum ai decis stilul și ritmul?

De la început, am avut senzația că scopul filmului este clar, dar nu ușor. Am crezut că dacă va fi un film în episoade, nu va fi interesant. Ar trebui să fie legat de o singură melodie. Ca și cum filmul ar fi o singură mișcare. Începe tremurat pe trotuar și continuă să tremure până la final. Sunt și cadre fixe, dar nu contează, pentru că tremură într-un alt mod – emoțional, sentimental. Am căutat această melodie. O melodie fizică, lingvistică.

Cel mai frumos lucru din viață este să filmez.  Momentul când simt profund filmul, filmarea devine aproape instinctivă. Dintr-o dată, aproape totul este clar. Iar când nu știu cum să filmez o scenă, renunț la ea. Înseamnă că acea scenă nu ar trebui să existe.

Poveștile au venit odată cu mizanscena. Mizanscena era deja în interiorul poveștilor. Există acest motto pornit de pictura expresionistă în Germania: nu sunt interesat să pictez mașina, ci vreau să pictez senzația pe care mi-a lăsat-o mașina când a trecut pe lângă mine. Parisul este un oraș la care țin foarte mult, dar, obiectiv vorbind, nu este locul meu. Singurul mod în care îl pot gestiona este să fiu subiectiv tot timpul.

Este un film foarte direct, destabilizator, cu un protagonist traumatizat. Este și ca un fel de statement, o critică atât la adresa Israelului, cât și a Franței.

Cu siguranță, este și o critică. Dar, în profunzime, personajul este un războinic, pentru că se luptă mereu împotriva momentului prezent. Traversează tot timpul frontiere.  Fie este prea aproape, fie este prea departe. Este când alienat, când implicat emoțional total. Este critic la adresa prietenilor israelieni, la adresa Europei, a societății occidentale. Dar nu și-ar găsi liniștea pe Himalaya.

Impresia este că experiența de a trăi în societatea israeliană este una traumatizantă.

Bineînțeles că este una traumatizantă, dar ce este traumatizant pentru acest personaj este că vede cum a fost pervertit sufletul israelian și simte că acest suflet este și sufletul său. Însă, în unele momente, cel mai înfricoșător este că lucrul de care fugi este cel pe care îl vezi în oglindă. Și oriunde te duci, îl porți în tine. Se poate spune că este traumatizat de armată. Dar, în societatea israeliană, într-un fel, începi armata când ai patru ani și nu o termini niciodată.

Cel mai direct mod pentru el de a încerca să scape de trecut este de a nu mai vorbi limba natală și de a învăța limba franceză, pornind de la sinonime.

Este un lucru foarte radical, dar își are logica sa. Dacă vrei să fugi de o existență, de o identitate, bineînțeles, nu este suficient să iei avionul și să pleci. El simte că fiecare cuvânt în ebraică conține demonul de care vrea să fugă. Așa că are nevoie de cuvinte noi, care sunt în franceză. Și fiecare cuvânt în franceză este un pas spre salvare. Fiecare cuvânt în franceză este o mică victorie asupra lui însuși. Este o mică realizare, o celebrare. Ele nu sunt conectate neapărat cu sensul lor. Uneori, un cuvânt groaznic poate fi foarte frumos sau foarte comic. El celebrează silabele. Celebrează faptul că își deschide gura și ies cuvinte în franceză.

Cum a fost receptat filmul în Israel?

A stârnit o mare polemică. Mulți oameni l-au îndrăgit. Pe mulți oameni i-a înfuriat. Extrem de multe reacții și foarte diferite. Am primit reacții foarte emoționante de la mulți tineri, pentru că au văzut ceva de care s-au simțit aproape. Sunt oameni care mi-au spus că își trimit membrii familiei ca să se vadă pe ei înșiși.

Din partea autorităților ai avut reacții?

Ministrul culturii mi-a spus că mă felicită pentru realizare, dar că nu este convinsă că această critică la adresa Israelului este legitimă conform legilor israeliene.

 

Foto: Simion Buia

29
/06
/14

CRONICĂ DE FILM Realizat de Guillaume Canet, actor francez tentat ocazional de regie, „Blood Ties” („Legături de sânge”) se înscrie în categoria unei posibile nișe de retro-cinema, tot mai frecventată în ultimii ani. Nu este o plecăciune în fața unui anumit regizor, cât a unui gen și stil clar asumate, la modă odată.

27
/06
/14

Lungmetrajul "Quod Erat Demonstrandum", de Andrei Gruzsniczki, a fost selectat în secţiunea Variety Critics' Choice: Europe Now! a celei de-a 49-a ediţii a Festivalului Internaţional de Film de la Karlovy Vary, din Cehia, informează site-ul oficial al evenimentului.

27
/06
/14

Sibiul, cea mai aclamată destinație turistică românească în presa internațională din ultimii ani, menționat în prestigioasa publicație Huffington Post, este subiectul celui mai nou film și al unei inedite colecții de fotografii realizate de Dumitru Budrala, unul dintre antropologii de marcă din România și din Europa.

25
/06
/14

Proiectul Cinema-Edu aduce limbajul artistic al cinematografiei în vocabularul fiecărui licean. Pe parcursul a șase luni de proiecții, elevii învață să aprecieze filmele de artă și, mai ales, să înțeleagă formele sale de vizionare.

25
/06
/14

Lungmetrajul "Kira Kiralina", regizat de Dan Piţa, o adaptare după romanul omonim scris de Panait Istrati, va intra în cinematografele din România pe 5 septembrie. Pelicula îi are în distribuţie pe Iulia Dumitru, Iulia Cîrstea, Corneliu Ulici, Ștefan Iancu, Mircea Rusu, Florin Zamfirescu, Andrei Runcanu şi Ovidiu Niculescu.

24
/06
/14

Sâmbătă aceasta, pe 28 iunie, Grădina Botanică din Bucureşti se transformă în cinema outdoor şi se pregăteşte pentru cel mai mare picnic nocturn din capitală. Nu orice fel de picnic, ci unul cu scurtmetraje premiate la marile festivaluri ale lumii, poveşti cinematografice care vor pune la încercare imaginaţia cinefililor bucureșteni între 21:00 și 5 dimineaţa.

22
/06
/14

MARI FILME ROMÂNEȘTI UITATE. Debut în regie al directorului de imagine Nicolae Mărgineanu, „Un om în loden” (1979) este un mai mult decât onorabil film polițist, vizionabil și astăzi, în pofida a două mari ghiulele propagandistice care îl trag în jos.

21
/06
/14

Cea de-a XI–a ediţie a Festivalului Internaţional de Film Independent ANONIMUL se desfăşoară în acest an, în mod excepţional, în Bucureşti, în perioada 12-17 august, păstrând atmosfera din Deltă şi ideea de a te îndepărta de “betoanele urbane” ca să vezi filme bune într-o atmosferă specială.

20
/06
/14

CRONICĂ DE FILM. Cel mai recent lungmetraj de ficțiune al surprinzător de prolificului regizor Radu Gabrea, „O poveste de dragoste, Lindenfeld”, este ca o creatură împăiată: de la distanță pare un film promițător, dar, privit de aproape, lipsa naturaleții și a ritmului lasă o impresie pregnantă de dezamăgire.