Nae Caranfil: „Acolo unde mulţi cineaşti exersează violul, eu exersez seducţia“
https://www.ziarulmetropolis.ro/nae-caranfil-acolo-unde-multi-cineasti-exerseaza-violul-eu-exersez-seductia/

Nae Caranfil consideră că nu a salvat cinematografia românească şi nici nu a influenţat în vreun fel noul cinema românesc. Regizorul crede că moartea cinematografului a început în momentul în care nachosul a înlocuit popcornul în sala de cinema.

Un articol de Dan Boicea|8 noiembrie 2013

Regizorul de film Nae Caranfil face cea mai tranşantă şi rapidă analiză a cinematografiei, în chiar primele 13 minute ale unui interviu pe care l-a acordat în emisiunea „Brandu` lu` Chinezu`, difuzată pe postul de televiziune Look TV şi realizată de Cristian China-Birta.

Nae Caranfil consideră că nu a fost acel Făt Frumos venit pe un cal alb pentru a salva cinematografia românească şi nici nu a influenţat în vreun fel noul cinema românesc. Regizorul crede că moartea cinematografului a început în momentul în care nachosul a înlocuit popcornul în sala de cinema. Puteţi vedea aici interviul integral, în format video.

Iată cele mai importante declaraţii ale lui Nae Caranfil:

● Nu consider că am influenţat noul cinema românesc, nici stilistic, nici printr-o emanaţie a unui entuziasm care să ia pe cineva pe sus.

● Noul cinema românesc, pe care îl apreciez, este o mişcare de tipul acesta, care salvează cinematografia română de la mediocritate, în cele mai multe cazuri. Filmele lor, în ceea ce au ele comun, nu seamănă cu ceea ce fac eu. Ei caută adevărul – cu obstinaţie şi aproape cu eroism. Eu caut minciuna. Ambele orientări sunt legitime în artă.

● Am încercat să creez un tip de cinema care m-a format pe mine atunci când eu am fost adolescent şi când am început să mă joc cu ideea de a face film. Un tip de cinema mai relaxat, în care şocul nu este principalul element stilistic. Din cauza acestei stilistici oarecum relaxate nu am avut mare succes în festivaluri.

● Festivalurile caută filme edgy, filme care duc în radical o anumită stilistică, filme care deranjează spectatorul sau îl agasează, care îi cer un efort de adaptare. Eu am venit întotdeauna în întâmpinarea unor aşteptări ale spectatorilor, încercând în acelaşi timp să nu-l mângâi în sensul blănii, dar să-l fac să participe la fel de intens ca şi mine la experienţa pe care încerc să i-o propun.

Nae Caranfil

Regizorul Nae Caranfil, la filmările producţiei „Closer to the Moon“

● Acolo unde mulţi cineaşti exersează violul, eu exersez seducţia. Sigur că multe voci subţiri îmi reproşează că fac un cinema complezent sau un cinema prietenos cu publicul sau că îmi cumpăr spectatorii printr-un cinema de tip cvasi-comercial. Consider că e o prostie. Cinemaul e cel pe care îl porţi în tine şi nu ai cum să faci altceva decât ce poţi să faci.

● Distincţia asta absolut schizofrenică între cinematograful comercial = ieftin, prost şi cinematograful de autor = obligatoriu capodoperă + autenticitate şi dificultate în a percepe povestea, această distincţie, spuneam, este probabil cauza crizei actuale a cinematografiei mondiale, în general.

● Faptul că s-a creat această falie uriaşă între cinematograful de public şi cinematograful de festival face ca publicul să dispreţuiască filmul de festival, iar festivalul să dispreţuiască filmul de public, indiferent de valoarea unuia sau a altuia. Pentru că există filme care sunt capodopere, de la Charlie Chaplin încoace, după cum există filme de autor care sunt inepte şi în care, în afară de faptul că te plictiseşti epic, nu cred că mai poţi să mai ai şi alte senzaţii.

Pe publicul de blockbuster, de mall, nu-l interesează absolut deloc niciun fel de palmares festivalier. La ei, filmul este o anexă la popcorn, şi nu invers. Mai întâi îşi fac shoppingul, şi, dacă mai au timp, intră fix la filmul care începe la ora aceea. N-au plecat pentru acel film, au plecat pentru multe alte lucruri. Oamenii care se duc la un film premiat în festival fac parte dintr-o categorie mai puţin numeroasă.

● Un simptom al morţii cinematografului, aşa cum l-am cunoscut eu în copilărie, este schimbarea meniului. De la popcorn s-a trecut la nachos. E o mare diferenţă. Nachosul anunţă moartea cinematografului, pentru că la popcorn poţi să ţinteşti ecranul, să arunci mecanic popcorn în gură şi să nu pierzi concentrarea asupra acţiunii. La nachos trebuie să ai grijă să te uiţi în jos, ca să nu te pătezi cu sos salsa. Din momentul acesta, fluxul concentrării este întrerupt şi asistăm la ultimele clipe ale celei de-a şaptea arte.

● Întotdeauna am avut tentaţia de a spune poveşti mai mari decât mine şi din cauza asta am ajuns şi la „Restul e tăcere“, pe care l-am dorit un film epic, un film de anvergură vizuală şi sonoră. Cinematograful (n-am să-i spun minimalist, ci ascetic) nu m-a atras niciodată şi nu pentru că aş avea ceva împotriva lui ci pentru că nu sunt capabil să scriu folosind atât de puţine elemente, folosind sintagma less is more. Pentru mine, more is more! Regizorul Caranfil este sclavul propriilor sale reflexe scenaristice.

● Staţi liniştit, n-o să câştig Oscarul! Dacă aş câştiga un Oscar, mi-aş face un pic de loc pe dulap, ca să am unde să-l pun. Aş renunţa la trei cărţi ca să-i fac un loc. La care cărţi? Aici e complicat. Aş scoate scenariile din bibliotecă, le-aş pune într-o valiză, şi aş pune Oscarul în locul lor.

● Cronicile de film mă afectează, pentru că dau oarecum tonul… Fac parte din PR. Într-o zonă foarte limitată, e adevărat, în care bursa pe acţiuni a cineaştilor variază, de la un film la altul, tonul general al cronicilor la un film este parte din opinia care se creează în jurul filmului şi al cineastului.

● O părere care, evident, m-a rănit – n-am să spun numele criticului care a lansat această sintagmă – este vorba despre „o comedie de unică folosinţă“ şi era pentru filmul „Filantropica“.

Citiţi şi: Cineaştii români vor să salveze cinematografia de la dezastru

● În meciul dintre scenaristul şi regizorul din mine ar câştiga scenaristul, în mod clar, pentru că eu pornesc de la ideea că un film de autor înseamnă un film care este scris şi regizat de aceeaşi persoană. El se creează de la vid, de la nimic, de la intenţie, fără să ştii despre ce va fi vorba, şi până la momentul final, în care rolele stau în cutii, pe raftul din cabina de proiecţie.

● Pentru mine, experienţa de a face un film este totală. E ca şi cum ai naşte un copil, l-ai creşte până ar ieşi din facultate, ar avea un job bun într-o multinaţională, iar tu ai şti că ţi-ai făcut datoria de părinte.

● Scenaristul este mai degrabă autor al filmului decât regizorul. Scenaristul este compozitorul, iar regizorul este dirijorul unei bucăţi simfonice. La noi există o percepţie că regizorul este demiurgul din spatele camerei de filmat, că este adevăratul şi singurul artist care îşi arată personalitatea pe ecran.

Cred că lucrul ăsta e fals şi am putea să ne închipuim cum ar arăta un afiş de la Ateneu, pe care ar scrie: „Simfonia a IX-a, un concert de Cristian Mandeal, muzica: Ludwig van Beethoven“. Cam asta ar fi percepţia nuanţat greşită, care dă regizorului în accepţiunea opiniei publice internaţionale o dimensiune uşor exagerată, în comparaţie cu scenaristul.

● A salva o cinematografie înseamnă a crea o mişcare culturală care să preia din ceea ce oferi tu şi să ducă mai departe. Eu m-am considerat şi mă consider în continuare un caz singular, un tip izolat care-şi face filmele pentru plăcerea personală şi, speră el, şi pentru plăcerea altora. Nu am avut niciodată ambiţia să creez şcoală.

● PR-ul este foarte important, problema este că eu nu sunt bun pe domeniul ăsta de activitate. Nu am reuşit să-mi fac niciodată un PR bun. Am lăsat opera să vorbească în numele meu şi, de multe ori, asta nu ajunge.

● Orice destin depinde de întâlniri cruciale pe care le ai de-a lungul şi de-a latul vieţii. Trebuie să ştii să exploatezi aceste întâlniri, atunci când se întâmplă. Eu am avut câteva. Pe unele am ştiut să le folosesc, pe altele, nu.

Foto cu Nae Caranfil – filmările la Closer to the Moon

05
/07
/14

A jucat în comedii, drame, operetă, dar popularitatea şi-a cucerit-o în teatrul de revistă. Când a devenit cunoscut, Constantin Tănase era atât de bogat încât şi-a permis să facă spectacole din banii proprii şi să aducă vedete internaţionale în spectacolele sale.

08
/06
/14

A fost idolul masculin al oricărei femei. Era un amestec de straniu, de gesturi elegante. Avea magnetism, dar şi un dram de mister. Pe scenă, a fost un neuitat Romeo marcat de maladia marilor orgolii, un Hamlet romantic, apoi un Oedipe salvat de intensitatea liniştii tragice. Actorul Adrian Pintea ar fi împlinit anul acesta 60 de ani.

30
/04
/14

Ștefan Iordache spunea despre George Constantin: „Dumnezeu l-a înzestrat cu o voce care te lăsa, ca să spun aşa, fără grai”. Valeria Seciu adăuga: ,,La George până şi clişeul era ceva bogat.” Discret cu lumea sa personală, zgârcit în mărturii despre creaţia sa, George Constantin a fost un actor uriaş. În 40 de ani de teatru, a dăruit publicului ceea ce era mai important din fiinţa sa.

26
/04
/14

Este actriţă la Teatrul „Constantin Tănase” şi profesor de actorie la Universitatea Hyperion. A absolvit două facultăţi, a publicat trei cărţi de bucate şi este la a doua soacră. Adriana Trandafir, care împlinește 58 de ani pe 26 aprilie, vorbește despre oamenii și locurile care i-au influenţat viaţa.

22
/04
/14

Coregraful şi dansatorul Gigi Căciuleanu a intrat în jocul propus de Ziarul Metropolis şi a alcătuit alfabetul propriei vieţi. Pornind de la fiecare literă din alfabet, el a ales cuvintele cheie care definesc cele mai importante momente din viaţa lui.

11
/04
/14

Actorul Florin Zamfirescu împlineşte 65 de ani, pe 12 aprilie. E un moment în care îşi priveşte viitorul în ochi şi se vede jucând. Se vede chiar şi însurat, cu o doctoriţă. Şi se mai gândeşte şi la sănătate, şi la roluri, şi la cei 42 de ani în teatru, ca actor şi ca profesor.

09
/04
/14

De la New York la Reghin, de la Sankt Petersburg la Tecuci și Lisabona. Horia Mihail e un pianist călător, gurmand și curios, care n-ar spune nu nici unui loc de pe lume. Zilele astea se află într-un turneu al cărui nume îi vine mănușă: „Pianul călător”.

08
/12
/13

În decembrie 1987, Constantin Fugaşin reuşea să-l convingă pe Ştefan Iordache să acorde un interviu pentru revista „Teatrul“. O adevărată performanţă, pentru că actorul era foarte zgârcit la vorbă cu gazetarii. Ceea ce a urmat este antologic.