Nae Caranfil: „Uneori mă plictisesc atât de tare la teatru, că-mi vine să muşc din fotoliu“
https://www.ziarulmetropolis.ro/nae-caranfil-sunt-momente-in-care-ma-plictisesc-atat-de-tare-la-teatru-ca-mi-vine-sa-musc-din-fotoliu/

Regizorul Nae Caranfil, discuţie relaxată cu publicul în a doua zi a TIFF-ului clujean – despre noul film („6,9 pe scara Richter”) , despre frica personală de cutremur, despre cum se face o comedie bună, despre Noul Cinema Românesc, dar şi despre teatru.

Un articol de Ionuţ Mareş|30 Mai 2016

Noua comedie, cu momente onirice şi muzicale, a lui Nae Caranfil, „6,9 pe scara Richter”, a fost prezentată vineri seară, în premieră mondială, în deschiderea celei de-a 15-a ediţii a Festivalului Internaţional de Film Transilvania de la Cluj.

O comedie burlescă în care personajul principal, interpretat de Laurenţiu Bănescu, este un actor de teatru din Bucureşti, prins între o relaţie dificilă cu o soţie geloasă şi cam depresivă (Maria Obretin), un rol într-un spectacol de teatru muzical, teama de un mare cutremur şi un bărbat afemeiat mai în vârstă, fost aviator, care apare pe neaşteptate şi pretinde că este tatăl său (Teo Corban) şi care are o relaţie cu o tânără atrăgătoare (Simona Albu).

Sâmbătă, în a doua zi de festival, în cadrul aşa-numitelor întâlniri TIFF Lounge, Nae Caranfil a stat de vorbă cu publicul, discuţia fiind moderată de jurnalistul Mihnea Măruţă.

Nae Caranfil a vorbit despre „6,9 pe scara Richer”, despre frica sa personală de cutremur, despre cum se face o comedie bună, despre Noul Cinema Românesc, dar şi despre teatrul românesc: „Sunt momente în care mă plictisesc atât de tare la unele spectacole, în special la cele de prestigiu, că-mi vine să muşc din fotoliu”.

despre studiul muzicii şi pasiunea pentru muzică…

Muzica lui Nae Caranfil nu e chiar aşa o mare noutate, pentru că în primele mele două filme, „E pericoloso sporgersi” şi „Asfalt Tango”, eu am fost compozitorul partiturii, în colaborare, pe atunci, cu Anton Şuteu. După care nu am mai recidivat în zona asta.

Am făcut muzică timp de cinci ani, am studiat pianul. Am renunţat în clasa a 7-a, la 13 ani. Mi s-a părut mult prea greu şi plictisitor tot acel regim spartan de studiu.

Am renunţat, spre dezamăgirea părinţilor mei, care mă vedeau deja urmând o carieră de muzician. Am anunţat clar că voi face cinema. După nişte ani, având un pian în casă, care rămăsese ca o relicvă în familie, şi fiind pasionat de musical-ul american şi având acces la câteva partituri de la biblioteca americană, le-am luat şi am început pe cont propriu să refac o şcoală de muzică bis, specializată pe domeniul care mă pasiona pe mine. Am găsit un sistem de a mă acompania, foarte rudimentar, şi am început să cânt cu vocea. Şi am avut succes la diverse petreceri (râde – n.r.)

La „6,9 pe scara Richter” mi s-a părut firesc să fac „pohta ce-am pohtit” şi să scriu aceste câncete – muzică şi versuri (…)

despre „6,9 pe scara Richter”…

Decizia de a-l scrie am luat-o în 2010, acum şase ani. L-am gândit timp de o vară, l-am scris toamna şi aşteptam un concurs CNC (Centrul Naţional al Cinematografie – n.r.) ca să-l depun, dar a intervenit surpriza posibilităţii de a finanţa şi de a produce „Closer to the Moon”, care era deja scris, având deja acordul de finanţare, creditul de la CNC. În momentul repectiv, am pus la sertar „6,9…” şi după ce am terminat cu „Closer to the Moon”, am revenit la el.

despre cum îşi alege tematica…

Nu există o regulă. E un mod de a traversa un deşert căutând o oază. Ştiu că e momentul în care va trebui să găsesc un proiect, o idee de film, şi o caut. Încerc să caut o zonă, un univers care să-mi fie familiar, pe care să-l pot controla, şi să mă leg de acel univers placând o poveste în interiorul lui. De multe ori abandonez.

Uneori găsesc o poveste, dar ea se plasează într-un mediu care îmi e străin sau care nu-mi e simpatic. Alteori găsesc un univers care-mi e simpatic sau familiar, dar nu reuşesc să construiesc o poveste. Din când în când se întâmplă întâlnirea fericită dintre cele două, şi atunci se naşte un proiect.

De exemplu, la „6,9…” exista un episod biografic din viaţa unui prieten, care este şi pe generic astăzi, autorul ideii de la care a plecat scenariul. Cu ani în urmă, el mi-a povestit istoria reîntâlnirii cu tatăl lui. Această poveste – care mie mi s-a părut foarte simpatică, interesantă – nu m-a deranjat timp de mulţi ani, pentru că mi pare că este plasată într-un mediu banal – un apartament, un oraş. N-avea o stilistică anume care să mă stimuleze. Într-o bună zi, m-am gândit să anexez acestei poveşti nişte ingrediente care mă interesau la momentul respectiv – obsesia cutremurului, sindromul maniaco-depresiv, care mi se părea ideal pentru a fi tratat în cheie comică, nu se mai făcuse până atunci, şi musical-ul. Cu aceste trei elemente, mi-am dat seama că se poate naşte acest film.

despre teama personală de cutremur…

Sunt terorizat. Stau la bloc, nu are bulină şi sper să nici nu-i trebuiască. Stau cel mai prost – la etajul patru dintr-un bloc de nouă etaje. Până se ajunge la mine, intrăm în secolul 22. Nu mi-e frică neapărat de prăbuşirea blocului, cât de teroarea pe care o resimt în momentul în care se porneşte povestea asta. Este o frică animalică, este ceva care nu poate fi descris (…)

Degeaba te străduieşti să te muţi într-o clădire care să fie perfect în siguranţă, pentru că un cutremur te poate prinde în vizită la nişte prieteni sau pe stradă şi îţi cade un balcon în cap. Sau într-o sală de spectacole, şi eşti călcat în picioare de cei mai speriaţi decât tine. Nu prea ai cum să te pui la adăpost.

despre Cristian Mungiu în poziţia de producător…

Cristian Mungiu este producătorul filmului. A fost de la bun început entuziasmat (de scenariu), m-a întrebat dacă vreau să colaborez cu el, i-am spus că bineînţeles. A durat ceva, pentru că e greu să finanţezi astăzi un film care să nu fie de la bun început calibrat pe sistemul festivalier, pe filmul de autor, apăsat de autor, radical stilistic, pentru care există coproducători străini orientaţi spre un public de nişă.

Pentru un film popular, pentru un spectacol ceva mai accesibil, ca acest „6,9…”, e mai greu să găseşti finanţare, pentru că te situezi într-un fel de „no man`s land”. Nu eşti nici mainstream,  pentru că nu vorbim de un blockbuster cu vedete, apriori vandabil în diverse teritorii, nici nu e vorba de film de autor în sensul acceptat astăzi de către festivaluri, şi anume film dificil, film care solicită atenţia, în loc s-o capteze. Este o mare diferenţă între un discurs care solicită atenţia şi un discurs care captează atenţia. Sunt adeptul unui cinema care captează atenţia.

Din acest punct de vedere, a durat un pic până când Cristian a reuşit să adune banii necesari. Oricum, a fost mai puţin decât ce ne propusesem să obţinem. Noi speram să obţinem 900.000 de euro, până la urmă filmul s-a făcut cu vreo 650.000 – 700.000 de euro.

despre Teo Corban…

Îmi place naturaleţea lui. Înţelege bine şi uşor umorul din spatele personajului. Nu supralicitează replica, o aruncă lejer şi lasă personajul să evolueze fără să şi-l comenteze. Nu ai niciodată sentimentul că joacă făcând cu ochiul la spectator şi spunând: „uite ce escroc fac”.

despre ce e cel mai greu în a face comedie…

Sunt două lucruri: dozajul şi progresia. Dozajul este modul farmaceutic de a gândi muzical – timpii, intensitatea, ritmica, pentru a nu rata ocazii de umor şi în acelaşi timp pentru a nu le supralicita astfel încât să devină deranjante şi stridente.

Progresia este ceva şi mai subtil, pentru că într-o comedie reuşită trebuie să existe un crescendo al seducţiei obiectului în sine faţă de spectator. Poţi să-l cucereşti relativ rapid – cu o situaţie comică de plecare, cu un gag, cu o încurcărtură, cu un personaj care are haz el însuşi –, dar de aici încolo trebuie să construieşti trepetele unei scări.

Şi fiecare secvenţă sau fiecare moment trebuie să fie o treaptă obligatoriu superioară, pentru că dacă ai creat această aşteptare, această anticipaţie că filmul creşte şi creşte şi dintr-odată – pentru că povestea ţi-o cere, pentru că situaţiile nu mai sunt la fel de sclipitoare, de perfect calibrate – se creează o „burtă” sau un moment la fel de interesant dar care nu mai are o doză de umor sau de comic, îl pierzi pe spectator. Se produce un fel de dezamăgire, un fel de decepţie amoroasă. Pe urmă, poţi să mai încerci să mai dregi totul, dar ceva s-a pierdut.

Din cauza asta, foarte puţine comedii sunt reuşite. Multe dintre comediile americane, de exemplu, sunt foarte bune până la trei sferturi. Şi de acolo intervine obligativitatea de a livra o morală, de termina cu bine, de a satisface gustul gospodinei care are nevoie de certitudini. Din cauza asta, eu cel puţin mă despart, de cele mai multe ori, la trei sferturi de cele mai bune comedii din perioada actuală.

despre comediile româneşti ante şi post-decembriste care rămân…

Ante-decembriste, în afară de clasicele „O noapte furtunoasă” şi „Directorul nostru”, de Jean Georgescu, vor mai rămâne două filme din anii `80, pe care dvs nu le consideraţi comedii, dar eu le consider comedii – „Proba de microfon” şi Croaziera” (de Mircea Daneliu – n.r). Din perioada post-decembristă, scoţându-mă pe mine total din peisaj, căci n-am cum să fiu şi jucător, şi arbitru – „Moartea domnului Lăzărescu” (de Cristi Puiu – n.r.).

despre teatrul românesc

N-aş putea spune că sunt un spectator de teatru constant, dar sunt interesat. Nu pot să mă prezint ca un iubitor necondiţionat de teatru, pentru că sunt momente în care mă plictisesc atât de tare la unele spectacole, în special la cele de prestigiu, că-mi vine să muşc din fotoliu. Dar, în acelaşi timp, am momente în care mă duc la teatru – în special teatru independent, în special teatru făcut de tineri, pe texte mai noi – de la care ies cu foarte multe lucruri bune.

Uneori teatrul se ia prea în serios, alteori nu. Nu pot să spun: „teatrul românesc este aşa sau este altfel”. Teatrul românesc este extrem de divers. Sunt o mulţime de direcţii în teatrul românesc. În fiecare dintre ele poţi să găseşti reuşite şi eşecuri.

despre Nou Cinema Românesc…

Ideea că aş fi un precursor al Noului Val nu cred că mi se portriveşte. Eu am ales o cale şi stau liniştit pe calea mea. Oricum, Noul Val are o stilistică total diferită faţă de ceea ce încerc să fac eu. E vorba de dramaturgie în cazul meu, şi de-dramaturgie în cazul Noului Cinema Românesc.

Am o părere bună despre tot ce se întâmplă acum. Sunt filme cu certă valoare, după cum sunt şi unele eşuate şi mimetice. Sunt mai multe filme valoroase decât s-ar fi putut spera, în cadrul aceleiaşi estetici, aceleiaşi raportări la cinema – anume aceea a unui realism dus până la capăt, a unui realism radical, aş spune eu. Realism radical în sensul în care totul trebuie să se întâmple ca în viaţă, iar progresiile sunt atât de subtile şi infime, încât zona de manipulare a spectatorului să fie minimă, anticipaţia spectatorului să fie minimă. Spectatorul trebuie să aibă răbdare şi să aibă încredere în cineast că la sfârşitul filmului va fi înţeles ce s-a întâmplat şi ce s-a vrut a i se transmite.

Eu nu funcţionez aşa. Eu cred că filmul este manipulare. Accept fără rezerve că poziţia mea este o poziţie printre altele, nu este singura poziţie posibilă. Cred că manipulare prin cinema, manipulare prin pictură, manipulare prin poezie, manipulare prin muzică sunt legitime. Manipularea prin politică ar fi puţin mai imorală. Dar arta poate să manipuleze la liber.

Instrumentele manipulării – dacă sunt mai vulgare sau mai subtile, dacă sunt artistice sau mai comerciale – sunt o altă discuţie. Nu pot să spun că un blockbuster american manipulează publicul prin mijloacele cele mai elegante. Manipulează grosolan. Dar există moduri de manipulare care sunt genial gândite. Shakespeare manipula. Spuneam acum mai mulţi ani că există două moduri în care poţi face dragoste cu publicul – seducţia sau violul, amândouă fiind legitime. Violul publicului nu are nicio latură penală.

Ceea ce vedem în cinematografia mondială de astăzi este o aplecare, o tendinţă de a folosi violul de multe ori. Trebuie să fie „edgy”, pentru a avea şanse, mai ales în festivaluri. Să consume spectatorul la marginea suportabilităţii. Eu sunt adeptul seducţiei.

17
/02
/19

CRONICĂ DE FILM În „Marele Dictator” (1940), Chaplin îl parodia pe Hitler. Scena jocului macabru cu globul pământesc folosit ca balon a devenit cult. Un portret sarcastic al unui om diabolic care influenţează întreaga lume face şi regizorul Adam McKay în „Vice”, o satiră la adresa fostului vicepreşedinte american Dick Cheney.

12
/02
/19

Franco Zeffirelli alături de Robert Powell pe platourile de filmare la Iisus din Nazareth (1976). Regizorul şi producătorul de film, teatru şi operă Franco Zeffirelli împlinește, astăzi, 96 de ani.

12
/02
/19

Filmat în haoticele cartiere din Liban, CAPERNAUM prezintă povestea inspirațională a unui băiețel care se luptă să supraviețuiască sorții copleșitoare. Filmul, care a luat Marele Premiu al Juriului la Festivalul de Film de la Cannes din mai 2018 (unde s-a bucurat de 15 minute de ovații în picioare), este acum considerat unul dintre concurenții principali în cursa pentru premiul Oscar pentru cel mai bun film într-o limbă străină. Capernaum intră din 8 martie (2019) în cinematografele din România.

10
/02
/19

„Când am început jucam la amatori, îl imitam pe Beligan. Doar când am dat examen la Institut, mi s-a spus «mă, tu îl imiți pe Beligan!». Și atunci mi-am dat seama și am căutat să scap de chestia asta.” , spune Victor Rebengiuc, actorul care a împlinit, astăzi, 86 de ani.

10
/02
/19

CRONICĂ DE FILM Prezentat în premieră mondială în secțiunea Forum a Festivalului de la Berlin, „Monștri.”, debutul în regia de lungmetraj al lui Marius Olteanu, este un film care tratează cu delicatețe un moment de cumpănă din relația unui cuplu din București, interpretat de Judith State și Cristian Popa.

10
/02
/19

"Învigătorul uită că se află într-o cursă, lui îi place doar să alerge." - Joe Pesci, "A funny guy", Joe Pesci, laureat al premiilor Oscar, comediant şi interpret al unor personaje extrem de volatile, într-o varietate de genuri cinematografice, născut, la Newark, New Jersey a împlinit, ieri, 76 de ani.

09
/02
/19

Actorul britanic Albert Finney, nominalizat de cinci ori la premiul Oscar şi cunoscut pentru apariţiile sale în filmele "Tom Jones", "The Dresser", "Murder on the Orient Express" şi "Erin Brockovich", a murit la vârsta de 82 de ani. Finney a combinat filmul, apariţiile TV şi scena, de-a lungul unei cariere remarcabile de şase decenii.

08
/02
/19

INTERVIU „Monștri.”, debutul regizorului Marius Olteanu, este singurul film românesc din selecția din acest an a Festivalului de la Berlin, unde a fost inclus în secțiunea Forum. Un film cu o „poveste de dragoste atipică”, așa cum o numește Marius Olteanu, care vorbește pe larg despre realizarea acestui lungmetraj ambițios.

07
/02
/19

Mâine (joi), începe, la Berlinale Palast, Festivalului de Film de la Berlin.Eevenimentul va fi deschis de actriţa Juliette Binoche, preşedinta juriului internaţional de anul acesta, Monika Grütters, ministrul german al Culturii, Michael Müller, primarul Berlinului si Dieter Kosslick, directorului Berlinalei. Cea de-a 69-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film de la Berlin va avea loc în perioada 7 - 17 februarie.

05
/02
/19

Ro Image 2000 împreună cu Idea Film Distribution anunță premiera în cinematografe a filmului semnat de Gabi Virginia Șarga și Cătălin Rotaru. Inspirat de scandalul media care a cutremurat sistemul medical din România acum trei ani, SĂ NU UCIZI reprezintă debutul în lungmetraj al celor doi regizori și va putea fi văzut în cinematografe din 1 martie.

Page 1 of 22812345...102030...Last »