Nae Caranfil: „Uneori mă plictisesc atât de tare la teatru, că-mi vine să muşc din fotoliu“
https://www.ziarulmetropolis.ro/nae-caranfil-sunt-momente-in-care-ma-plictisesc-atat-de-tare-la-teatru-ca-mi-vine-sa-musc-din-fotoliu/

Regizorul Nae Caranfil, discuţie relaxată cu publicul în a doua zi a TIFF-ului clujean – despre noul film („6,9 pe scara Richter”) , despre frica personală de cutremur, despre cum se face o comedie bună, despre Noul Cinema Românesc, dar şi despre teatru.

Un articol de Ionuţ Mareş|30 Mai 2016

Noua comedie, cu momente onirice şi muzicale, a lui Nae Caranfil, „6,9 pe scara Richter”, a fost prezentată vineri seară, în premieră mondială, în deschiderea celei de-a 15-a ediţii a Festivalului Internaţional de Film Transilvania de la Cluj.

O comedie burlescă în care personajul principal, interpretat de Laurenţiu Bănescu, este un actor de teatru din Bucureşti, prins între o relaţie dificilă cu o soţie geloasă şi cam depresivă (Maria Obretin), un rol într-un spectacol de teatru muzical, teama de un mare cutremur şi un bărbat afemeiat mai în vârstă, fost aviator, care apare pe neaşteptate şi pretinde că este tatăl său (Teo Corban) şi care are o relaţie cu o tânără atrăgătoare (Simona Albu).

Sâmbătă, în a doua zi de festival, în cadrul aşa-numitelor întâlniri TIFF Lounge, Nae Caranfil a stat de vorbă cu publicul, discuţia fiind moderată de jurnalistul Mihnea Măruţă.

Nae Caranfil a vorbit despre „6,9 pe scara Richer”, despre frica sa personală de cutremur, despre cum se face o comedie bună, despre Noul Cinema Românesc, dar şi despre teatrul românesc: „Sunt momente în care mă plictisesc atât de tare la unele spectacole, în special la cele de prestigiu, că-mi vine să muşc din fotoliu”.

despre studiul muzicii şi pasiunea pentru muzică…

Muzica lui Nae Caranfil nu e chiar aşa o mare noutate, pentru că în primele mele două filme, „E pericoloso sporgersi” şi „Asfalt Tango”, eu am fost compozitorul partiturii, în colaborare, pe atunci, cu Anton Şuteu. După care nu am mai recidivat în zona asta.

Am făcut muzică timp de cinci ani, am studiat pianul. Am renunţat în clasa a 7-a, la 13 ani. Mi s-a părut mult prea greu şi plictisitor tot acel regim spartan de studiu.

Am renunţat, spre dezamăgirea părinţilor mei, care mă vedeau deja urmând o carieră de muzician. Am anunţat clar că voi face cinema. După nişte ani, având un pian în casă, care rămăsese ca o relicvă în familie, şi fiind pasionat de musical-ul american şi având acces la câteva partituri de la biblioteca americană, le-am luat şi am început pe cont propriu să refac o şcoală de muzică bis, specializată pe domeniul care mă pasiona pe mine. Am găsit un sistem de a mă acompania, foarte rudimentar, şi am început să cânt cu vocea. Şi am avut succes la diverse petreceri (râde – n.r.)

La „6,9 pe scara Richter” mi s-a părut firesc să fac „pohta ce-am pohtit” şi să scriu aceste câncete – muzică şi versuri (…)

despre „6,9 pe scara Richter”…

Decizia de a-l scrie am luat-o în 2010, acum şase ani. L-am gândit timp de o vară, l-am scris toamna şi aşteptam un concurs CNC (Centrul Naţional al Cinematografie – n.r.) ca să-l depun, dar a intervenit surpriza posibilităţii de a finanţa şi de a produce „Closer to the Moon”, care era deja scris, având deja acordul de finanţare, creditul de la CNC. În momentul repectiv, am pus la sertar „6,9…” şi după ce am terminat cu „Closer to the Moon”, am revenit la el.

despre cum îşi alege tematica…

Nu există o regulă. E un mod de a traversa un deşert căutând o oază. Ştiu că e momentul în care va trebui să găsesc un proiect, o idee de film, şi o caut. Încerc să caut o zonă, un univers care să-mi fie familiar, pe care să-l pot controla, şi să mă leg de acel univers placând o poveste în interiorul lui. De multe ori abandonez.

Uneori găsesc o poveste, dar ea se plasează într-un mediu care îmi e străin sau care nu-mi e simpatic. Alteori găsesc un univers care-mi e simpatic sau familiar, dar nu reuşesc să construiesc o poveste. Din când în când se întâmplă întâlnirea fericită dintre cele două, şi atunci se naşte un proiect.

De exemplu, la „6,9…” exista un episod biografic din viaţa unui prieten, care este şi pe generic astăzi, autorul ideii de la care a plecat scenariul. Cu ani în urmă, el mi-a povestit istoria reîntâlnirii cu tatăl lui. Această poveste – care mie mi s-a părut foarte simpatică, interesantă – nu m-a deranjat timp de mulţi ani, pentru că mi pare că este plasată într-un mediu banal – un apartament, un oraş. N-avea o stilistică anume care să mă stimuleze. Într-o bună zi, m-am gândit să anexez acestei poveşti nişte ingrediente care mă interesau la momentul respectiv – obsesia cutremurului, sindromul maniaco-depresiv, care mi se părea ideal pentru a fi tratat în cheie comică, nu se mai făcuse până atunci, şi musical-ul. Cu aceste trei elemente, mi-am dat seama că se poate naşte acest film.

despre teama personală de cutremur…

Sunt terorizat. Stau la bloc, nu are bulină şi sper să nici nu-i trebuiască. Stau cel mai prost – la etajul patru dintr-un bloc de nouă etaje. Până se ajunge la mine, intrăm în secolul 22. Nu mi-e frică neapărat de prăbuşirea blocului, cât de teroarea pe care o resimt în momentul în care se porneşte povestea asta. Este o frică animalică, este ceva care nu poate fi descris (…)

Degeaba te străduieşti să te muţi într-o clădire care să fie perfect în siguranţă, pentru că un cutremur te poate prinde în vizită la nişte prieteni sau pe stradă şi îţi cade un balcon în cap. Sau într-o sală de spectacole, şi eşti călcat în picioare de cei mai speriaţi decât tine. Nu prea ai cum să te pui la adăpost.

despre Cristian Mungiu în poziţia de producător…

Cristian Mungiu este producătorul filmului. A fost de la bun început entuziasmat (de scenariu), m-a întrebat dacă vreau să colaborez cu el, i-am spus că bineînţeles. A durat ceva, pentru că e greu să finanţezi astăzi un film care să nu fie de la bun început calibrat pe sistemul festivalier, pe filmul de autor, apăsat de autor, radical stilistic, pentru care există coproducători străini orientaţi spre un public de nişă.

Pentru un film popular, pentru un spectacol ceva mai accesibil, ca acest „6,9…”, e mai greu să găseşti finanţare, pentru că te situezi într-un fel de „no man`s land”. Nu eşti nici mainstream,  pentru că nu vorbim de un blockbuster cu vedete, apriori vandabil în diverse teritorii, nici nu e vorba de film de autor în sensul acceptat astăzi de către festivaluri, şi anume film dificil, film care solicită atenţia, în loc s-o capteze. Este o mare diferenţă între un discurs care solicită atenţia şi un discurs care captează atenţia. Sunt adeptul unui cinema care captează atenţia.

Din acest punct de vedere, a durat un pic până când Cristian a reuşit să adune banii necesari. Oricum, a fost mai puţin decât ce ne propusesem să obţinem. Noi speram să obţinem 900.000 de euro, până la urmă filmul s-a făcut cu vreo 650.000 – 700.000 de euro.

despre Teo Corban…

Îmi place naturaleţea lui. Înţelege bine şi uşor umorul din spatele personajului. Nu supralicitează replica, o aruncă lejer şi lasă personajul să evolueze fără să şi-l comenteze. Nu ai niciodată sentimentul că joacă făcând cu ochiul la spectator şi spunând: „uite ce escroc fac”.

despre ce e cel mai greu în a face comedie…

Sunt două lucruri: dozajul şi progresia. Dozajul este modul farmaceutic de a gândi muzical – timpii, intensitatea, ritmica, pentru a nu rata ocazii de umor şi în acelaşi timp pentru a nu le supralicita astfel încât să devină deranjante şi stridente.

Progresia este ceva şi mai subtil, pentru că într-o comedie reuşită trebuie să existe un crescendo al seducţiei obiectului în sine faţă de spectator. Poţi să-l cucereşti relativ rapid – cu o situaţie comică de plecare, cu un gag, cu o încurcărtură, cu un personaj care are haz el însuşi –, dar de aici încolo trebuie să construieşti trepetele unei scări.

Şi fiecare secvenţă sau fiecare moment trebuie să fie o treaptă obligatoriu superioară, pentru că dacă ai creat această aşteptare, această anticipaţie că filmul creşte şi creşte şi dintr-odată – pentru că povestea ţi-o cere, pentru că situaţiile nu mai sunt la fel de sclipitoare, de perfect calibrate – se creează o „burtă” sau un moment la fel de interesant dar care nu mai are o doză de umor sau de comic, îl pierzi pe spectator. Se produce un fel de dezamăgire, un fel de decepţie amoroasă. Pe urmă, poţi să mai încerci să mai dregi totul, dar ceva s-a pierdut.

Din cauza asta, foarte puţine comedii sunt reuşite. Multe dintre comediile americane, de exemplu, sunt foarte bune până la trei sferturi. Şi de acolo intervine obligativitatea de a livra o morală, de termina cu bine, de a satisface gustul gospodinei care are nevoie de certitudini. Din cauza asta, eu cel puţin mă despart, de cele mai multe ori, la trei sferturi de cele mai bune comedii din perioada actuală.

despre comediile româneşti ante şi post-decembriste care rămân…

Ante-decembriste, în afară de clasicele „O noapte furtunoasă” şi „Directorul nostru”, de Jean Georgescu, vor mai rămâne două filme din anii `80, pe care dvs nu le consideraţi comedii, dar eu le consider comedii – „Proba de microfon” şi Croaziera” (de Mircea Daneliu – n.r). Din perioada post-decembristă, scoţându-mă pe mine total din peisaj, căci n-am cum să fiu şi jucător, şi arbitru – „Moartea domnului Lăzărescu” (de Cristi Puiu – n.r.).

despre teatrul românesc

N-aş putea spune că sunt un spectator de teatru constant, dar sunt interesat. Nu pot să mă prezint ca un iubitor necondiţionat de teatru, pentru că sunt momente în care mă plictisesc atât de tare la unele spectacole, în special la cele de prestigiu, că-mi vine să muşc din fotoliu. Dar, în acelaşi timp, am momente în care mă duc la teatru – în special teatru independent, în special teatru făcut de tineri, pe texte mai noi – de la care ies cu foarte multe lucruri bune.

Uneori teatrul se ia prea în serios, alteori nu. Nu pot să spun: „teatrul românesc este aşa sau este altfel”. Teatrul românesc este extrem de divers. Sunt o mulţime de direcţii în teatrul românesc. În fiecare dintre ele poţi să găseşti reuşite şi eşecuri.

despre Nou Cinema Românesc…

Ideea că aş fi un precursor al Noului Val nu cred că mi se portriveşte. Eu am ales o cale şi stau liniştit pe calea mea. Oricum, Noul Val are o stilistică total diferită faţă de ceea ce încerc să fac eu. E vorba de dramaturgie în cazul meu, şi de-dramaturgie în cazul Noului Cinema Românesc.

Am o părere bună despre tot ce se întâmplă acum. Sunt filme cu certă valoare, după cum sunt şi unele eşuate şi mimetice. Sunt mai multe filme valoroase decât s-ar fi putut spera, în cadrul aceleiaşi estetici, aceleiaşi raportări la cinema – anume aceea a unui realism dus până la capăt, a unui realism radical, aş spune eu. Realism radical în sensul în care totul trebuie să se întâmple ca în viaţă, iar progresiile sunt atât de subtile şi infime, încât zona de manipulare a spectatorului să fie minimă, anticipaţia spectatorului să fie minimă. Spectatorul trebuie să aibă răbdare şi să aibă încredere în cineast că la sfârşitul filmului va fi înţeles ce s-a întâmplat şi ce s-a vrut a i se transmite.

Eu nu funcţionez aşa. Eu cred că filmul este manipulare. Accept fără rezerve că poziţia mea este o poziţie printre altele, nu este singura poziţie posibilă. Cred că manipulare prin cinema, manipulare prin pictură, manipulare prin poezie, manipulare prin muzică sunt legitime. Manipularea prin politică ar fi puţin mai imorală. Dar arta poate să manipuleze la liber.

Instrumentele manipulării – dacă sunt mai vulgare sau mai subtile, dacă sunt artistice sau mai comerciale – sunt o altă discuţie. Nu pot să spun că un blockbuster american manipulează publicul prin mijloacele cele mai elegante. Manipulează grosolan. Dar există moduri de manipulare care sunt genial gândite. Shakespeare manipula. Spuneam acum mai mulţi ani că există două moduri în care poţi face dragoste cu publicul – seducţia sau violul, amândouă fiind legitime. Violul publicului nu are nicio latură penală.

Ceea ce vedem în cinematografia mondială de astăzi este o aplecare, o tendinţă de a folosi violul de multe ori. Trebuie să fie „edgy”, pentru a avea şanse, mai ales în festivaluri. Să consume spectatorul la marginea suportabilităţii. Eu sunt adeptul seducţiei.

21
/10
/19

Seria invitaţilor de marcă la ediţie a X-a a Les Films de Cannes à Bucarest continuă cu unul dintre cele mai promiţătoare talente ale cinematografiei braziliene: Juliano Dornelles, regizorul filmului „Bacurau”, pe care îl semnează împreună cu Kleber Mendonça Filho, peliculă câștigătoare a Premiului Juriului la Cannes 2019.

18
/10
/19

CRONICĂ DE FILM În documentarul „Jurnalul familiei -escu” (2018), regizorul Șerban Georgescu discută pe un ton jucăuș, ironic, ce (mai) înseamnă a fi român, la 100 de ani de la apariția României moderne, perioadă în care țara a trecut prin multe șocuri și transformări.

18
/10
/19

În Bucureşti, gala de deschidere a Les Films de Cannes à Bucarest este programată vineri, de la ora 19:00 la Cinema PRO, în prezența sărbătoritului ediţiei, Vlad Ivanov şi a cineastului Claude Lelouch.

15
/10
/19

CRONICĂ DE FILM Disponibil în unele cinematografe, documentarul „Emigrant Blues: un road movie în 2 ½ capitole”, de Mihai Mincan şi Claudiu Mitcu, discută subiectul migrației românilor în străinătate din câteva unghiuri inedite.

14
/10
/19

Les Films de Cannes à Bucarest îl celebrează anul acesta pe Vlad Ivanov, care anul acesta a împlinit 50 de ani. Actorului care seduce camera cu orice rol pe care-l interpretează, festivalul i-a dedicat o secțiune numită IVANOV 50 – care include cinci dintre cele mai importante filme care îl au ca protagonist: „Sunset”, „Câini”, „La Gomera”, „Principii de viață” și „Hier”.

Page 4 of 253« First...23456...102030...Last »