Napoleon Bonaparte – „Micul Nabulione”, cum îi spunea mama sa – le-a dat peste nas regilor, a creat un imperiu, s-a însurat de două ori, şi-a trăit aventurile într-un decor de lux. Dar n-a învăţat cum să se poarte cu femeile…
Un articol de Monica Andrei|19 februarie 2015
„Iubesc puterea, dar o iubesc ca un artist…”, spunea adesea Napoleon. „Există în mine doi oameni, deosebiţi unul de altul: omul raţional şi omul de inimă – mă joc cu copiii, stau de vorbă cu soţia mea, le citesc romane.”
Napoleon urmează şcoala militară începând cu vârsta de zece ani și, astfel, trăiește departe de mama sa (tatăl murise).
În faţa sexului slab îşi pierde cumpătul; se simte stângaci, încurcat, își disimulează timiditatea. Consideră femeile nişte recruţi. „Nu trebuie să te înfurii niciodată când stai de vorbă cu femeile; trebuie să le asculți în liniște cum bat câmpii”, spunea adesea. Pe cele care-i sunt antipatice le bruschează, e nepoliticos, le pune întrebări indiscrete de faţă cu toată lumea.
Într-o seară la o reuniune în salon, o întreabă pe ducesa de Fleury, renumită pentru frivolitatea ei: “Aşadar, doamnă, vă mai plac bărbaţii?” Ea îi răspunde: “Da, sire, atunci când sunt politicoşi”. Singura femeie care a avut autoritate asupra lui toată viaţa era mama sa, despre care spunea: “Succesele mele și toate faptele bune, câte am făcut, le datorez mamei mele.”
Hai căsătoriţi-ne odată!
În 1795 o cunoaşte pe creola Josefina Beauharnais şi după un an o ia de nevastă. Hotărârile mari se iau peste noapte. Depun acte false la primărie. Pentru mireasă, certificatul de naştere al surorii ei moarte, mai tânără cu 4 ani, iar pentru mire – actul fratelui său mai mic. Într-o seară de 8 martie, Napoleon intră val vârtej pe uşa primăriei, fără să salute: “hai căsătoriţi-ne odată!”. Întârziase patru ore, iar primarul, cu ochii umflaţi de somn, căci era aproape de miezul nopţii, a executat comanda.
Cu o nevastă cu şase ani mai în vârstă care avea un comportament uşuratic, de mult celebru prin gazetele Parisului, plus doi copii ai nevestei de crescut, aşa îşi începe mariajul Napoleon Bonaparte. Spada, pălăria şi mantia erau toată averea lui. După nişte ani, vor celebra căsătoria religioasă la încoronarea sa ca împărat. Doreşte ca soţia lui să fie bine îmbrăcată, să strălucească în public, şi dă o lege prin care femeile nu aveau voie să poarte pantaloni, ci rochii, interzicând în Franţa folosirea postavului englezesc.
E război. Napoleon pleacă în campania din Italia; soţia sa, rămasă la Paris, îl înşală în văzul lumii, iar fraţii săi îi povestesc în scrisori despre escapadele ei amoroase.
Fiorul dragostei îl arde, o iartă, dar nu uită. Renunţă la ea după ce o face împărăteasă, pentru că natura l-a înzestrat pe un nativ din zodia Leului cu un suflet puternic şi hotărât, şi spunea: “În război ca şi în dragoste, ca să izbândeşti, trebuie să priveşti îndeaproape.”
Peste ani, exilat pe insula Sfânta Elena îi va dicta lui Las Cases pentru ale sale memorii: “Faptul că m-am căsătorit cu Beauharnais m-a pus în contact cu un întreg partid, care îmi era necesar pentru a contribui la sistemul meu de fuziune, unul dintre cele mai importante principii ale administraţiei mele. Ca bucurie domestică mi-am dorit un fiu cu ea. Francezii s-ar fi ataşat de copil, iar eu n-aş mai fi călcat pe prăpastia acoperită cu flori care m-a pierdut.” (Las Cases – Memorialul din Sfânta Elena.)
Dragostea, o prostie săvârşită în doi
Aventurile sale de anticameră contau atât de puţin pentru Napoleon. Ştia că „viața personală a unui bărbat este un reflector la lumina căruia poți să citești și să te instruiești în chipul cel mai rodnic”, iar „în război, ca şi în dragoste, e mai bine să fugi. Dragostea este o prostie săvârșită în doi, face mai mult rău decât bine și cred că ar fi o binefacere dacă o divinitate protectoare ne-ar descotorosi de ea și i-ar elibera pe bărbați.”
Eleonore avea 18 ani, era divorţată de soţul care fusese închis pentru fals şi furt. O cunoscuse la întoarcerea de la Austerlitz. Făcuse totul pentru a fi remarcată de către împărat. Bruneta de 22 de ani de statură mijlocie, cu ochii albaştri şi pleoape mătăsoase, Elisabeth, cu picior mic şi râs fermecător, cânta agreabil. Se întâlneau în secret.
Josefina dormea într-un apartament într-o aripă a palatului Tuileries din Paris şi bănuia că Bonaparte – aşa i se adresa – o înşală, dar nu-i putea demonstra nimic. Napoleon nu suporta să fie sub călcâiul femeilor. O iubise pe Marie-Antoinette Duchatel, dar marea pasiune trecuse.
În acelaşi palat, cu soţia legitimă şi cu “soţia poloneză”
Tăiată în bucăţi, Polonia era o amintire pe harta Europei. Vulturii negri imperiali (Austria, Prusia şi Rusia) se aruncaseră asupra ei.
Contesa Maria Walewska era o poloneză de-o frumuseţe tulburătoare. O nordică diafană, blondă cu ochi albaştri. Tatăl fetei murise când era mică, iar mama sa, îi pusese în vedere, că trebuie să se mărite cu unul dintre fii de generali bogaţi, unul era rus, altul era austriac. Fata s-a căsătorit cu septuagenarul conte Walewski şi aveau împreună un fiu. Victoriile lui Napoleon asupra Austriei, Prusiei şi Rusiei îi dau speranţă.
După cum declară în “Amintirile” sale, prin ianuarie 1807 contesa află că Napoleon vine spre Varşovia. Se îmbracă în costum popular polonez şi se duce înaintea lui pentru a-şi susţine cauza despre eliberarea Poloniei. Cunoştea limba franceză bine, iar împăratul e impresionat de curajul şi ochii ei albaştri. Ajuns la Varşovia, îşi pune oamenii să o caute, şi o invită la recepţia dată în cinstea venirii lui şi a generalilor săi.
Morala nu există atunci când e vorba despre treburile regilor sau ale împăraţilor. Napoleon îi trimite bileţele sincere, apoi scrisori înduioşătoare. “Ieri seară aţi fost atât de frumoasă şi atât de bună. Nu există beznă care să mă împiedice să vă văd”. Tânăra femeie vine la întâlniri nocturne secrete, iar împăratul trage concluzia că acceptă să-i fie amantă.
“Sunteţi un înger. Sunt necăjit că v-am spus să veniţi la paradă, e atât de frig şi o să răciţi. Voi fi fericit să vă văd dansând astă seară şi să vă citesc în ochi emoţiile inimii dumneavoastre «mio dolce amore», un delicios sărut pe fermecătoarea dumneavoastră gură şi mii de respectuoase sărutări de mâini.” Din braţele împăratului frumoasa contesă ajunge în patului lui, iar membrii aristocraţiei poloneze văd în Maria eliberarea ţării, deşi n-a fost decât o momeală pentru ea. Contele Walewski se retrage discret de pe scena politică, undeva la ţară. Contesa poloneză îl iubeşte pe împărat, iar el o alintă “soţia poloneză”.
“Mi-am luat un soţ ca să fiu cu el!” îi scrie Josefina împăratului, iar el îi răspunde: “Credeam, în ignoranţa mea, că femeia este făcută pentru soţ, soţul pentru patrie, familie şi glorie; iartă-mi ignoranţa; ai întotdeauna ceva de învăţat pe lângă frumoasele noastre doamne.” Josefina n-avea cum să înţeleagă că în “soţia poloneză” Napoleon şi-a găsit inima de Bonaparte.
Îi scrie Josefinei: “Îmi spui că fericirea ta face gloria ta: aşa nu e generos; trebuie spus: fericirea altora face gloria mea; aşa nu e conjugal; trebuie spus: fericirea soţului meu face gloria mea; aşa nu e matern; ar trebui spus: fericirea mea face gloria mea. Dar cum popoarele, soţul tău, copiii tăi nu pot fi fericiţi decât cu un pic de glorie, nu trebuie să-ţi pese chiar atât de puţin! Josefina ai o inimă minunată, dar judecata ţi-e slabă, simţi minunat, dar raţionezi mai puţin bine. În fine, destul cu soarta ta, şi să asculţi nu bombănind şi plângând, ci cu inima plină de voioşie şi un pic de fericire”.
Când Napoleon va pleca în Franţa după pactul de la Tilsit, o va implora pe “soţia poloneză” să-l urmeze. “Ştiu că tu poţi trăi fără mine. Ştiu că inima ta nu-mi aparţine… Dar eşti bună, blândă, inima ţi-e nobilă şi pură! De ce să mă lipseşti de câteva clipe de fericire petrecute zilnic lângă tine? Nu le pot avea decât prin tine şi sunt considerat cel mai fericit om de pe pământ.”
La auzul acestor cuvinte frumoase contesa cedează şi-l urmează. În Franţa, Napoleon trăieşte sub acelaşi acoperiş cu soţia legitimă şi cu “soţia poloneză”. Când află că este însărcinată, sare în sus de bucurie, o expediază în Polonia la soțul ei. Va naște un băiat care va purta numele Walewska.
O căsătorie anulată şi un aranjament matrimonial liniştitor pentru Europa
Toate decretele semnate în 1808 tind spre acelaşi scop: făurirea unui imperiu şi moştenitor la tron. Napoleon Bonaparte crează o nobilime imperială, le oferă titluri şi îi căsătoreşte. Înalţii demnitari sunt numiţi prinţi; miniştrii, arhiepiscopii, consilierii de stat primesc titluri de conţi, iar episcopii sunt făcuţi baroni. Josefina are 50 de ani, îi propune soţului său să facă un copil cu o tânără, pe care ea îl va lua drept al ei.
Napoleon refuză să joace asemenea rol pe scena vieţii de familie deoarece era incompatibil cu demnitatea sa de împărat, iar soţul ei anulează căsătoria lor pentru binele Franţei.
În 1810, Napoleon o cunoaşte pe Maria Luiza, fiica împăratului Austriei, o frumoasă nordică senzuală, blândă şi blondă cu ochi albaștri. Au apucat să se vadă într-o singură zi, nu prea mult, la Campiègne, apoi s-au căsătorit. Era un aranjament matrimonial benefic pentru liniştea în Europa, dar care n-a ţinut prea mult. La 42 de ani, Napoleon devine tatăl unui băiat.
Despre cele două soţii care i-au marcat viaţa, Bonaparte spunea că una întruchipa arta şi graţia, cealaltă nevinovăţia şi simplitatea naturii; prima se folosea de toate descoperirile artei spre a-şi spori farmecul, dar cu atâta discreţie, încât nu se observa. Nu cerea nimic şi era datornică peste tot, căci îmbrăcămintea ei costa mult. Cealaltă nu ezita să ceară. Amândouă erau bune şi blânde.
Pe creolă a iubit-o cel mai mult. Rămâne confidenta lui şi după anularea căsătoriei. Îl înduioşa cu şiretenia şi minciunile ce-i veneu firesc pe buze, permanenta ei amabilitate, bunătatea înnăscută. Ei i se datorează Codul Napoleon unde scrie că femeile sunt egale cu bărbaţii. “Nu este în spiritul francez să se dea autoritate femeilor – spunea adesea – una ne inspiră ceva bun, sunt 100 care ne împing spre prostii “. Era încurajat de faptul că, “femeia iese de sub tutela familiei şi trece sub tutela soţului.” Şi adăuga răutăcios: “femeile au două lucruri care le stau bine: rujul şi lacrimile”, iar lacrimile femeilor întodeauna îl înduioşau pe împărat.
Filosofia cea mai fericită şi înţeleaptă este aceea care ne face să vedem latura favorabilă a tuturor situaţiilor din contextul nefericit în care ne aflăm, prin împăcarea cu soarta, viaţa, gândul rău, îndoiala şi puterea de a merge mai departe. Pentru că rujul îl folosim des, dar lacrimile trebuie să brăzdeze obrazul cât mai rar.
FOTO: wikipedia
