A ştiut să-şi organizeze armata care a adus Franţei independenţa, gloria, trofeele şi mulţi bani. Napoleon a domnit în strălucire şi a fost pe punctul de a înfăptui o monarhie universală. A murit într-o zi de 5 mai, 1821.
Un articol de Monica Andrei|4 mai 2015
Procesul verbal de deshumare e datat 1841. Un coşciug de plumb, apoi unul din lemn, o ladă din tablă albă. Când medicul Guillard ridică cearşaful de satin, unii martori izbucnesc în plâns de emoţie. Napoleon Bonaparte arăta ca întins pe catafalc înaintea înmormântării: cu mâinile frumoase, pielea arăta ca-n timpul vieţii, trăsăturile feţei uşor alterate, printre buze se zăreau dinţii albi; degetele de la picioare ieşeau din cizmele deteriorate şi căscate, unghiile crescuseră. Costumul se schimbase puţin; epoleţii, pălăria, decoraţiile erau intacte.
Legiunea de Onoare şi coroana se aflau pe piept. Între gambe se zăreau vasele cu inima şi stomacul. O vază de argint cu stema imperială, un tacâm, o farfurie, şase napoleoni de aur din Franţa, intacte. În cordoanele de fier ale armatei franceze, sicriul închis este purtat spre vapor printre salve de tun. Rămăşiţele pământeşti sunt transportate în Franţa şi depuse sub cupola Domul Invalizilor, unde se află şi azi.
„Băiatul ăsta de granit are un vulcan în el”
15 august 1769. Se naşte la Ajaccio, insula Corsica, Napoleon, fiul Letiţiei Romalino şi al lui Bonaparte. “Băiatul ăsta de granit are un vulcan în el”, aşa îl descrie învăţătorul său în copilărie, iar micul Nabullione, cum îl alinta mama sa, recunoaşte în memoriile sale: „eram certăreţ, haimana, nu mă temeam de nimeni, băteam pe unul, zgâriam pe altul. La 10 ani intram în şcoala militară din Brienne.”
Mic, isteţ, vioi, ager, îşi bate fratele mare şi e supus în faţa mamei, devine ursuz la vârsta pubertăţii, însă lectura e pasiunea lui. După şcoala militară, intră în regiment. Are logică riguroasă şi vorbire energică, era uşor de remarcat.
„În administraţie ca şi în război, trebuie să te arăţi om de caracter”
Adevăratul eroism constă în a ști să te situezi deasupra vitregiilor vieții. Napoleon avea 24 de ani, era încă necunoscut pe scena lumii. „Când avusesem cinstea de a fi locotenent, mâncam pâine uscată, dar îmi zăvoram uşa, să nu mi se vadă sărăcia.” Regimentul său se afla la Nissa când englezii ocupă portul Toulon. Este numit comandantul armatei.
Concepe planul şi cucereşte portul, pe la mijlocul lui decembrie. De Crăciun este numit general de armată. Succesul său i se datorează calităţilor care-i lipsesc, cât şi acelora pe care le posedă. Nimeni nu bănuia că fusese trimis acolo unde începe gloria, istoria şi nemurirea sa. “…Atunci s-a născut prima scânteie a marii ambiţii, că aş putea să devin un actor decisiv pe scena noastră politică”. Adevărat a intuit!
„În administraţie ca şi în război, pentru a reuşi trebuie să te arăţi om de caracter” este gândul cu care porneşte în organizarea diverselor campanii de cucerire a noi teritorii din Europa, Asia, Orient. După Vendémiaire urmează Egiptul, apoi Italia, unde se încoronează care rege, îşi mărită surorile, pe Elise şi Paulina, ca să poată controla tot.
Rusia, Anglia, Austria formează o coaliţie împotriva Franţei. Cucereşte Polonia şi Rusia. E în culmea gloriei. Se întoarce în Franţa învingător, cu produse, bani şi ostateci. După fiecare victorie, dotează armata, recompensează ostaşii. Armata franceză nu mai era o povară pentru Franţa, pentru că acoperea şi nevoile patriei din banii aduşi.
O zi din viaţa lui Napoleon Bonaparte
Apariţia lui Napoleon Bonaparte pe scena lumii franceze a însemnat o adevărată revoluţie în moravuri, în maniere, în limbaj, costum şi arhitectură. Alege să locuiască în centrul Parisului, în Palatul Tuileries. În apartamentul modest, din ordinal său, în şemineu, focul arde tot timpul.
Omul scund şi îndesat, cu capul mare, părul castaniu şi fruntea nobilă, se trezea la 7 dimineaţa. Era îmbăiat şi apoi îmbrăcat. Mânca ceva frugal. Când nu pleca la vânătoare, la 9 începea ceremonialul prezentărilor, al admiterii la curte, lansa ordine. Generalul ciudat care se însufleţea vorbind, scria îngrozitor de urât, indescifrabil. Meneval, secretarul lui personal, scria şi noaptea dacă i se cerea. Când dicta sau era prost dispus, Bonaparte se plimba dintr-o parte în alta a încăperii, tăcând.
Corsicanul palid, cu ochii vineţi şi reci, avea o memorie uluitoare. A băut toată viaţa acelaşi vin de Madeira. Nu-l preocupa decât statul şi societatea, principiile artileriei, regulile asediilor, statul lui Platon, finanţele Franţei, crimele aristocraţiei, istoria statelor, legile reproducerii, mai rar femeile.
Era căsătorit cu tronul, şi aşa cum declara, “există situații din care nu se poate ieși decât săvârșind greșeli” pentru că, „politica nu are inimă”, pentru că “legile, care în teorie sunt model de claritate, devin adesea un adevărat haos când sunt aplicate. De aceea pot fi uşor încălcate.”
“Nu urci niciodată atât de sus decât dacă nu ştii încotro te îndrepţi”
Regele Ludovic al XVI-lea este ghilotinat, iar armata franceză înfrântă. În lipsa unui conducător, se înfiinţează Comitetul Salvării Publice. “Ajungând în fruntea treburilor statului numai dezinteresarea şi severitatea mea au putut schimba moravurile, administraţia, şi au pus capăt îngrozitorului spectacol al delapidărilor. Ca să-i stăpânesc, a trebuit să-i înspăimânt.”
În acest timp, autoritatea tânărului general, vederea diplomatică, talentul administrativ, măsurile legislative luate – toate la un loc stârnesc admiraţie în rândul francezilor. „Am vrut să fiu stâpânul lumii; şi pentru a realiza acest lucru aveam nevoie de o putere nelimitată. Lumea mă invita să conduc; Alegeri libere? Discuţii publice? Miniştrii cu puteri depline? Le vreau şi eu…. Libertate? Mai ales libertatea presei. Eu sunt omul poporului; dacă poporul vrea cu adevărat libertatea i-o datorez”. Poporul îl doreşte la putere. Avea sânge de corsican şi nu putea deveni rege. Îi trebuia un titlu. Şi-l alege singur.
În 1795, o cunoaşte pe creola Josephine Beauharnais, iar un an mai târziu se căsătoreşte. “Faptul că m-am căsătorit cu doamna Beauharnais m-a pus în contact cu un întreg partid, care îmi era necesar pentru a contribui la sistemul meu de fuziune, unul dintre cele mai importante principii ale administraţiei mele” dezvoltând viaţa salonului de unde putea controla tot.
Încoronarea lui Napoleon – un tablou de Jacques-Louis David.
E decembrie. Parisul şi toată Franţa fierbea de nerăbdare. Notre Dame scânteiază de giuvaeruri, ca o sală festivă, nu ca o catedrală. Orga cântă, rugăciunea răsună. În mantie antică, Napoleon îşi duce la braţ spre altar nevasta. În mijlocul cardinalilor şade Papa. Cu faţa spre lumea din bisercă şi spatele la Papă, ia singur coroana, o pune pe cap, apoi îşi încoronează nevasta.
Umilit, Papei nu-i rămâne decât să-i miruiască. Încoronat ca împărat, la sărbătorirea unui număr de ani de la căderea Bastliei, semnează pentru prima dată: Napoleon I, Împărat al Francezilor. Leul în repaos este înlocuit cu un vultur cu aripile întinse pentru sigiliul imperial.
“Nu urci niciodată atât de sus decât dacă nu ştii încotro te îndrepţi” spunea visând la o Europă unită şi liberă. Ca să încurajeze meritele deosebite, în 1802, instituie Ordinul Legiunea de Onoare, marcată prin clasele: marea cruce, mare ofiţer, comandor, ofiţer, cavaler. Conceput ca o expresie a egalităţii prin care recompensează: preotul, judecătorul, scriitorul, artistul, indiferent de clasă socială. Inventează titluri, împarte cruci, decoraţii şi ordine, apoi construieşte o Curte.
Avansează în grad ultimul locotenent din armata sa, care are încă braţul ciuruit de gloanţe, îl flatează prin onoruri şi bani. Acesta e obligat să poarte costum de gală confecţionat din catifea şi aur, pantofi cu catarame; să înveţe bunele maniere, iar nevasta lui să poarte rochii din dantele, să facă reverenţe şi să râcâie la uşă în loc să bată. Îi invită pe toţi cei avansaţi în salon, unde a impus demnitatea tronului noilor moravuri. Viaţa de Curte are etichetă, etalează fast şi grandoare, e rece şi tristă.
Napoleon e împărat bogat şi generos. Împarte diamantele cum împărţea pe vremuri spade şi tabachere. În jurul său, se concentrează toate privirile, e în centrul tuturor conversaţiilor de prin saloanele epocii. A fost recunoscut de întreaga Europă şi luat ca model. „Destinul meu este împlinit; vreau să desăvârșesc ceea ce este doar schițat: îmi trebuie un cod european, o Curte de Casație Europeană, o monedă unică, aceleași greutăți și măsuri, aceleași legi; trebuie să fac din toate popoarele Europei un singur popor, iar din Paris, capitala lumii.”
Sf. Elena: închisoare şi mormânt
În 1814 este exilat pe Insula Elba. După ce o organizează administrativ şi economic, îşi ia armata şi porneşte la atac. “N-am avut alte ambiţii decât ambiţiile patriei: gloria, înălţarea, măreţia ei. Europa n-a încetat niciodată să ducă război împotriva Franţei, împotriva mea şi trebuia să lovim dacă nu voiam să fim loviţi. Am fost pe punctul de a înfăptui o monarhie universală”.
Însă, la Waterloo, e trădat de generali. Învins, abdică în faţa naţiunii franceze în favoarea fiului său, se îndreaptă spre Anglia, ca să trăiască în singurătate. Ajunge la Rochefort, englezii îi refuză azilul politic, îl deportează pe insula Sf. Elena. Din suita sa fac parte câţiva mareşali şi generali printre care şi Las Cases. “Ce roman a fost viaţa mea!” zicea Napoleon când îi propune lui Marie Joseph Emmanuel Auguste Dieudonne de Las Cases să-i dicteze memoriile, încă de pe vas.
Sfânta Elena, insula cu patru anotimpuri într-o zi, situată în oceanul Pacific, era soi de sat situat între stânci enorme, hidoase şi goale de vegetaţie, devine închisoarea şi mormântul lui Napoleon. Debarcat în octombrie 1815 şi cazat într-o casă modestă, fără mobilă, cocoţată pe o stâncă, acolo trebuia să doarmă, să mănânce, să lucreze, înconjurat de armata engleză dotată cu tunuri.
Pe lângă convulsiile naturii împăratul cunoaşte şi cruzimea oamenilor.I se construieşte o locuinţă, cu salon, bibliotecă, bucătărie şi baie, în partea ridicată a insulei unde mai apărea şi soarele. După mutarea sa, prezentul devine odios, iar programul plictisitor. Se trezea târziu, pe la 2 începea lecţia de engleză, primea câte un oaspete, făcea o plimbare pe jos sau călărea. Primeşte scrisori sau vizite rare. Seara citea romane şi teatru grec: Eschil Sofocle, Euripide. Dintr-un om activ devine inactiv, încărcat cu răceli permanente, simptome de boli noi şi picioare umflate.
Moartea este un somn fără vise
Izolarea, inactivitatea, climatul ucigător şi tot ce poate îndura sufletul ca nemulţumire i-au dereglat funcţiile hepatice. Cele două lăzi de cărţi erau singura consolare. În ultimele 7 luni de viaţă nu a avut nici medic. Când avea dureri, ca o salvare, repeta adesea că “moartea e un somn fără vise”.
Cu o lună înainte de a muri îşi scrie testamentul. Dorea să se odihnească pe malurile Senei, în Paris. Recomandă fiului său să nu se ridice niciodată împotriva poporului francez şi-i lasă moştenire obiecte de argintărie, obiecte de cult, cărţi, arme. Urmează o listă de nume, apropiaţii ce aveau de primit bani, din conturile împăratului, din bancile din Paris. Desemnează executori testamentari pe conţii Montholon, Bertrand şi Marchand.
Boala de stomac, moştenită de la tatăl său, îi grăbeşte moartea. În 1821, în 5 mai, delirând, rosteşte ultimele cuvinte: “France… Tête d’armée!…” Vestea decesului s-a răspândit ca gândul, în cele patru puncte cardinale. Guvernul englez a refuzat transportarea decedatului în Franţa. Îmbălsămat şi pus în sicriu, este îngropat într-o vale, lângă un izvor şi multe sălcii.
20 de ani armata engleză a păzit mormântul, însă gândirea şi legenda napoloniană n-au rămas prizoniere în Valea Muşcatelor, ci şi-au luat zborul şi au zguduit din temelii tronurile lumii.
(Surse: Las Cases – Memorialul din Sfânta Elena; Emil Ludwig, Napoleon, 1999)
