INTERVIU Actriţa, angajată de douăzeci de ani la Naţionalul din Bucureşti, se simte excelent la Metropolis, unde poate fi văzută în nu mai puţin de trei spectacole: „Peretele”, „Și alb şi negru şi gri”, „Un tramvai numit dorinţă”.
Un articol de Andrei Crăciun|13 septembrie 2019
Natalia Călin, în ce spectacole jucați la Teatrul Metropolis, în ce spectacole ați jucat în trecerea timpului? Care e povestea lor?
Joc în trei spectacole la Teatrul Metropolis, trei spectacole foarte faine, în care joc trei femei foarte diferite: o curvă expirată, o mătușă rea și credincioasă, o vecină rokeriță de la periferia New Orleansului… Primul proiect a fost al Liei Bugnar, Peretele, unde am întâlnit o echipă foarte colorată, mobilă și foarte veselă. Mobilă, adică oricum ai face putem juca în orice seară, cele 11 personaje sunt acoperite de vreo 15 actori, și e aproape imposibil să nu se joace! Mi-a plăcut foarte tare la repetiții, ne-am lipit unii de alții, nu au existat conflicte sau invidii, iar pe parcurs au mai venit colegi și am repetat cu mare plăcere, ca să se suie în trenul Liei! Apoi, Și negru și alb și gri, un spectacol care mi-e foarte drag, al lui Mimi Brănescu! Am venit ceva mai târziu în proiect, ei repetau deja și am fost foarte emoționată la început, aveam senzația că alerg într-o cursă în care ceilalți au trei tururi de stadion în fața mea. O echipă fabuloasă, făcută de Mimi – m-au primit repede în cercul lor de încredere, și am împușcat prima mea nominalizare la UNITER. Bucuria cea mare e spectacolul, care spune niște lucruri atât de bine… A scris Mimi o poveste care te sfârtecă pe dinăuntru. E un joc de-a râsu’-plânsu’, pe muchie de cuțit… Iar cel de-al treilea e un clasic: Un tramvai numit dorință, Tenesse Williams, în regia lui Claudiu Goga. Am avut premiera în octombrie, anul trecut.O poveste arhimontată și demontată de toți regizorii care se respectă. O echipă grozavă și aici, unde eu am un rol mai mic, dar cred că e necesar în economia spectacolului. O pată de culoare, care descifrează un pic lumea aia în care se scaldă Stella, Stanley și, mai ales, se îneacă Blanche… Astea sunt cele trei proiecte, pe care îmi face mare, mare plăcere să le joc în fiecare lună la Metropolis.
Ce a însemnat (înseamnă) Teatrul Metropolis în cariera dumneavoastră?
Teatrul Metropolis e a treia mea casă, după casa personală și Teatrul Național, unde eu sunt angajată de 20 de ani. E un loc în care vin cu mare drag, unde se adună energii foarte bune, unde am cunoscut colegi care joacă în teatrul independent și unde director e dragul meu dascăl de actorie, George Ivașcu! A clădit acolo, pe lângă un teatru cochet, o echipă cu oameni serioși, i-a motivat, i-a tratat cu deosebit respect și a cules roadele așteptate. Sunt foarte multe spectacole bune, iar biletele se vând ca bananele pe vremea lui Ceaușescu: „Dați mai puține, să ajungă și la noi, în spate…”. Recunosc, câteodată ajut câte un spectator să își in bilet din vreme…
„Peretele”, în regia Liei Bugnar, la Teatrul Metropolis
Unde să venim să vă vedem în această frumoasă nouă stagiune? Ce planuri de viitor aveți?
Mă puteți vedea aici, că nu mi-am bătut gura degeaba până acum… Și la TNB, unde am vreo 6 spectacole… Apoi la Mega Image-ul de lângă blocul meu… Și la mine în balcon, unde îmi beau cafeaua în fiecare dimineață! Planuri de viitor nu am. La 46 de ani am înțeles că nu trebuie să faci planuri, ci să zburzi prin viață, să faci față jaloanelor, care sunt dese. Dacă sunt sănătoasă, fac cât pot de bine tot ce-mi oferă destinul!
Ca spectator ați umblat pe la Metropolis – ce ați constat, ce are special acest teatru în peisajul autohton?
Îmi plac multe spectacole de la Metropolis, am descoperit actori foarte buni, pe care nu îi vezi în alte teatre. S-au montat texte importante, cu actori titrați, dar și texte importante cu actori foarte tineri, ceea ce e un lucru extraordinar. George Ivașcu e un om curajos și vizionar, și asta face foarte bine acestui teatru. E o stare de lucru care te obligă, nu am avut repetiții ratate din cauza actorilor care nu vin sau care se fofilează… E un spațiu creativ, pe care îl respectă toată lumea care vine acolo.
Cum a fost pentru teatrul românesc și pentru dumneavoastră îndeosebi anul acesta care se va încheia (deja!) nu peste mult timp?
Anul ăsta a fost un an bun, chiar foarte bun! Am câștigat un premiu UNITER, apoi ne-am mutat într-o casă nouă, copilul meu e sănătos, am câțiva prieteni grozavi care încă mă suportă și, câteodată, mă și iubesc… Ce pot să-mi doresc mai mult? A, da, vreau să alerg un maraton, să fac un safari, să escaladez un munte și să salvez planeta de la invazia plasticului. Deci, mai am ceva treabă… Dar, până una alta, ne vedem la teatru, acolo unde mă simt eu cel mai „eu”!
Îmi plac multe spectacole de la Metropolis, am descoperit actori foarte buni, pe care nu îi vezi în alte teatre. S-au montat texte importante, cu actori titrați, dar și texte importante cu actori foarte tineri, ceea ce e un lucru extraordinar. George Ivașcu e un om curajos și vizionar, și asta face foarte bine acestui teatru. (Natalia Călin, actriță)
