(N)aum este o poveste suprarealistă spusă minunat de Oana Pellea. Inspirat din textele lui Gellu Naum, spectacolul ne vorbeşte despre nicăieri şi nicicând, provocându-ne să ne (re)găsim.
Un articol de Teodora Gheorghe|29 mai 2015
(N)aum este un spectacol subtil de umbre și lumini existențiale, care își extrage esența din textele lui Gellu Naum. Mariana Cămărășan pune în scenă o piesă cu profunde nuanțe filozofice, șerpuind de-a lungul unor nicăieruri pe cât de perimate, pe atât de vibrante. Suntem invitați într-un univers suprarealist, presărat cu voci surde, întrebări retorice și crâmpeie din viața scriitorului.
Nu e ușor să-i dai lui Naum un glas de femeie, și totuși Oana Pellea îmbrățișează acest act îndrăzneț; izbutește să se scalde în nisipul cald din clepsidra naumiană unde se coace mereu o altă vreme, o altă răstălmăcire a secundei. Își dozează discursul cu ironia ludică a omului perfect înamorat de singurătate. Oana Pellea devine, de fapt, alter-ego-ul lui Gellu Naum – un pasager clandestin în propria călătorie spre niciunde.
(N)aum se scaldă în valurile de întuneric, ațipește în brațele trecutului, ca mai apoi să se trezească pe un scaun sau pe o bancă părăsită, căutându-se în zadar printre personajele sale. Doamna Gherda (Cristina Casian) se plimbă galeș pe încrețitura minții bărbatului, încercând să-l ademenească într-un colț de banalitate. Scurtele popasuri prozaice ale scriitorului nu fac decât să-l surmeneze și să-l adâncească și mai mult în mrejele incertitudinii.
În lumea lui (N)aum, absurdul este rege. Întrebările nu au niciodată un rol edificator, ci servesc unui joc bizar de-a (ne)cuvintele. „Doamna Gherda: De ce scrii?/ Gellu Naum: Doamnă, este o infirmitate. E din naștere.” Maximele sunt rescrise – „Gândesc, deci nu exist”, iar eternitatea este condamnată la auto-suprimare: „Acum s-a dus, ca orice lucru permanent”. Aici Bach cântă la țambal într-un lan de porumb și bieții îndrăgostiți se transformă în copaci.
Rotițele timpului se învârt în sensul invers al realității, iar ceasul arată veșnic ora opt – cifra care cuprinde simbolul infinitului, semn că drumul către Sine nu se termină niciodată. Periplul printre amintiri este asemenea unei dantele pe care se plimbă un păianjen ce țese straturi de uitare. Dar dacă nu uitarea doare însă, ci aducerea aminte?
Scenografia semnată de Vladimir Turturică țese o minunată atmosferă nostalgică, în ton cu frământările desprinse din sufletul zbuciumat al poetului. Din bolta unui cer invizibil atârnă rame cu chei, fotografii vechi și veioze. Un ziar plutește uneori, mângâind scena.
(N)aum este propria sa umbră. „N”-ul îl aruncă pe om în afara morții, însă nu-i garantează nemurirea. Acesta e paradoxul. Scriitorul se preumblă în paradisul lucrurilor abandonate, într-o pustietate absolută. Din când în când, ceva sau cineva îi dă impresia că a urcat la capătul treptelor, poate în rai, poate în sine însuși…
Spectacolul este un proiect Unteatru și a fost preluat de Teatrul Metropolis, cu sprijinul Fundației Gellu Naum.
