„Ne aflăm în fața unui geniu. Lucian Pintilie”
https://www.ziarulmetropolis.ro/ne-aflam-in-fata-unui-geniu-lucian-pintilie/

„Eu am sentimentul că mă mut. Într-un alt spaţiu. Nu pot încă să-l definesc. E o nouă locuinţă. Toate amintirile strigă după mine să nu le uit.” Sunt cuvintele care încheie, ca un strigăt, volumul „Bricabrac” de Lucian Pintilie, pe coperta 4, ca o promisiune pentru universul nebun şi genial cuprins în cele peste 700 de pagini.

Un articol de Monica Andronescu|30 octombrie 2017

Festivalul Național de Teatru, 2017. Lucian Pintilie, alături de Marie France Ionesco – căreia îi dedică acest volum apărut într-o nouă ediție adăugită la Editura Nemira, în colecția Yorick – vine la ArCuB, la lansarea extraordinarei sale autobiografii: „Bricabrac. De la coșmarul real la realismul magic”. E o după-amiază de octombrie și mai sunt doar câteva zile până pe 9 noiembrie, când va împlini 84 de ani. Stă în față, pe primul rând, și-i ascultă pe Marina Constantinescu, Ion Caramitru și Victor Rebengiuc care vorbesc cu infinită căldură despre existența lui în teatru și în film. Își ascultă propria viață repovestită, amintiri din ani de mult trecuți, povești despre spectacole care pentru noi, astăzi, sunt istorie. Iar sala e plină de mulți oameni tineri, care în acest „Bricabrac” vor descoperi istoria unei lumi.

„Construcția cărții este, într-un fel, neobișnuită. Fiecare moment, spectacol, film, are un tip de intervenție subiectivă a regizorului, într-un stil foarte poetic, foarte personal. Toate dimensiunile, valențele, frământările și neliniștile creatorului sunt extraordinar de bine puse în pagină. E un stil febril, acut, de multe ori dramatic, cu un umor foarte special, cu acute verbale în care sunt surprinse momente istorice, nu numai ale facerii unui spectacol, ci și momente care ține de un context istoric, teatral etc. Sunt aici imagini emoționante, pentru că mulți dintre noi nu am văzut spectacolele mari pe care Lucian Pintilie le-a făcut până a fost obligat să părăsească România. Sunt fotografii din colecția a doi scenografi cu care el a lucrat, Miruna și Radu Boruzescu. Citind  această carte, traversezi și opera scenografică a acestor doi mari artiști, care într-un fel l-au însoțit pe Lucian Pintilie, asumându-și foarte vertical plecarea lui de aici. Sunt aici puncte de vedere ale unor oameni de cultură cu care regizorul s-a întâlnit în Franța, în America, în Anglia. Din câteva mici comentarii și observații, vocea autorului, plină de vibrație și de un simț al timpului extraordinar, reînvie o lume”, a deschis Marina Constantinescu, directoarea FNT, discuția de la ArCuB, povestind apoi despre, poate, cel mai celebru spectacol interzis din România comunistă: „Revizorul”.

„În Scânteia a apărut un comunicat al partidului, în care se spunea că, la sesizarea mai multor cetățeni, spectacolul este interzis, iar regizorul trebuie să-și caute o altă meserie”, a spus Victor Rebengiuc, amintindu-și cum s-au petrecut lucrurile la acel moment. „Nici dacă ar fi fost solicitat pentru „Scufița Roșie” nu i-ar mai fi dat voie să lucreze, pentru că din roșul Scufiței ar fi făcut ceva care n-ar fi fost pe placul regimului…  Lucian Pintilie a fost silit să lucreze în străinătate și a lucrat foarte mult. Se vorbea la un moment dat la Europa liberă că avem un mare artist care a făcut filme bune, dar nu lucrează, pentru că statul român, nu-i dă voie. Ce nu se spunea era că el lucra la Paris, dar, după ce termina spectacolul, venea acasă. Traian Ștefănescu de la Cinematografie a aflat și l-a invitat la o discuție și l-a întrebat dacă a depus vreun scenariu care să intre în evaluare și să fie aprobat. Și el i-a spus: „Am depus vreo douăzeci”… Până la urmă, au ales un Caragiale, un scenariu după „D’ale carnavalului”, gândindu-se că e o piesă ușoară, o comedioară… Ei bine, domnul Pintilie a făcut un film după ea și după schița „1 aprilie”, iar filmul a fost interzis, nu știu dacă din cauza oficialităților sau la sugestia unor colegi…”, a povestit Victor Rebengiuc despre interzicerile celebre ale acelei perioade.

Ion Caramitru, prezent la lansare, a vorbit de asemenea despre întâlnirea lui cu Lucian Pintilie și despre ceea ce a însemnat și înseamnă el în cultura română, continuând povestea despre interzicerea „Revizorului”. „Comunicatul a apărut ca o hotărâre a consiliului de miniștri. Iar motivația politică a fost că era un atac la prietenia cu Uniunea Sovietică. Or, nu era adevărat. Spectacolul lui Pintilie nu jignea Uniunea Sovietică, ci realitatea comunistă din România. Pentru cei care n-au văzut spectacolul, vă spun unde a fost geniul lui Pintilie: într-o societate închisă complet, etanș, cum era societatea comunistă, ideea, coruptă până în măduva oaselor, că vine cineva care să controleze într-un fel ce se întâmplă în societate părea de neconceput. De aici a plecat toată regia lui. Pentru Primar, pentru edilii corupți, ideea că cineva ar veni să-i controleze să vadă cât de cinstiți au fost nu putea semăna decât cu ceva metafizic și personajul lui Hlestakov era văzut, din unghiul lor, ca un diavol. De-asta servitorul lui era supradimensionat: era cățărat pe catalige, avea 2,5 metri înălțime, și colecta șpaga cu niște mâine de monstru, fără să scoată un cuvânt. Intuiția lui a funcționat perfect: în actul II din piesa lui Gogol aflăm cine e Hlestakov, în scenele de la han, iar Lucian Pintilie a scos tot actul II din spectacol și a păstrat convenția în întregul spectacol, care era absolut uluitor din punct de vedere estetic. Tot sistemul nostru era deconspirat de sus până jos. Poate cel mai semnificativ moment era când, după ce primarul și primăreasa au convingerea că l-au corupt pe Hlestakov, că-i dau fata de nevastă, că l-au câștigat și că prin el câștigă tot sistemul, ei intră de mână pe o pasarelă de fier, sus, și coboară scara de metal care făcea zgomot, spunând o replică din piesă: „Urcăm, urcăm, urcăm…” Dar ei coborau, coborau, coborau… Este o scenă de neuitat, care arată cât de sublim era prefigurată această analiză la sânge”, a povestit Ion Caramitru.

„Ce a fost Lucian Pintilie în perioada comunistă n-a fost nimeni. Curajul lui, nebunia lui, în sensul bun al cuvântului, a speriat pe toată lumea. Nu i-au dat drumul la Revizorul de spaimă: dacă i-ar fi dat drumul, ce ar fi urmat după Revizorul? La un moment dat, Liviu Ciulei, directorul Teatrului Bulandra, a primit o scrisoare de la partid care îl obliga, ca director de instituție, să facă modificările cerute de ei inițial, pe care Lucian Pintilie le-a refuzat categoric. Bietul Liviu Ciulei era între ciocan și nicovală. La a doua presiune de la partid, părea însă dispus să facă respectivele schimbări. Atunci, Pintilie i-a spus: „Liviu, dacă tu faci fără mine așa ceva, eu îmi dau foc în fața teatrului. Tu înțelegi ce spun?” Ei bine, ar fi făcut-o. Sunt convins că, la tensiunile la care se ajunsese atunci, ar fi făcut-o. Iar Liviu Ciulei nu a făcut aceste schimbări, ceea ce mai târziu l-a costat direcția teatrului.”

„Lucian Pintilie n-a făcut niciodată niciun compromis”, a subliniat Victor Rebengiuc. „N-a admis niciodată niciun compromis, ci a preferat să i se închidă opera.”

„Imediat după Revoluție, a fost să fie ca trei luni și jumătate să am dreptul la un telefon cu care să vorbesc în toată lumea și să fac ce cred de cuviință. Cu mine însumi am găsit de cuviință să-i caut pe marii români din afara granițelor, chemându-i înapoi. Printre ei, a fost și Lucian Pintilie. Domnul Ciulei mi-a spus că nu mai vrea să preia conducerea Teatrului Bulandra, dar va veni să lucreze și s-a ținut de cuvânt, Andrei Șerban a avut de ales între Opera Națională și Teatrul Național, pe care l-a ales până la urmă, Sergiu Celibidache, cu care am vorbit împreună cu Dan Grigore, a venit și a făcut niște seri extraordinare. Am mai vorbit cu Emil Cioran, cu Eugen Ionescu. Cu Lucian Pintilie am vorbit cel mai mult și serios. Mi-a spus așa: „Dragă, eu am să vin. Dar nu mai vreau să fac teatru. Capitolul teatru l-am încheiat. Eu vreau să fac numai film.” Și a venit, s-a produs pentru el casa de film. Iar regretul meu este că n-a făcut și teatru după ce s-a întors. Lecția de teatru pe care el a știut să o dea n-am mai întâlnit-o, la o asemenea acuitate și profunzime a analizei, la nimeni. Ne aflăm în fața unui geniu. Voi, care sunteți mai tineri, să țineți minte, pentru că acesta este adevărul! Să fii contemporan cu un geniu și să-l ai în față nu e puțin lucru. Veți povesti cine știe când, cuiva, despre această întâlnire. Iar cartea este într-adevăr ca un testament artistic și cuprinde o descriere aproape exhaustivă a unei vieți încercate.”

„Toate amintirile strigă după mine să nu le uit”, citește Marina Constantinescu vorbele lui Lucian Pintilie de pe coperta de la „Bricabrac”. „De fapt, această carte are un fel de muzicalitate, pentru că în toate descrierile, în toate micile intense amintiri și inventare, toate amintirile se strigă și pare că Lucian Pintilie nu a uitat absolut nimic. Cartea începe fabulos, cu el la un festival de film, văzând două colege pe plajă, era foarte cald, iar el stătea gol într-o cameră și deja era frământat de „Revizorul”. Ghemuit, frământat, atunci începe pregătirea „Revizorului”, scenă cu scenă.  Cartea mi se pare foarte valoroasă și prin felul în care el ridică complet cortina și îl poți intui și simți în modul cel mai concret pe Lucian Pintilie cu verbul lui plin de imagini, cu o imaginație atât de liberă, cu eul lui puternic, demn, foarte vertical. <E bine să vă schimbați comportamentul>, îi zic la un moment dat cei de la partid, și atunci o să vedem dacă se mai poate face ceva. Și vine și răspunsul, tipic lui: <Păi, cum să mi-l schimb, când abia mi l-am format?> Nicio mărturisire a lui nu e dramatică, deși a avut un destin de creator extrem de încercat. Nicio secundă nu alunecă nici în sentimentalism, nici în dramatism. La el e o asumare totală a fiecărei zile și a fiecărei nopți, a fiecărui spectacol, a fiecărei scene, a fiecărei întâlniri. Cred că avem în continuare de învățat zi de zi, pur și simplu, ce înseamnă să fii tu însuți, să ai genialitate fără fărâmă de compromis, cea mai mare ispită. Și probabil că un artist este tentat să nu reziste acestei ispite pentru că vrea să-i apară o carte, un spectacol, un tablou. Am citit și am recitit această carte de nu știu câte ori. Sunt momente în care te sufoci și o lași pentru că nu mai poți să respiri. O carte neliniștitoare, o carte despre un artist mare, solitar, care încă merge la teatru, discută și e mai atent decât nu știu câți dintre noi”.

La finalul acestei întâlniri, emoționat până la lacrimi, Lucian Pintilie se ridică în picioare și se întoarce spre sală. Mulțumește. Mulțumește de mai multe ori. Și apoi, cu greu, șoptește într-un microfon pe care i-l ține Victor Rebengiuc: „Să nu murim proști!” Și finalul din „De ce trag clopotele, Mitică?” se ivește reinventat atunci, pe loc, în sala de la ArCuB, în toată frumusețea lui grotescă…

Fotografii de Maria Seiculescu

13
/08
/17

Apune soarele peste blocurile din cartierul Titan și, din fața Cinematografului Gloria, se aud cele mai frumoase cântece interbelice. Celebrele „Ilona” sau „Zaraza”, cântate de vocea inconfundabilă a tenorului Robert Nagy, se aud până departe peste Parcul IOR. În fiecare weekend, până pe 3 septembrie, de la ora 19.30, spectacolul „Grădina Gloria” în direcția de scenă a lui Victor Ioan Frunză se joacă în fața Cinematografului Gloria, iar accesul este liber.

03
/07
/17

Povești de dragoste care s-au sfârșit în valurile mării, o lume colorată, cu arome orientale, în care s-au amestecat turci, greci, tătari, evrei și bulgari, cel mai mare port la Marea Neagră, Cazinoul, cu strălucirea lui desuetă, faleza și… marea. Constanța e orașul oprit în timp.

15
/06
/17

La Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu de anul acesta, Mikhail Baryshnikov prezintă un one-man show intitulat „Brodsky/Baryshnikov”, în regia lui Alvis Hermanis, bazat pe poemele poetului rus Joseph Brodsky. Cele două reprezentații sunt programate pe 15 iunie, ora 22.00, și 16 iunie, ora 18.00.

27
/04
/17

Ce ştim, de fapt, despre cinema-ul american de autor al momentului? Ce se află dincolo de Hollywood? Filmul american independent pare să o ducă bine. Şi propune, prin câţiva regizori, o estetică aparte: un cinema al discreţiei, al emoţiilor sugerate, al anti-spectacularului fără teribilism.