„Neguţătorul din Veneţia” sunt eu!
https://www.ziarulmetropolis.ro/negutatorul-din-venetia-sunt-eu/

Despre ce este piesa lui Shakespeare? Cine este acest neguţător şi pentru ce se târguieşte el? În ce constă dimensiunea duală, de tragedie şi comedie, a piesei? E adevărat că orice comedie îşi are partea sa de dramă, la fel cum ludicul este grăuntele de sare care evidenţiază gustul tragediei, făcându-ne-o comestibilă, ajutându-ne să înghiţim adevăruri care sunt uneori prea greu de digerat, în raport cu sensibilitatea sau prejudecăţile noastre.

Un articol de Andreea Nanu|4 octombrie 2019

Shakespeare a avut deplina intuiţie a umanului şi, odată cu aceasta, a limitelor noastre. Spre deosebire de alte piese, aceasta face trimitere ex abrupto la un caracter, „neguţătorul”, şi la un loc specific al originii sale, „Veneţia”, făcând prin aceste două indicii trimitere la o tipologie, la un individ cu funcţie de categorie universală; un personaj pe care şi l-a imaginat drept suport al mesajului său către noi, spectatorii de astăzi.

Caietul de sală pune accentul pe discuţia legată de antisemitismul inerent piesei – în ce măsură are un punct de pornire antisemit, dacă punerile în scenă au depăşit, de-a lungul timpului, această paradigmă predominantă de interpretare. E adevărat că nu e uşor să scapi de spectrul ghetoizării care a ajuns să desemneze multiple forme de intoleranţă şi excluziune. Dacă e să rămânem fideli geniului lui Shakespeare, suntem datori să extindem discuţia spre constantele universale la care autorul dramatic face referire în această piesă cu valoare de parabolă. Shakespeare îşi portretizează personajele şi odată cu ele pe noi, spectatorii, în oglindă.

Aşadar, dincolo de ceea ce vedem şi ni se spune despre evreul Shylock, ce doreşte cu adevărat neguţătorul? Să taie o bucată de carne din trupul unui creştin. De ce? Pentru simpla plăcere a răzbunării, sau pentru satisfacerea unei dreptăţi rănite şi ignorate timp de secole? Piesa oferă, în crescendo, toate elementele care, cântărite raţional, ar justifica izbucnirea de furie a evreului împotriva fratelui creştin, care-l tratează mai degrabă în termenii relaţiei belicoase dintre Cain şi Abel.

Dacă pornim de la premisa că Shylock este o persona, la fel ca ceilalţi interlocutori ai lui, ajungem într-o tulburătoare proximitate cu întrebările ce le subîntind, ca sforile prin care Craig şi-ar pune marionetele să danseze pe scena invizibilă a minţilor noastre: Ce este iubirea şi până unde merge condiţionarea ei? De unde izvorăşte ura? Cum trăim şi cum murim? Care este, dincolo de trucurile justiţiei, adevărata dreptate? Ce ecou îşi găseşte, într-o epocă a banilor şi a goanei după faimă şi senzualitate, ideea sacrificiului? Mai este prezentă divinitatea, justiţia divină într-un act pe care oamenii l-au confiscat cu totul, subordonându-l propriilor interese meschine? Răspunsurile la toate aceste întrebări pot fi găsite atâta vreme cât rămânem în orizontul parabolei care, extrăgându-se timpului istoric, se ancorează în timpul mitului şi al poveştilor cu tâlc, acolo unde înţelesurile nu sunt justificate contextual şi ideologic, ci îşi găsesc o semnificaţie dincolo de aici şi acum, într-o atemporalitate şi o exemplaritate a caracterelor pe care le regăsim şi în teatrul antic.

Shylock este portretizat ca evreul avid de bani, crud până la crimă atunci când e vorba să se răzbune şi să-şi atingă interesul. Privit altfel, el e şi un bun profesionist în breasla pe care o reprezintă, îşi face cu sârg treaba de cămătar şi de părinte, de fiu al comunităţii coagulate în jurul sinagogii, într-o legătură strânsă cu Dumnezeul sfântului legământ. Altfel spus, Shylock îşi urmează ca un fiu bun, ascultător, calea învăţată şi transmisă din strămoşi. Conflictul intervine în momentul în care traiectoria lui se intersectează cu aceea a fraţilor de alt neam şi credinţă: creştinii. Shakespeare nu putea să-i ofere un cadru mai propice ca Veneţia, oraş cosmopolit prin excelenţă, libertin şi exotic, dar şi cunoscut prin forţa legilor sale. Parcă în răspăr cu aşezarea evreului, Shakespeare ne provoacă, făcându-le creştinilor un portret colectiv deloc măgulitor, din care se desprind câteva individualităţi. Antonio, armatorul bogat şi Bassanio, veşnicul îndatorat, alcătuiesc un cuplu interesant, în care Shakespeare pune în balanţă, într-un echilibru fragil, dragostea şi banii, camaraderia şi senzualitatea, zgomotul prieteniilor de circumstanţă şi tăcerea grăitoare a fidelităţii. Bassanio, tânăr arogant şi fără căpătâi, se îndrăgosteşte de frumoasa şi bogata Portia; pentru a o seduce are, însă, nevoie de bani. Îi împrumută de la Antonio care pare să dăruiască fără discernământ, la discreţie şi, mai ales, „fără dobândă”, stricând echilibrul afacerilor lui Shylock. Însă de data aceasta, averea lui Antonio fiind pe mare şi expusă riscului, Shylock are privilegiul de a pune o condiţie excentrică: să taie o livră din trupul lui Antonio, din locul „de lângă inimă”, dacă acesta va întârzia să-i plătească. Amară ironie, felul disperat în care evreul încearcă să-şi croiască loc în inima creştinului…

Cazul lui devine cu atât mai dramatic cu cât toţi îl vor părăsi: fiica Jessica, îndrăgostită de tânărul Lorenzo, chiar şi servitorul, Lanceloto (interpretat cu multă culoare de Emilian Mârnea), care primeşte o ofertă mai bună de la Antonio. Graziano, prietenul servil al lui Bassanio, face orice pentru a-şi urma stăpânul, fiind la rândul lui îndrăgostit de doamna de companie a Portiei, Nerissa. Shakespeare pune într-o balanţă delicată dar vie cele două tabere de îndrăgostiţi, bărbaţii şi femeile, arătând că fiecare intră în jocul dragostei cu propriile iluzii şi năzuinţe, adeseori cu slăbiciunea genului dar şi cu forţa specifică pe care tocmai jocul dragostei, care nu acceptă compromisuri, îi face să o descopere.

La Shakespeare, dragostea e întotdeauna un joc serios şi tragic, un drum iniţiatic ascuns sub măşti şi calambururi. Alexandru Potocean interpretează un Bassanio expansiv şi impetuos, care împrumută ceva din sinceritatea brută a lui Graţiano (Silviu Mircescu) dar şi din inocenţa imberbului Lorenzo (Ciprian Nicula). Interesantă e prezenţa lui Antonio, căruia Richard Bovnoczki îi dă o dimensiune romantică, cu o alură puţin melancolică, jucând pe contrastul dintre lumină şi umbră, dintre exuberanţa prieteniilor interesate şi tăcerea discretă a prieteniei îndrăgostite, căreia e gata să-i sacrifice cu fidelitate totul, chiar şi viaţa. Ca într-o poveste, dragostea înseamnă drum şi încercare. Pretendenţii Portiei trebuie să aleagă una dintre cele trei cutii, de aur, de argint şi de plumb.

Va alege bine doar cel care o va iubi cu adevărat. Bassanio alege plumbul şi câştigă, în schimbul metalului lipsit de valoare, nobleţea unei iubiri înţelepte. În noaptea de dinaintea nunţilor, cele trei mirese îşi celebrează feminitatea, ca într-o scenă desprinsă din vechile mistere: Portia (Ada Galeş) e femeia matură, sigură pe farmecul şi inteligenţa ei. Nerissa (Cosmina Olariu) e spiritul raisonneur, conservator, iar tânăra Jessica (Flavia Giurgiu) pare abia o copilă, exotică prin port şi obiceiuri, ingenua ezitantă în noua lume căreia se străduieşte să-i aparţină.

Veselia lor jucăuşă şi senzuală e traversată de fiorul îngheţat al urii ce răzbate din comentariile la adresa lui Shylock, pe care tânăra lui fiică le aude şi le simte în adâncul ei, realizând totodată că legăturile de sânge, de neam şi de religie nu pot fi frânte uşor. Noii ei prieteni creştini îi arată aceeaşi lipsă de consideraţie, stigmatizând-o la fel ca pe tatăl ei, bătrânul Shylock; semn că evadarea din ghetoul minţii dominată de prejudecăţi e aproape imposibilă! Aburii inocenţei se risipesc odată cu vestea adusă de straniul mesager: corăbiile lui Antonio au pierit pe mare, termenul împrumutului a expirat, creştinul a ajuns la cuţitul evreului.

Căutarea dragostei şi a fortunei ce înseamnă şi banii dar şi destinul (fortune!) adună personajele laolaltă, tot mai strâns, ca într-o pânză de păianjen în mijlocul căreia Shylock aşteaptă. Ion Caramitru interpretează un Shylock dramatic, demn în alteritatea lui, conştient de umilinţa şi violenţa, fizică şi simbolică, la care-l supun ceilalţi. Nepotul Tubal (Mihai Munteniţă) îi aduce vestea bună: posibilitatea răzbunării.  Shakespeare ne dă impresia că-l cunoaştem pe Shylock, însă de-a lungul piesei ni-l arată doar în oglindă, prin prisma prejudecăţilor comune despre „evreu”. Abia la final, când Shylock acţionează, îi descoperim caracterul. „În ceasul încercării te-am cunoscut”, spune unul dintre personajele lui Euripide. Şi în episodul final al judecăţii care-l opune pe evreu tuturor creştinilor din republica veneţiană, Shakespeare atinge profunzimea tragediei greceşti. Într-un tribunal arhiplin, desprins parcă din vremurile noastre gălăgioase, dreptatea încearcă să-şi facă auzit glasul prin perdeaua (exagerat de) groasă de fum, printre tertipurile avocăţeşti.

Shakespeare intervine ca un deus ex machina prin personajul Portiei, deghizată în judecător, pentru a ne arăta că dreptatea îşi croieşte drum chiar şi prin cele mai diabolice uneltiri ale muritorilor. Shylock va putea să taie o livră din carnea lui Antonia dacă, respectând contractul, nu va vărsa nici un strop de sânge. Shylock îşi pierde averea, demnitatea, fiind în cele din urmă forţat să se convertească la creştinism. Bassanio îl recompensează pe judecător cedându-i, ca între bărbaţi, inelul de logodnă dăruit de Portia. Singurul care află adevărul este Antonio, căruia Portia îşi dezvăluie identitatea. Personajele par să iasă din scenă într-o cheie incertă, lăsând acestei piese un final deschis, misterios. Ca la Cehov, nici la Shakespeare nu avem de-a face cu eroi sau ticăloşi, ci cu oameni obişnuiţi, cu luminile şi umbrele lor. Un mesaj generos care străbate acest spectacol elegant şi de atmosferă realizat de regizorul Alexander Morfov.

Există şi câteva momente lipsite de tensiune, jucate parcă în contratimp cu dramatismul situaţiilor. Unele personaje par a nu fi suficient conturate, maturate, dând impresia că joacă pe o singură coardă, fără să exprime şi contrastele. Însă aceste lucruri pot creşte odată cu spectacolul, care rămâne un „organism” viu, în interacţiune cu spectatorii.

Decorul versatil conceput de Gabi Albu, luminile şi proiecţiile veneţiene ale lui Chris Jaeger, costumele contemporane, elegante şi expresive prin detaliu, realizate de Liliana Cenean construiesc o lume care, deşi sfâşiată de o ură străveche, degajă un spirit tânăr, un optimism salutar, o încredere în forţa spiritului lucid. Chiar şi în cele mai dramatice momente, compasiunea îşi face simţită prezenţa, ca un bandaj divin peste neputinţa omenească. Adie, chiar şi în scena animată a tribunalului, un aer de zădărnicie eterată, o tristeţe atemporală a evreului rătăcitor, o melancolie grea dată de imposibilitatea noastră de a ne răscumpără întreaga vină faţă de aproapele.  

Din titlul piesei, Shakespeare pare să ne promită că ne va dezvălui, la final, cine este neguţătorul din Veneţia. Descoperim însă un adevăr care ne tulbură şi se responsabilizează: fiecare personaj are un episod în care negociază ce are mai de preţ: averea, camaraderia, dragostea, fidelitatea, strămoşii, chiar viaţa şi pe Dumnezeu.

Toţi suntem, pare să ne spună Shakespeare, „negustori” într-un moment sau altul, tentaţi să ne tocmim pentru cele mai valoroase lucruri, într-o lume nestatornică în care banii şi puterea reprezintă mereu o tentaţie şi în care dreptatea, fidelitatea, toleranţa şi dragostea rămân lucruri fragile; o lume în care identitatea celuilalt şi dialogul cu el rămân provocări pe care, dacă nu le asumăm, nu putem urca treptele către propria noastră umanitate; o lume în care, aşa cum s-a repetat adesea, lipsa dragostei naşte monştri. Istoria recentă ne-a obişnuit să ne facem mea culpa identificându-ne cu victimele cărora le-am fost călăi, cu sau fără voie, prin simpla apartenenţă la un popor sau la o istorie. Sau prin indiferenţă, printr-o tăcere vinovată.

Premiera curajoasă de la TNB cu „Neguţătorul din Veneţia” readuce în actualitate virtutea pacificatoare şi, într-un fel, răscumpărătoare a identificării cu celălalt. Pentru a-l putea înţelege şi iubi. Ar fi oare prea mult să spunem, după ce vedem acest spectacol, „Şi eu sunt Neguţătorul din Veneţia”?

foto: Neguţătorul din Veneţia – tnb

 

28
/05
/20

De 1 iunie, Teatrul pentru Copii și Tineret „Gong” Sibiu prezintă „Coloravirus”, un program online cu momente de teatru, muzică, lecturi, dar și ateliere de creație, de gătit și de magie.

28
/05
/20

CRONICĂ DE FILM La unele documentare ne uităm pentru că ne interesează mai ales un autor sau un stil. Iar pe altele le privim în primul rând pentru subiect. Din a doua categorie face parte „Becoming” (2020), de Nadia Hallgren – un film despre Michelle Obama produs şi difuzat de Netflix.

27
/05
/20

Două evenimente care tratează migrația din perspectiva copiilor și adolescenților, „365 de zile în Germania” (28 mai) și „Istoriile migrației în teatrul românesc de după 1989” (1 iunie), curatori Ciprian Marinescu și Mihaela Michailov, vor fi prezentate de Institutul Cultural Român de la Berlin.

26
/05
/20

Săptămâna aceasta revenim cu o nouă poveste din cadrul proiectului „Dăruieşte ziua ta”. De data aceasta, Diana Bădică a scris o poveste, iar aceasta a fost rescrisă de unul dintre cititorii ei.

26
/05
/20

Teatrul Odeon continuă proiectele desfășurate online și vă oferă, în completarea seriei Mari Spectacole @ODEON, joi, 28 mai, la ora 18:00, „Farmecul discret al amintirii”, un proiect video de rememorare extrem de subiectivă a unor aventuri teatrale, regizat de Dragoș Galgoțiu, prin care regizorul aduce din nou în scenă șapte dintre spectacolele pe care le-a montat la Teatrul Odeon.

Page 1 of 88712345...102030...Last »