Neil LaBute: „Poți învăța dramaturgie, dar nu cred că o poți preda”
https://www.ziarulmetropolis.ro/neil-labute-poti-invata-dramaturgie-dar-nu-cred-ca-o-poti-preda/

Rolul omului de teatru este să-şi pună întrebări, crede Neil LaBute, unul dintre cei mai importanţi dramaturgi contemporani, care spune că scrie ,,când îi vine, când poate şi când vrea”. El a fost prezent zilele acestea la Sibiu, cu ocazia Festivalului Internaţional de Teatru.

Un articol de Adina Scorţescu|15 iunie 2014

Neil LaBute (51 de ani) – regizor, scenarist, dramaturg – este autorul unor piese montate peste tot în lume, printre care „The Shape of Things”, „Autobahn”, „This is how it goes”, „Fat Pig” (care se joacă și la București, la Teatrul Act, în regia lui Cristi Juncu). La Sibiu, autorul a susținut un workshop cu tineri actori și scriitori și niște ,,discuții fără perdea despre teatru”, moderate de criticul Octavian Saiu. Mai jos sunt fragmente din declarațiile pe care le-a făcut LaBute astăzi, în ultima zi a Festivalului de Teatru de la Sibiu:

Cred că teatrul m-a găsit pe mine. Am crescut într-o zonă rurală, muncitorească. Tatăl meu e șofer de camion. Mama mea m-a îndemnat să citesc, dar – la bibliotecă – nu găseam foarte multe cărți. Când am văzut primele spectacole de teatru, am fost fascinat, pentru că era ceva diferit față de toată experiența mea de până atunci.

Primele experiențe din școală au fost ca actor sau scenograf, pentru că profesoarea era cea care scria piesele. La un moment dat, în clasa de actorie, a trebuit să pregătim un monolog. Trebuia să mergem la bibliotecă și să facem o copie xerox a monologului. Mi-a venit ideea să scriu propriul monolog, spunându-i profesoarei că l-am scris pentru că n-avea destui bani pentru xerox. Am inventat numele autorului, Thomas Kennedy, și l-am prezentat ca și cum tipul ar fi un nume la New York (pe atunci nu exista Internet…). Profei i-ar fi fost jenă să spună ,,Nu-l cunosc”. Deci ideea a fost ,,Cum fac eu ca să o păcălesc pe profesoară și să par un scriitor profesionist?”.

Când oamenii mă întreabă cum scriu, dau o explicație vagă. Pentru că nu e o chestie magică, pur și simplu se întâmplă. E o alchimie acolo pe care nici nu vreau s-o înțeleg. Când o fac corect, povestea pe care o spun – chiar și cea mai comună, de genul ,,un băiat întâlnește o fată” – devine interesantă. Nu mă gândesc la anumite teme, la faptul că vreau să scriu despre politică, despre rasă sau despre drepturile femeii. Dar, cumva, ele își fac locul în text.

Nu-mi place relativa siguranță pe care publicul o simte într-un teatru. Spațiul este mare, lumina e doar pe actori, se trage cortina. Aș vrea să sparg această siguranță și să-i trimit pe oameni acasă gândindu-se la cum a fost piesa, nu la faptul că au plătit 200 de dolari ca să vadă un actor cunoscut.

Scriu despre dinamica de putere, despre decepție. Nu sunt un autor foarte autobiografic și, totuși, un membru al familiei mi-ar putea spune că sunt mai autobiografic decât cred.

Câteodată încep să scriu pornind de la o imagine, un personaj, un titlu… Sau de la o formă de injustiție. Eram la film în New York și, la un moment dat, s-a blocat proiecția câteva minute. Un tip a ieșit din sală și a început să țipe la un angajat al cinematografului, spunându-i cât de groaznic e că a pierdut două minute din film! Mi-a venit să-i răspund: „Relaxează-te, ai venit la film în mijlocul după-amiezii, deci n-ai altceva mai bun de făcut. O să fii un personaj în piesele mele.” Deci, oamenii trebuie să-și „merite” locul… Ca și tatăl meu, care a ,,lucrat” mult ca sa ajungă în piesele mele.

Dramaturgii sunt aici ca să își pună întrebări. Să întrebe: ,,De ce?” Cred că regulile și deadline-ul sunt importante, pentru că suntem leneși, ne place să amânăm. Niciodată nu sunt mai interesat de (emisiunile lui) Oprah decât atunci când scriu. Știu ca munca începe să mă cuprindă de-abia atunci când tot restul se topește în background, când îmi pierd interesul pentru altceva.

Poate teatrul schimba oamenii? Nu știu; dar sunt sigur că poate deschide uși. Și asta e de ajuns pentru mine.

Mă uit la ce scriu și mă întreb dacă e un lucru solid, dacă îmi plac personajele, dacă mi se par interesante. Asta pentru că vreau să petrec cu povestea asta un an (în cazul unui film, chiar și doi), nu o aventură de o noapte.

Eu gândesc despre mine că scriu tot timpul dar, pe hârtie, nu scriu zilnic.

Am început ca profesor universitar și încă mai predau. Pentru că eu cred că poți învăța dramaturgie, dar nu cred că o poți preda. E o dihotomie ciudată… Poți să împărtășești ce știi, dar cheia este că… nu există cheie. Poți să faci exact ce am făcut și eu – să mergi la aceleași școli, să ai aceleași joburi tâmpite – dar asta nu garantează că cineva o să dea doi bani pe piesele tale. Dacă stai la Starbucks nu înseamnă că o să devii vreodată scriitor!

Eu îl consider scriitor pe cel care scrie ceva, care îmi poate da ceva să citesc. Nu contează că textul a fost sau nu montat sau publicat. Scriitori sunt ce care stau jos și umplu paginile.
Cehov îi spunea lui Gorki, într-o scrisoare: ,,Scrie, scrie, scrie!” Asta e. Dacă e o prostie, nimănui nu o să-i pese. Dacă e bun, poate fi un serviciu imens pentru teatru.

Am adaptat cărți, am regizat filme, am montat piese de Strindberg, Cehov, Büchner. Dar, în mare parte, textele cu care am lucrat au fost povești scoase din capul meu. Faptul că am făcut film m-a făcut mai bun în teatru. Și viceversa.

Neil LaBute

Îmi place forma mai scurtă: monologurile, piesele scurte. Am o grămadă de idei care nu pot fi susținute în mai mult de 20 de pagini. Îmi place să scriu texte scurte pe care actorii le pot folosi la audiții, în fața unor regizori care au ascultat monoloagele celebre de nenumărate ori.

Când îmi regizez textele, câteodată scriu cu italic sau bold. Unii actori mă întreabă dacă, respectând indicațiile mele, o sa iasă bine. Dar actorii buni se uită la ele și îmi spun ,,fuck you!”. Și fac cum vor ei.

Când un spectacol iese prost, e de obicei din lipsa colaborării. Cineva trebuiă sa conduca vaporul, o producție e viziunea regizorului despre textul tău și sunt de acord cu asta. Cât timp există o colaborare deschisă, e bine. Știu multi regizori care par să urască actorii, spun că sunt ,,actori-problemă” dacă vin cu întrebări. Dar eu cred că trebuie să pui întrebări, să te gândești mereu ,,de ce?”. Nu mă simt marginalizat atunci când eu sunt doar scriitor și altcineva regizează.

Munca mea e importantă. M-am agățat de munca mea în detrimentul altor lucruri, personale și profesionale. Sunt meticulos în privința asta. Și familia e importantă, și prietenii, și câinii mei… îmi plac câinii mai mult decât majoritatea oamenilor pe care-i cunosc. Dar niciodată nu sunt mai fericit decât atunci când sunt într-un teatru, lucrând. N-am pierdut niciodată ,,magia practică” a lucrului pe care îl fac. Teatrul e atât de unic încât nu cred că altceva l-ar putea înlocui.

 

02
/04
/24

Institutul Cultural Român participă în premieră, prin ICR Bruxelles și Centrul Național al Cărții, cu un stand propriu la „Foire du livre de Bruxelles / Târgul Internațional de Carte de la Bruxelles”, care se va desfășura în perioada 4-7 aprilie 2024, la Centrul de expoziții Tour et Taxis din capitala Belgiei.

02
/04
/24

Mobius & The Institute transformă centrul Bucureștiului într-un hotspot al culturii Hip-hop. Cea mai mare expoziție a artistului Saddo ocupă Piața Amzei.

29
/03
/24

Romanian Design Week, un festival multidisciplinar dedicat industriilor creative ce promovează designul, arhitectura, creativitatea și inovația, lansează în colaborare cu UniCredit Bank un concurs destinat tinerilor ilustratori și designeri grafici din România, cu vârste cuprinse între 18 și 25 de ani. Scopul competiției este crearea colecției oficiale de obiecte de merchandising pentru festival, având ca temă "Unlock the City".

29
/03
/24

Una din trei femei se confruntă cu pierderea sarcinii de-a lungul vieții. Una din șase femei se confruntă cu infertilitatea. Una din două femei trece prin depresie și/sau anxietate, în urma pierderii unei sarcini, sau în contextul problemelor de infertilitate. În pofida frecvenței lor, aceste experiențe sunt totuși unele dintre cele mai stigmatizante și izolante din societate.

28
/03
/24

O nouă lună într-un șir aparent nesfârșit plasat sub semnul „vremurilor interesante” este o nouă invitație la oglindire prin artă. De la criza de mediu la traume transmise de-a lungul generațiilor, de la apăsarea cu care ne zdrobesc rolurile de gen în societate, la dificultățile în comunicare, spectacolele Vanner Collective vorbesc despre probleme cu care ne confruntăm zi de zi, conștienți sau nu, abordate cu empatie și cu inteligență, cu un amestec dezarmant de onestitate și teatralitate.